Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Celalalt ochi’ Category

Jumatatea asta de martie nu pare sa insemne mare lucru pentru primavara de Indiana: e zapada pe jos, iar afara nu-ti vine sa iesi doar din placere. Intr-o America in care zapada de martie este, totusi, ultimul motiv de tristete, mi-am trecut mintea sa functioneze pe amintiri calde.

tn_IMG_3807

In vara, am trait cateva zile viata sicilienilor din Roccalumera si imprejurimi: am impartit cu ei vecinii, drumurile, marea, vulcanii, oraselele in panta, istoria lor, mancarea, bancile in care am intrat scanati ca-n Casa Alba, imaginea lamailor si portocalilor grei de fructe, pestele de la pescarii care stau noptile pe mare sa aiba ce vinde ziua pe strada ca sa poata trai.

 

In Sicilia, e ca-n debutul Morometilor lui Marin Preda: timpul pare sa aiba nesfarsita rabdare cu oamenii. In mintea mea, comparatia nu mege totusi mai departe de-atat: pare ca e nevoie de mai putin efort azi sa intelegi Sicilia fata de cat e nevoie sa intelegi Teleormanul.

Ca timpul e flexibil pentru oamenii locului a fost primul soc cultural, resimtit la un magazin cu program fractionat care vindea cartele telefonice. In tura de dimineata, sicilianul de la casa ne-a spus sa venim dupa ce deschid pentru tura de dupa-amiaza. Atunci venea nevasta-sa, care stia sa vanda cartele. Deschideau “pe la 5, 5 si jumatate”. Vizita la magazinul cu cartele telefonice ne ura premonitoriu bun venit intr-o lume paralela, cu repere de timp aproximative. Si o lume diferita de a noastra.

Miscandu-se dupa alte ceasuri, Sicilia ne-a bucurat in multe feluri.

In primul rand, ne-a bucurat prin natura ei. Prin pamantul ei, mai mult arid si stancos, desenand dealuri si munti care te duc s-o privesti de sus cum se intalneste dumnezeieste de frumos cu apele Mediteranei. Prin locurile pe unde iti scoate in fata ochilor cactusii, lamaii si portocalii grei de fructe. Prin ‘mama Etna’, vulcanul care vegheaza insula de la peste 3.300 de metri, martor al povestilor cu multi cuceritori care au cautat in timp bunastare pe cea mai mare insula din Mediterana.

Ne-a mai bucurat unicitatea locurilor, nascuta din pestrit: pestritul modului in care oamenii au ales in timp sa dea o infatisare tinutului, al arhitecturii asezarilor, al felului oamenilor de a fi. Cand vorbesc despre ei, sicilienii spun despre amestecul complicat care au devenit in urma repetatelor invazii care au redefinit in timp insula sub toate aspectele. Iar asta e, pentru ei, cand parte din ce au bun, cand parte din ce au rau de dat Italiei si lumii. Tot despre pestrit, dar unul altfel, care se naste in zilele noastre: ca poarta de intrare a Europei, discutiile momentului despre invadatori sunt in ele cu africani ajunsi ilegal acolo si pe care programele de integrare in societate par din ce in ce mai neputincioase sa-i incapa.

Ne-a mai bucurat in Sicilia altfelul prin comparatie. Lumea aia care vara se pune in miscare abia dupa lasarea serii, cand caldura llasa oamenii sa respire si sa te miste confortabil. Daca pari facut dupa un alt calapod si alte coduri de culoare pentru piele, grupuri de sicilieni mici si cu tenul inchis iti intrerup plimbarea in dreptul bancii pe care stau pe strada principala de la mare si schimba in directia ta focusul dialogului lor zgomotos. Dialog insotit de o gestica pe care manualele de italiana raman intotdeauna stangace in a o picta in culori suficient de sugestive pentru mintile din afara puse sa inteleaga cultura siciliana de la distanta. Opririle langa banci sunt parte din sansa ta de a intelege mai bine lumea aia altfel, prin povesti locale de viata.

S-a intamplat sa vrem sa impartim cu sicilienii si farmaciile si serviciile medicale. Victor si-a zdrelit genunchiul intr-un miez de noapte alergand de bezmetic pe strazile din Savoca, orasul de pe un varf de munte devenit faimos dupa ce Francis Ford Coppola a ales sa filmeze acolo scene din ‘Nasul”.  Farmaciile pe o raza de cateva localitati de noi erau toate inchise. Ar fi trebuit sa fie una si de noapte pe undeva, ne-au spus localnicii. Ne-a fost imposibil s-o gasim; in Sicilia, loc al aproximatiilor, nici pe Google nu pare sa-l dea exactitatea afara din casa. Farmacia din Roccalumera a deschis a doua zi dupa-amiaza (zi de mijloc saptamana). Mergea o zi dimineata, o zi dupa-amiaza. Americanii ar zice ca e o gluma sa nu aiba de unde sa-si ia o apa oxigenata si un bandaj sau sa nu aiba cine sa-i panseze exact cand le arde genunchiul (bine, cam cu confortul asta se aleg in plus la zeci de mii de dolari platiti tot in plus pe an pe asigurarea medicala). Pentru sicilieni, insa, gluma pare sa fie la capatul celalalt al intelegerii: existenta unui loc de unde sa-ti iei non-stop ce-ti trebuie ca sa te pansezi, sau sa existe cineva permanent dispus sa te ajute cu asta. Cand victima am cazut eu, cu serviciul de urgenta pentru un anti-tetanos dupa 8 seara a fost atat de complicat incat am renuntat. Dar am cautat ceva timp. Mi-a ramas atunci speranta in milostenia unei biserici din secolul XII care tine in curte o porta ruginita. Poarta pe care mi-a deschis-o Victor peste o unghie, ramasa, in urma impactului, franjurata pe lung si izvorand sange.

Am plecat din Sicilia cu amintiri din Roccalumera, cu pescarii de la capul strazii care dadea in mare, de la care Liviu isi lua peste proaspat pe care il gatea dupa reteta, cu mirodeniile si pe gratarul lui Zio Peppe de la 2. Zio Peppe – Giuseppe in carta d’identità – un sicilian cu o personalitate care nu lasa usor loc de alte pareri in discutii. Dar care prin asta, vazut din pantofii nostri de turisti, dadea culoare locala Siciliei. El si cu Rita, sotia lui, au pus in timpul iesirilor noastre impreuna un filtru local intre ce vedeam noi in Sicilia si cum era pentru localnici. Tot ei ne-au ajutat sa ne pansam cand ne durea si pe sistemul italian de sanatate il durea la basca. Vecinul temporar Giuseppe a fost si cel care, cum i s-au facut prunele in gradina de la tara, a venit si la noi la usa cu o farfurie de fructe galbene ornata artistic cu frunze proaspete de prun. Ce prune! Si ce fructe in Sicilia!

Am luat cu noi acasa amintiri din Savoca, Taormina, Forza d’Agro, Gole dell’Alcantara, dar nu numai. Locuri unde casele, cetatile, bisericile, zidurile, drumurile si monumentele iti vorbesc in felul lor despre eternitate. Si, prin afisele de pe ziduri care spuneau lumii ca unii sau altii din membrii comunitatii s-au dus, despre ce e dincolo de ea.

Tot de acolo, ne-au ramas amintiri despre mama Etna, care fumega din ce in ce mai tare in perioada aia. Ne-am dus pana la ea, dar i-am luat la picior numai cateva cratere secundare. Eu in sandale, pentru ca verile mele europene, pentru un motiv sau altul (de care nu am dat), sunt cu picioarele umflate (pentru acelasi motiv nestiut sau altul, problema dispare brusc in Indiana).

La plecare, nu aveam nicio zgaraietura in plus pe masina inchiriata, Sicilia fiind locul ala din lume (din doua in total) unde cartea noastra de credit care ne plateste asigurarea cand inchiriem masini refuza sa plateasca asigurari. Nu ma mir: parking-ul de masini returnate de langa aeroport avea pe alocuri infatisare de cimitir de masini. Si da, condusul prin Sicilia este in multe locuri adrenalina pura. Si treaba de viteji. Asa, ca Liviu 😉

Am lasat in urma in Sicilia amintirea draga a intalnirii cu Vali si Mihaela, argesence de-ale lui Liviu mutate la Florenta, care au venit special din nordul Italiei sa petreaca timp cu noi.

Ne-am promis ca revenim.

Foto: Liviu

Reclame

Read Full Post »

Momentele alea in care timpul se dilata, incapand in el secunde care par vesnicii una dupa alta si o frica paralizanta … In ultimii patru ani si jumatate, am trecut prin 3.

In vara cand Victor a facut un an, vine taica-sau intr-o zi cu el din parc. Ramasesem acasa sa fac putina curatenie si ajunsesem in momentul sosirii lor intr-una din bai. Liviu, cu capul in dreptul usii si tinand copilul in dreptul peretelui, imi spune: „– S-a intamplat ceva, dar sa nu te sperii.” Mi-a inghetat sangele in vene instantaneu, iar in cele cateva secunde pana a aparut si Victor in cadru  am avut timp sa-mi imaginez scenarii peste scenarii. Altele au urmat si dupa ce i-am vazut ranile lui Victor care acopereau jumatate din fata si din care iesea sange. Varianta unei cazaturi cu carucior cu tot,  in care copilul se frecase cu fata de asfalt, am aflat-o ulterior. De la Liviu, martor al intamplarii, care mi-a spus ca prima lui bucurie post-cazatura a fost urletul de sperietura si durere al lui Victor.

Alta data, in bucatarie, asezam vasele in masina iar Victor, care avea 3 ani si energie pentru tot cartierul, alerga bezmetic prin casa. Timpul a luat-o in slow motion cand, la un pas de gura deschisa a masinii de vase cu raftul de jos scos in afara, Victor s-a impiedicat. Ii vad si acum fata venind spre furculitele puse la spalat cu dintii in sus. Inca o istorie cu timp oprit in loc si cu plansete de sperietura si durere castigatoare. In plus, o istorie cu o intorsatura de situatie de ultim moment.

Acum 2-3 zile, o alta intamplare ne-a aratat ca viata e pe muchie. E frig rau afara, drept care ne alergam dupa-amiza prin casa, dintr-o camera in alta sau in jurul trambulinei. Victor se alerga cu mine de data asta. Ca o premonitie, ii tot repetam sa o lase mai incet, sa nu se impiedice. N-a lasat-o, m-a depasit cu viteza mare si, cativa pasi mai incolo, s-a impiedicat si s-a dus ca o racheta cu capul in perete. La doi centimetri de unde capul lui a deformat peretele, pervazul colturos al geamului ar fi putut sa-i intre in tampla sau in ochi daca orienta altfel capul in timpul caderii. Aceeasi frica paralizanta la mine, acelasi urlet de castigator al bataliei cu nesansa la Victor. Alt moment numai bun de realizat ca distanta dintre un azi perfect si un maine la fel e egala cu cea dintre un azi perfect si un maine cu totul altfel.*

tn_IMG_3384

_______________________

* Dupa ultima intamplare, nu ne mai alergam in jurul trambulinei. Doar ‘ne mergem’, cum spune Victor. Am pastrat insa in program traseul dintre holul de la usa din fata si master bedroom, unde alergarea se termina cu o aruncare disperata in pat a urmaritului.  

 

Read Full Post »

Cel mai probabil, de la Liviu n-o sa afli niciodata prin statusuri Facebook cat e de fericit cand isi bea cafeaua in aeroportul X, calatorind intre punctele A si B. Nici ce are in farfurie la destinatie. Dar asta si pentru ca stie email-ul meu. Tocmai ‘ne-am’ intors de la Abu Dhabi. El cu mintea plina de experiente, eu cu email-ul la fel.

tn_20171008_084017

tn_20171008_061252

Experiente interesante pentru mine si asa, remote. Nu ma plang. Tematica forumului despre viitorul educatiei la care a participat imi e mai mult decat familiara. La fel si arhitectura interioara si exterioara a palatului unde s-a tinut. Mai stiu si cum e sa stai la etajul 40 si sa manaci la 62 intr-un hotel cu holul principal cat si ca aeroportul din Indianapolis, doar ca avand niste piscini la parter. In plus, ‘am’ vizitat si vreo 2 muzee si moscheea faimoasa de acolo. La ‘muzeul emiratului’, ‘ne’-a fost greu sa intelegem prin diferenta cum stau lucrurile cu beduinii fata de restul lumii pentru ca si oamenii desertului tot pe telefon pareau sa-si petreaca partea activa din zi.

De cativa ani, de cand in Emirate a inceput o forfota de evenimente in jurul subiectului educatiei, ma gandesc ca arabilor li se pregateste ceva. Cu trei ani in urma, la Dubai, un investitor indian cu business-uri locale si internationale in educatie a inceput sa identifice prin lume profesori care isi fac treaba exemplar dupa criteriile lui, iar celui dintai din fiecare an i-a dat un milion de dolari sa-si duca la bun sfarsit proiectele educationale. I-a spus competitiei Global Teacher Prize (GTP), a organizat o gala pe bani multi in martie in Emirate si langa ea a pus un forum in care educatori, cercetatori, institutii guvernamentale si business-uri in domeniu sa poata dezbate teme legate de starea educatiei la nivel mondial. Fundatia care se ocupa de asta, Varkey, si-a imbogatit intre timp aria de activitati si, pe langa promovarea excelentei in meseria de profesor, pregateste profesional educatori in zone din lume unde educatia pare o misiune imposibila. Aceeasi fundatie, pe banii ei si impreuna cu organizatii neguvernamentale, deruleaza proiecte care isi propun sa faca din meseria de profesor una mai puternica si de o importanta mai bine recunoscuta.

La un an dupa debuturile GTP, tot in Emirate, la Abu Dhabi, un alt forum, in alta organizare, cu alti bani multi si sub patronajul seicului local a inceput sa stranga voci sonore in industria educatiei pentru a intoarce subiectul in discutie pe toate partile. Educatia – spun organizatorii forumului de la Abu Dhabi – este singura care, pe termen lung, poate contribui esential la succesul, progresul, pacea si fericirea tuturor natiunilor. Cu jumatate de secol (+) / (-) niste ani inainte sa le fuga petrolul de sub picioare, pentru arabi educatia solida pare sa fie solutia ca proiectul Emiratelor sa fie unul self-sustaining si pe mai departe. In ideea asta, ce spun autoritatile de acolo ca-si propun este revolutionarea sistemului local de invatamant si repozitionarea lui printre cele mai avansate si eficiente din lume. Din 900 de educatori care au participat la forumul din Abu Dhabi de acum cateva zile, 700 au fost locali iar 200 au fost invitati din alte 70 de tari. Chemati toti sa-si puna la comun ideile si experienta despre ce poate insemna a preda pentru generatia de maine intr-un azi in care stiinta avanseaza intr-un ritm fara precedent, dar in care educatia de masa se confrunta cu provocari paralele si ele fara precedent, care presupun focus si resurse speciale.

 

Am ascultat de pe margine, am incercat sa inteleg si mi-am zis ca in ritmul in care se misca lumea ar trebui, ca profesor, sa te intrebi permanent in ce consta valoarea a ce predai, cat reprezinta suma de cunostinte date mai departe si cat capacitatea de a le reactualiza si recontextualiza permanent, de a le livra in forma si prin mijloacele adecvate, astfel incat sa le fie utile celor care le vor folosi maine. O treime din competentele necesare azi unui angajat sa faca o treaba sau alta vor fi cu totul noi pana in 2020, spune Forumul Economic International. In plus, doua treimi din copiii din generatia lui Victor vor ajunge sa aiba meserii despre care nu stim inca nimic azi; stiinta si tehnologia merg inainte mai repede decat putem anticipa detaliile despre ce presupune acest avans.

Ma uit in jur si realizez insa ca demersul cu intrebatul permanent ar trebui sa fie pentru profesori unul care sa se intample mai degraba la nivel individual, fara a privi dupa ghidaj din partea unui sistem sau altul. Cum zicea si un englez de care s-a mai auzit, ‘niciun sistem de educatie nu poate fi mai bun decat profesorii lui’. Pentru ca altfel, ce vad peste gardurile peste care ajung sa ma uit nu ma umple de optimism. Aici aproape, miliardara pusa de Trump sa faca strategii pentru educatie facand o paralela cu provocarile viitorului e blocata de la inceputul mandatului in preocuparea de a trece banii publici din taxe prin scoli administrate privat, fara beneficii transparente pentru elevi si societate. Mai departe, se vede cum romanii par si ei nevoiti sa mai astepte pentru o revolutie in educatie pana ce ministrul pus de PSD se dumireste ce si cu cati ‘i’ se scrie. Abia bifata asta romanii pot spera ca ministrul o sa se ia sa inteleaga ca popularea planetei Marte nu mai e o discutie din filmele de Hollywood ale copilariei lui si ca medicina azi nu mai pune (sau n-ar mai trebui sa puna) diagnostice doar pipaind burti. Si sa mai inteleaga ca educatia imparte lumea in tari de o categorie sau alta. Adevarul de zburlit parul e insa, si intr-un caz, si in altul, ca lipsa de educatiei in masa si nu avansul ei i-a propulsat pe cei doi si pe cei care le tin spatele la putere, ceea ce nu pare sa lase loc de motivatii pentru schimbari de esenta.

Una peste alta, cine vrea forumuri despre educatie in direct de la arabi, sa-mi dea email-ul ca sa i-l dau lui Liviu pentru datile viitoare.

 

 

Read Full Post »

Pana sa fi citit pe Facebook despre moartea ta, Mihai, ti-as fi scris incepand mesajul cu „Buna!”. Acum, cand n-are cum sa mai fie buna – la cat stim despre asta – renunt la formula de adresare. Si n-o sa pun nici una de final.

„Plecarea in care ramai – cea mai trista plecare” – nota un poet. Chiar asa! Sa fi vazut Facebook-ul dupa raspandirea vestii despre tine! A doua zi dupa noaptea intamplarii mi-a scris fosta noastra colega de la TVR, Aura: „Azi am deschis (n.r.: Facebook-ul) pentru ca am aflat de nefericitul eveniment din lumea celor din generatia noastra (ma refer nu doar la varsta, ci la toate cate s-au intamplat in „zilele noastre”)”. Aura amintea in mesaj despre o petrecere de ziua mea facuta la vila de protocol de la drumuri si poduri de la Vernesti, vila de care ne facea Radu rost cand era de petrecut. Ea te tinea minte in seara aia cum cantai „Noi suntem romani”, cu toti ceilalti, inclusiv ea, lalaind dupa tine. Amintirea asta cu tine n-o am. Mi-l amintesc insa pe Florin atunci facand streaptease cu comentarii, intr-o harmalaie totala de rasete si aplauze. Si pe Adrian, care plimba la nesfarsit o carafa cu vin cu un copan fript scufundat in ea, oprindu-se din cand in cand si intinzandu-se pe dusumea ca sa-i tina copanului monologuri.

18073606_1316880495013713_268263585_n (1)Te tin minte insa la intalnirea de la Arbanasi cu colegii de la toate radiourile din retea. In tabloul ramas in cap la mine sunteti tu cu Radu si cu un taraf de lautari, veniti toti cu noaptea in cap la usa noastra sa-i cantati Danei „Ia-ti mireasa ziua buna” intr-o poveste fara mirese-mirese si nuntasi-nuntasi. Asta dupa o noapte scurta rau pentru mine si Dana, dar care tinuse pana dimineata pentru tine si Radu. Ma intreb si acum unde ati gasit taraf la ora aia si acolo, pe coclauri!

Poza e de atunci, o pastreaza Radu.

Imi mai amintesc si de veselia si pofta ta de viata. Esti singurul om pe care nici nu l-am vazut vreodata suparat, nici nu mi l-as fi putut imagina asa.

Spuneam de Facebook -ul de dupa plecare … „În cărți, poveștile încep cu ‘a fost odată ca niciodată’. În viață e exact pe dos. ‘A fost odată ca niciodată’ e finalul poveștii. Rămas bun, Mihai!” – scria Florin o zi, doua dupa ce s-a raspandit vorba despre tine. Mai jos, a pus o poza cu el si cu tine, contorsionati de o melodie undeva intr-un pub. „Aleg să cred că Poașcă (n.r.: cum te stiau toti) știe un han si-n cer și s-a grabit sa plece sa se ocupe personal de entertainment … Drum lin până la destinație! Nu vei fi uitat … ” – asta e de la Ema, care a pus la sfarsit un emoticon care plange. Prietenii ramasi in plecarea asta nu par sa aiba nevoie sa se piarda in cuvinte ca sa vorbeasca despre tine. Cei mai multi pe care ii cunosc si eu au plimbat pe net, intr-un ping-pong mut, articole de ziar, poze si filme cu tine.

Nu pot sa-mi imaginez zile cap-coada de tacere deasa in jurul tau in biserica din Micro 3. Si nici ca toti cei care au trecut pe acolo sa-ti spuna ce  mai aveau sa-ti spuna au crezut pana la capat ca vei ramane cu degetele inclestate unele in altele in loc sa te ridici, sa iei un microfon si sa scoti lumea la dans. Finalurile fara loc de intors te fac sa te scuturi. La fel si gandul ca omul liber din tine moare cate putin cu fiecare din cei care se duc si care au fost, intr-un fel sau altul, parte simtita din libertatea ta.

 

 

 

Read Full Post »

19:30. Asteptam. 19:40. La fel. Victor, intre doua tavaleli de durere de burta si cu cearcanele pana la jumatatea obrazului: ‘- Mami, hai sa tragem niste ape’.  Vazuse baile tocmai la capaul celalalt al holului, are un radar special pentru ele. Am mers. 19:50. Liviu merge la receptie sa le spuna ca, daca nu ne iau in urmatoarele 10 minute, plecam la o alta sectie de urgenta. Trebuie sa vii cu overdoza sau cu sangele curgand din tine sau in tine aiurea sa te ia din prima. Din Canada, as fi preferat sa-l avem pe Trudeau, nu asteptarile de la urgenta. Exagerez: mi s-a povestit acolo stai cu noptile cu copiii prin salile e asteptare, trece o asistenta din cand in cand sa verifice situatia. Dar tot l-as fi preferat pe Trudeau. Victor cere ape si cu taica-sau. Se intorc, ne inregistreaza si ne dau un salon pe sectie.

Pe perete, mare, un afis cu timpi de asteptare. Prima vizita a medicului: dupa 20 min. Afectiune usoara: o ora si jumatate. Afctiune medie: 3 ore. Afectiune grava: 4 ore. Investigatii: 1-2 ore. O asistenta ne trimite la baie cu el si cu un borcanel steril pentru urina. Ramanem pret de cateva ape trase si revenim in salon.

Dupa 20-30 de minute, apare un doctor. Ii spunem ce simptome are si intelege ca ne temem de o ocluzie intestinala. Ne spune ca o sa-i faca raze la burta. In 10 minute le facem. Ne uitam pe perete. Timp de asteptare pentru raze: o ora.

Face febra. O asistenta vine cu doua seringi lungi cu Tylenol. Doza de cal fata de cei 7,5 ml pe care ii primea acasa in pusee de febra. In 10 minute, era ca o racheta. ‘Vrei ceai?’ – il intreb. Vroia. ‘O banana vrei?’. O vroia. Nu mancase / bause de doua zile, luasem cate ceva la mine sperand la o minune. ‘Vreau ‘Capra cu 3 iezi’ si ‘Scufita rosie’. Aveam. Am conectat calculatorul la reteaua spitalului si am intrat pe Youtube. Taica-sau a dat de telecomanda de la televizor si statea cu un ochi ba pe aventurile caprei si ale Scufitei, ba pe minciunile lui Trump povestite la televizor. Ce idiot, frate! Nu de taica-sau zic. Dar nu vreau sa vorbesc de funie pe limba spanzuratului.

8:30. Asteptam. 9:30. Asteptam. 10:30. Asteptam. Putin inainte de 11:30, Victor isi pierduse toata rabdarea. L-am imbracat si am iesit sa plecam. Dupa timpii de asteptare, parea ceva grav. Dupa reactia personalului medical, deloc. I-am spus unei asistente sa ne sune acasa daca e de internare si am iesit pe hol. O alta asistenta alearga dupa noi sa ne spuna ca il cheama ea pe doctor. Nu vor sa se auda despre ei ca pleci cum plecam noi. Ne-am intors in usa salonului. In secunda doi, apare doctorul cu un teanc de hartii. Semnam ceva, ne spune ca razele sunt OK si ca e probabil un virus care ii provoca simptomele alea.

Si gata.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: