Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Realitatea cu plus’ Category

Ati incercat vreodata sa puneti o bunica pe sanie si sa-i dati drumul pe derdelus? Am incercat noi azi. A trebuit in primul rand forta de convingere. Sa nu ne mai spuna nimeni ca bunicii dau in mintea copiilor ca pe o generalitate!

Pana la urma insa, cu doua saptamani inainte sa treaca si de 82, bunica a coborat derdelusul pe sanie! 🙂 Din a doua. Prima data s-a rasturnat dupa nici doi metri, i-a alunecat fundul in spate. Am adunat-o din zapada si, in timp ce-i tineam discursuri motivationale ca sa nu renunte, am pus-o la loc. Noi convinsi ca e bine si amuzant, ea usor indoita ca saniusul e exact ce i-ar trebui la varsta ei si la durerea ei de picioare. Repusul pe sanie a fost treaba de echipa: eu cu Liviu la executie, Victor cu „Hai, bunica!”. Dupa, bunica a luat-o la vale din nou pe sania albastra cu manere, pe care statea cum sta un catel dupa ce-l imbraci. A doua coborare a bunicii s-a terminat ca si prima: cu nasul in zapada. Cand ne-am dus s-o punem pe picioare inapoi, ne-a zis ca i-a placut. Dar ca gata cu saniusul! Si s-a dus sa faca ture de parc.

Noi am ramas la derdelus sa-l convingem pe Victor sa se dea jos de pe sanie. A fost mai greu decat cu urcatul bunicii pe ea! A mai trebuit si o a doua tura de derdelus pe seara, cu taica-sau*, de alte doua ore.

________________

* Victor il prefera pe taica-sau ca partener de sanie. Cu mine s-a dat o data, cand ne-am rasturnat pe la jumatatea derdelusului. Eu peste el. „Am muscat din zapada, mami, n-am avut ce sa fac!” – mi-a zis dupa ce s-a ridicat.

Reclame

Read Full Post »

Jumatatea asta de martie nu pare sa insemne mare lucru pentru primavara de Indiana: e zapada pe jos, iar afara nu-ti vine sa iesi doar din placere. Intr-o America in care zapada de martie este, totusi, ultimul motiv de tristete, mi-am trecut mintea sa functioneze pe amintiri calde.

tn_IMG_3807

In vara, am trait cateva zile viata sicilienilor din Roccalumera si imprejurimi: am impartit cu ei vecinii, drumurile, marea, vulcanii, oraselele in panta, istoria lor, mancarea, bancile in care am intrat scanati ca-n Casa Alba, imaginea lamailor si portocalilor grei de fructe, pestele de la pescarii care stau noptile pe mare sa aiba ce vinde ziua pe strada ca sa poata trai.

 

In Sicilia, e ca-n debutul Morometilor lui Marin Preda: timpul pare sa aiba nesfarsita rabdare cu oamenii. In mintea mea, comparatia nu mege totusi mai departe de-atat: pare ca e nevoie de mai putin efort azi sa intelegi Sicilia fata de cat e nevoie sa intelegi Teleormanul.

Ca timpul e flexibil pentru oamenii locului a fost primul soc cultural, resimtit la un magazin cu program fractionat care vindea cartele telefonice. In tura de dimineata, sicilianul de la casa ne-a spus sa venim dupa ce deschid pentru tura de dupa-amiaza. Atunci venea nevasta-sa, care stia sa vanda cartele. Deschideau “pe la 5, 5 si jumatate”. Vizita la magazinul cu cartele telefonice ne ura premonitoriu bun venit intr-o lume paralela, cu repere de timp aproximative. Si o lume diferita de a noastra.

Miscandu-se dupa alte ceasuri, Sicilia ne-a bucurat in multe feluri.

In primul rand, ne-a bucurat prin natura ei. Prin pamantul ei, mai mult arid si stancos, desenand dealuri si munti care te duc s-o privesti de sus cum se intalneste dumnezeieste de frumos cu apele Mediteranei. Prin locurile pe unde iti scoate in fata ochilor cactusii, lamaii si portocalii grei de fructe. Prin ‘mama Etna’, vulcanul care vegheaza insula de la peste 3.300 de metri, martor al povestilor cu multi cuceritori care au cautat in timp bunastare pe cea mai mare insula din Mediterana.

Ne-a mai bucurat unicitatea locurilor, nascuta din pestrit: pestritul modului in care oamenii au ales in timp sa dea o infatisare tinutului, al arhitecturii asezarilor, al felului oamenilor de a fi. Cand vorbesc despre ei, sicilienii spun despre amestecul complicat care au devenit in urma repetatelor invazii care au redefinit in timp insula sub toate aspectele. Iar asta e, pentru ei, cand parte din ce au bun, cand parte din ce au rau de dat Italiei si lumii. Tot despre pestrit, dar unul altfel, care se naste in zilele noastre: ca poarta de intrare a Europei, discutiile momentului despre invadatori sunt in ele cu africani ajunsi ilegal acolo si pe care programele de integrare in societate par din ce in ce mai neputincioase sa-i incapa.

Ne-a mai bucurat in Sicilia altfelul prin comparatie. Lumea aia care vara se pune in miscare abia dupa lasarea serii, cand caldura llasa oamenii sa respire si sa te miste confortabil. Daca pari facut dupa un alt calapod si alte coduri de culoare pentru piele, grupuri de sicilieni mici si cu tenul inchis iti intrerup plimbarea in dreptul bancii pe care stau pe strada principala de la mare si schimba in directia ta focusul dialogului lor zgomotos. Dialog insotit de o gestica pe care manualele de italiana raman intotdeauna stangace in a o picta in culori suficient de sugestive pentru mintile din afara puse sa inteleaga cultura siciliana de la distanta. Opririle langa banci sunt parte din sansa ta de a intelege mai bine lumea aia altfel, prin povesti locale de viata.

S-a intamplat sa vrem sa impartim cu sicilienii si farmaciile si serviciile medicale. Victor si-a zdrelit genunchiul intr-un miez de noapte alergand de bezmetic pe strazile din Savoca, orasul de pe un varf de munte devenit faimos dupa ce Francis Ford Coppola a ales sa filmeze acolo scene din ‘Nasul”.  Farmaciile pe o raza de cateva localitati de noi erau toate inchise. Ar fi trebuit sa fie una si de noapte pe undeva, ne-au spus localnicii. Ne-a fost imposibil s-o gasim; in Sicilia, loc al aproximatiilor, nici pe Google nu pare sa-l dea exactitatea afara din casa. Farmacia din Roccalumera a deschis a doua zi dupa-amiaza (zi de mijloc saptamana). Mergea o zi dimineata, o zi dupa-amiaza. Americanii ar zice ca e o gluma sa nu aiba de unde sa-si ia o apa oxigenata si un bandaj sau sa nu aiba cine sa-i panseze exact cand le arde genunchiul (bine, cam cu confortul asta se aleg in plus la zeci de mii de dolari platiti tot in plus pe an pe asigurarea medicala). Pentru sicilieni, insa, gluma pare sa fie la capatul celalalt al intelegerii: existenta unui loc de unde sa-ti iei non-stop ce-ti trebuie ca sa te pansezi, sau sa existe cineva permanent dispus sa te ajute cu asta. Cand victima am cazut eu, cu serviciul de urgenta pentru un anti-tetanos dupa 8 seara a fost atat de complicat incat am renuntat. Dar am cautat ceva timp. Mi-a ramas atunci speranta in milostenia unei biserici din secolul XII care tine in curte o porta ruginita. Poarta pe care mi-a deschis-o Victor peste o unghie, ramasa, in urma impactului, franjurata pe lung si izvorand sange.

Am plecat din Sicilia cu amintiri din Roccalumera, cu pescarii de la capul strazii care dadea in mare, de la care Liviu isi lua peste proaspat pe care il gatea dupa reteta, cu mirodeniile si pe gratarul lui Zio Peppe de la 2. Zio Peppe – Giuseppe in carta d’identità – un sicilian cu o personalitate care nu lasa usor loc de alte pareri in discutii. Dar care prin asta, vazut din pantofii nostri de turisti, dadea culoare locala Siciliei. El si cu Rita, sotia lui, au pus in timpul iesirilor noastre impreuna un filtru local intre ce vedeam noi in Sicilia si cum era pentru localnici. Tot ei ne-au ajutat sa ne pansam cand ne durea si pe sistemul italian de sanatate il durea la basca. Vecinul temporar Giuseppe a fost si cel care, cum i s-au facut prunele in gradina de la tara, a venit si la noi la usa cu o farfurie de fructe galbene ornata artistic cu frunze proaspete de prun. Ce prune! Si ce fructe in Sicilia!

Am luat cu noi acasa amintiri din Savoca, Taormina, Forza d’Agro, Gole dell’Alcantara, dar nu numai. Locuri unde casele, cetatile, bisericile, zidurile, drumurile si monumentele iti vorbesc in felul lor despre eternitate. Si, prin afisele de pe ziduri care spuneau lumii ca unii sau altii din membrii comunitatii s-au dus, despre ce e dincolo de ea.

Tot de acolo, ne-au ramas amintiri despre mama Etna, care fumega din ce in ce mai tare in perioada aia. Ne-am dus pana la ea, dar i-am luat la picior numai cateva cratere secundare. Eu in sandale, pentru ca verile mele europene, pentru un motiv sau altul (de care nu am dat), sunt cu picioarele umflate (pentru acelasi motiv nestiut sau altul, problema dispare brusc in Indiana).

La plecare, nu aveam nicio zgaraietura in plus pe masina inchiriata, Sicilia fiind locul ala din lume (din doua in total) unde cartea noastra de credit care ne plateste asigurarea cand inchiriem masini refuza sa plateasca asigurari. Nu ma mir: parking-ul de masini returnate de langa aeroport avea pe alocuri infatisare de cimitir de masini. Si da, condusul prin Sicilia este in multe locuri adrenalina pura. Si treaba de viteji. Asa, ca Liviu 😉

Am lasat in urma in Sicilia amintirea draga a intalnirii cu Vali si Mihaela, argesence de-ale lui Liviu mutate la Florenta, care au venit special din nordul Italiei sa petreaca timp cu noi.

Ne-am promis ca revenim.

Foto: Liviu

Read Full Post »

Relatia mea cu bunicii pe care i-am cunoscut a fost, cat a fost sa fie, cu context. Cand mergeam la ei, undeva intr-un sat de langa Targu Neamt, vizitele erau cu zapada pana la brau iarna si cu un derdelus mare in spatele casei, pe care se adunau la sanie toti copiii din sat. Erau cu vecini care apareau la usa cu lapte, branza si oua pentru ca: „Tanti Ana, am vazut ca ti-au venit nepotii; ti-am adus si de la noi cate ceva sa le dai. „, spus cu vorbe si suflet de moldovean. Vizitele erau vara pe ulite cu mine care urmaream vaca venind de la pasune, curioasa (eu) sa vad daca animalul nimereste casa singur chiar de fiecare data. Si mai ales erau cu bunici in carne si oase: o mamaie care nu se oprea niciodata din facut ceva si un tataie care parea ca functioneaza dupa un alt ceas decat mamaie.

La un ocean si niste tari distanta, Victor are si el cateva saptamani pe an de interactiune de la om la om cu bunica, mamaie si tataie. Catigatoare aici pare bunica, pentru ca ea ajunge alte cateva saptamani pe an si in State (conditionata si de statutul de rezident, pe care altfel l-ar pierde). Atunci Victor o mai prinde la o plastilina, la un leagan, la o ascunsa prin casa.

Grosul interactiunii lui Victor cu bunicii e insa mediat de un ecran, ceea ce aduce multa nota particulara intalnirilor. Bunica, de exemplu, a petrecut weekend-ul trecut cel putin o jumatate de ora cu tavanul nostru zgaltaindu-i-se in fata ochilor, ea pe Skype si Victor cu ea in telefon sarind pe trambulina. Nepotul american nu-i discrimineaza nici pe ceilalti bunici cand e sa sara impreuna pe trambulina. Zonele calde de interes insa sunt de obicei altele cu ei. Mamaie, de exemplu, ii trage apele la fiecare WC dupa ce se asigura ca prinde cu camera partea de spectaculos asteptata de copil. Tot ea ii face tururi ghidate ale casei pe messanger-ul Facebook. Highlight-ul cu mamaie si tataie, insa, sunt jocurile de masti saptamanale pe Facebook, ca de la om cu Samsung la om cu Samsung.

Primavara asta, insa, va fi una a bunicilor concreti in Indiana: bunicii vor veni toti, pe echipe, sa vada la fata locului cum e cu saritul pe trambulina din mijlocul casei.

 

Read Full Post »

Cu mic cu mare, de orice culoare, sambata seara am sarbatorit-o pe Sanaya. A facut 5 ani. Am sarbatorit-o cu multi indieni la un restaurant indian, pentru ca Sanaya. In timp ce indiencele invitate erau la sari iar indienii la costum si cravata, ne-indienii au venit casual. Invitatia trimisa colegilor Sanayei de la gradinita nu continea niciun detaliu privitor la tinuta, dar ni s-a spus la intrare ca nu conteaza. Si asa a fost, toata lumea a parut relaxata.

Pe Sanaya au sarbatorit-o mai bine de 150 de invitati, printre care – lumea-i mica! – Liviu si-a gasit 3 elevi. Special guests – Cenusareasa, Omul paianjen si un magician. Cenusareasa si Omul paianjen au fost multitasking: s-au jucat cu copiii, au dansat cu ei, i-au pictat pe fata (ea) si le-au facut animale si diferite obiecte din baloane (el).

tn_20180210_192150

tn_20180210_191939

David Copperfield de Indiana a fost un negru care a facut atatea glume ieftine cu trimiteri sexuale incat, daca as fi platit eu petrecerea, un ban n-ar fi vazut. In plus, pentru gafa cu trimiteri culturale de prost gust de a fi intrebat-o pe o fetita de 10 ani daca e maritata, as fi facut ce face guvernul PSD in Romania: l-as fi pus sa vina cu bani de-acasa. Dar gazdele au fost nu numai foarte ospitaliere, ci si tolerante, parand ca s-au uitat numai la partea plina a paharului. Parte plina in contul careia magicianul a bifat numarul cu scosul iepurelui din palarie, pe cel cu evadatul din camasa de forta, s.a.

tn_20180210_194217

Pentru mijlocul petrecerii, inainte de tort, parintii Sanayei au pregatit un moment special. Prima data au tinut amandoi cate un discurs: tatal unul cu detalii utilitare, multumind unuia si altuia care ajutasera la organizarea mega-petrecerii; mama unul cu o declaratie de dragoste emotionanta pentru Sanaya. Numarul familiei sarbatoritei a mai fost si cu un vals tata-fiica in el, plus doua dansuri in 3, din care unul traditional indian. Toate cu amprenta unui coregraf pe ele.

tn_20180210_203837

La tort, m-am bucurat ca Victor nu  e indian din casta familiei Sanayei. Dupa ce sarbatorita a suflat in lumanari si a taiat tortul, vreo 20 de rude, incepand cu parintii si bunicii de ambele parti, i-au dat fiecare pe rand cate o lingurita. Victor ar fi dat cu traditia de pereti: abia ii bag eu cate o lingurita de mancare in gura, iar cel mai bun record ca numar de lingurite e probabil undeva in jur de 5.

tn_20180210_204628

Am aflat de la un invitat indian ca nu toti fac o petrecere cat o nunta cand implineste copilul 5 ani, dar ca in unele zone 5 e considerata o cifra speciala si atunci parintii fac ce au facut ai Sanayei. Cat despre faza cu copilul indopat cu tort, iar ni s-a spus ca e un obicei regional si ca simbolizeaza unitatea familiei. Yap, impresionant de familisti si uniti indienii, valori pe care societatea din jurul lor pare ca sta sa le uite! Ma gandeam la asta si de fiecare data cand, mergand sa-l iau pe Victor de la gradinita la final de program, ma intalneam pe rand cu unul din cei 4 bunici ai Sanayei. Bunicii au fost primii carora tatal Sanayei le-a multumit in speech-ul lui pentru mana de ajutor data la cresterea si educarea copilului.

Cat despre mancare, a fost la fel de indiana ca seara. Si extrem de picanta.

La plecare, am trecut sa le multumim gazdelor si s-o mai felicitam o data pe sarbatorita.  De plecat, nu ne-au lasat sa plecam fara un cadou pentru Victor. Victor care ne-a spus ca s-a bucurat de seara. Si acelasi pe care, la plecarea spre petrecere, l-am scos taras din casa. De iesit, n-ar iesi mai nicaieri unde nu cunoaste. Nici picat cu ceara! La final, insa, de fiecare data pleaca multumit.

 

 

Read Full Post »

Serbarea de iarna a lui Victor a picat intr-o miercuri, la cateva saptamani dupa sarbatori. In saritul serbarilor de Craciun mai gasesti inca mult political correctness in institutiile publice de educatie americane. Rezidual, ecou al regulilor din administratiile pre-Trump, mai deschise catre diversitatea religioasa. Asta pe de o parte. Pe de alta, pare de bun simt sa nu-i pui pe Sanaya cu parinti din India si pe Wei cu parinti din China intr-un Nativity play despre nasterea lui Cristos – highlight-ul serbarilor de final de an in scolile private (cele mai multe functionand pe langa biserici).

La serbarea de iarna de miercuri seara s-a cantat despre balene, rate, spalatul pe dinti, mere, banane si soare, pe melodii ale lui Raffi – artist canadian de origine armeana nascut in Egipt si avocat al drepturilor copiilor. Un avocat atat de dedicat incat, pentru a-i feri pe copii de exploatarea comerciala, nu a acceptat niciodata sponsorizari din afara pentru concertele lui. Dar nu numai asta.

Desi copiii au repetat saptamani intregi, serbarea a fost ‘cu plasa’: in pararel cu artistii cu balene, mere, banane, sori si rate din hartie pe cap, canta nu numai un negativ al pieselor, ci Raffi insusi. Incurajati din sala de educatoarele care dadeau din maini si guri, copiii nu l-au lasat totusi pe Raffi de pe banda singur.

 

Inainte de cantecul despre un pui de beluga (delfin alb), educatoarele au intrat pe scena sa le imparta copiilor fluiere care faceau ca belugile. Cand sa coboare inapoi in sala, una din ele a luat microfonul sa ne spuna ca fluierele vor merge acasa cu noi. Lumea a ras. Eu nu. Privind spectacolul cu ochii mamei care se uita la copilul ei aflat pe scena primei serbari din viata, eram ocupata sa-mi ajustez emotiile si sa dau lacrimile afara din ochi. Am recuperat din intelegerea a ce era de inteles din povestea cu fluierul in drum spre casa, in masina, cand beluga mica de pe scaunelul din spate, cu o beluga de hartie pe cap, ne-a tinut urechile tot intr-un sunet fluierat de beluga pana acasa.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: