Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Celalalt ochi’ Category

Pana sa fi citit pe Facebook despre moartea ta, Mihai, ti-as fi scris incepand mesajul cu „Buna!”. Acum, cand n-are cum sa mai fie buna – la cat stim despre asta – renunt la formula de adresare. Si n-o sa pun nici una de final.

„Plecarea in care ramai – cea mai trista plecare” – nota un poet. Chiar asa! Sa fi vazut Facebook-ul dupa raspandirea vestii despre tine! A doua zi dupa noaptea intamplarii mi-a scris fosta noastra colega de la TVR, Aura: „Azi am deschis (n.r.: Facebook-ul) pentru ca am aflat de nefericitul eveniment din lumea celor din generatia noastra (ma refer nu doar la varsta, ci la toate cate s-au intamplat in „zilele noastre”)”. Aura amintea in mesaj despre o petrecere de ziua mea facuta la vila de protocol de la drumuri si poduri de la Vernesti, vila de care ne facea Radu rost cand era de petrecut. Ea te tinea minte in seara aia cum cantai „Noi suntem romani”, cu toti ceilalti, inclusiv ea, lalaind dupa tine. Amintirea asta cu tine n-o am. Mi-l amintesc insa pe Florin atunci facand streaptease cu comentarii, intr-o harmalaie totala de rasete si aplauze. Si pe Adrian, care plimba la nesfarsit o carafa cu vin cu un copan fript scufundat in ea, oprindu-se din cand in cand si intinzandu-se pe dusumea ca sa-i tina copanului monologuri.

18073606_1316880495013713_268263585_n (1)Te tin minte insa la intalnirea de la Arbanasi cu colegii de la toate radiourile din retea. In tabloul ramas in cap la mine sunteti tu cu Radu si cu un taraf de lautari, veniti toti cu noaptea in cap la usa noastra sa-i cantati Danei „Ia-ti mireasa ziua buna” intr-o poveste fara mirese-mirese si nuntasi-nuntasi. Asta dupa o noapte scurta rau pentru mine si Dana, dar care tinuse pana dimineata pentru tine si Radu. Ma intreb si acum unde ati gasit taraf la ora aia si acolo, pe coclauri!

Poza e de atunci, o pastreaza Radu.

Imi mai amintesc si de veselia si pofta ta de viata. Esti singurul om pe care nici nu l-am vazut vreodata suparat, nici nu mi l-as fi putut imagina asa.

Spuneam de Facebook -ul de dupa plecare … „În cărți, poveștile încep cu ‘a fost odată ca niciodată’. În viață e exact pe dos. ‘A fost odată ca niciodată’ e finalul poveștii. Rămas bun, Mihai!” – scria Florin o zi, doua dupa ce s-a raspandit vorba despre tine. Mai jos, a pus o poza cu el si cu tine, contorsionati de o melodie undeva intr-un pub. „Aleg să cred că Poașcă (n.r.: cum te stiau toti) știe un han si-n cer și s-a grabit sa plece sa se ocupe personal de entertainment … Drum lin până la destinație! Nu vei fi uitat … ” – asta e de la Ema, care a pus la sfarsit un emoticon care plange. Prietenii ramasi in plecarea asta nu par sa aiba nevoie sa se piarda in cuvinte ca sa vorbeasca despre tine. Cei mai multi pe care ii cunosc si eu au plimbat pe net, intr-un ping-pong mut, articole de ziar, poze si filme cu tine.

Nu pot sa-mi imaginez zile cap-coada de tacere deasa in jurul tau in biserica din Micro 3. Si nici ca toti cei care au trecut pe acolo sa-ti spuna ce  mai aveau sa-ti spuna au crezut pana la capat ca vei ramane cu degetele inclestate unele in altele in loc sa te ridici, sa iei un microfon si sa scoti lumea la dans. Finalurile fara loc de intors te fac sa te scuturi. La fel si gandul ca omul liber din tine moare cate putin cu fiecare din cei care se duc si care au fost, intr-un fel sau altul, parte simtita din libertatea ta.

 

 

 

Read Full Post »

19:30. Asteptam. 19:40. La fel. Victor, intre doua tavaleli de durere de burta si cu cearcanele pana la jumatatea obrazului: ‘- Mami, hai sa tragem niste ape’.  Vazuse baile tocmai la capaul celalalt al holului, are un radar special pentru ele. Am mers. 19:50. Liviu merge la receptie sa le spuna ca, daca nu ne iau in urmatoarele 10 minute, plecam la o alta sectie de urgenta. Trebuie sa vii cu overdoza sau cu sangele curgand din tine sau in tine aiurea sa te ia din prima. Din Canada, as fi preferat sa-l avem pe Trudeau, nu asteptarile de la urgenta. Exagerez: mi s-a povestit acolo stai cu noptile cu copiii prin salile e asteptare, trece o asistenta din cand in cand sa verifice situatia. Dar tot l-as fi preferat pe Trudeau. Victor cere ape si cu taica-sau. Se intorc, ne inregistreaza si ne dau un salon pe sectie.

Pe perete, mare, un afis cu timpi de asteptare. Prima vizita a medicului: dupa 20 min. Afectiune usoara: o ora si jumatate. Afctiune medie: 3 ore. Afectiune grava: 4 ore. Investigatii: 1-2 ore. O asistenta ne trimite la baie cu el si cu un borcanel steril pentru urina. Ramanem pret de cateva ape trase si revenim in salon.

Dupa 20-30 de minute, apare un doctor. Ii spunem ce simptome are si intelege ca ne temem de o ocluzie intestinala. Ne spune ca o sa-i faca raze la burta. In 10 minute le facem. Ne uitam pe perete. Timp de asteptare pentru raze: o ora.

Face febra. O asistenta vine cu doua seringi lungi cu Tylenol. Doza de cal fata de cei 7,5 ml pe care ii primea acasa in pusee de febra. In 10 minute, era ca o racheta. ‘Vrei ceai?’ – il intreb. Vroia. ‘O banana vrei?’. O vroia. Nu mancase / bause de doua zile, luasem cate ceva la mine sperand la o minune. ‘Vreau ‘Capra cu 3 iezi’ si ‘Scufita rosie’. Aveam. Am conectat calculatorul la reteaua spitalului si am intrat pe Youtube. Taica-sau a dat de telecomanda de la televizor si statea cu un ochi ba pe aventurile caprei si ale Scufitei, ba pe minciunile lui Trump povestite la televizor. Ce idiot, frate! Nu de taica-sau zic. Dar nu vreau sa vorbesc de funie pe limba spanzuratului.

8:30. Asteptam. 9:30. Asteptam. 10:30. Asteptam. Putin inainte de 11:30, Victor isi pierduse toata rabdarea. L-am imbracat si am iesit sa plecam. Dupa timpii de asteptare, parea ceva grav. Dupa reactia personalului medical, deloc. I-am spus unei asistente sa ne sune acasa daca e de internare si am iesit pe hol. O alta asistenta alearga dupa noi sa ne spuna ca il cheama ea pe doctor. Nu vor sa se auda despre ei ca pleci cum plecam noi. Ne-am intors in usa salonului. In secunda doi, apare doctorul cu un teanc de hartii. Semnam ceva, ne spune ca razele sunt OK si ca e probabil un virus care ii provoca simptomele alea.

Si gata.

Read Full Post »

alert1‘Cladirea este BLOCATA. INDREAPTA-TE CATRE UN LOC SIGUR. Intra intr-o sala, inchide usa, coboara jaluzelele, stinge lumina, pastreaza tacerea, asteapta instructiuni ulterioare. Un pericol iminent si / sau imediat a fost detectat’. 

De data asta (si de fiecare data pana acum), mesajul aparut pe proiector in locul a ce ar fi trebuit sa fie sublinia si ca este vorba numai de o simulare de lockdown.

Simulam pe rand, de doua ori pe an, adapostirea de tornade, fuga de incendii si disperarea ca impartim cladirea cu cineva care impusca la intamplare. La tornade si incendii, lumea e relaxata: ai unde te ascunde, ai cum fugi. Se trimit sms-uri, se butoneaza retelele de socializare. La simularea de lockdown, aerul apasa. Indicatia ‘PROCEED TO A SECURE LOCATION‘, scrisa cu litele mari pe ecranele calculatoarelor institutiei si urlata cu voce robotica de dispozitivele de alarma puse din cativa in cativa metri pe holuri, nu linisteste. Locul sigur nu exista, ar fi fost parte din procedura. Ca la tornada si incendiu.

Salvez un print screen, inchid proiectorul si merg sa blochez usile. Ne insiram apoi toti – cam 20 – pe peretele cu usile, intre ele. Asteptam tacuti, cu privirile in jos. Una din usi se deschide. Cineva din echipa de coordonare a simularii verifica respectarea procedurii. Daca ar fi fost shooter-ul, ne-ar fi pus ADN-urile in rosu pe peretele din spate dintr-o singura rotire de mitraliera. Ma duc sa inchid usa aia inca o data, intrebandu-ma de ce naiba n-or fi pus la usi incuietori cu incuiat spre stanga, descuiat spre dreapta, sau macar mai intuitive. Unul cu o mitraliera in mana nu se opreste oricum la prima usa incuiata cand descuiatul e la un picior in geamul din mijloc sau la o rafala de gloante distanta. Alte 7-8 minute si suntem anuntati ca putem trece la ale noastre.

Ma duc spre locul meu. Arunc un ochi spre tipul cu privirea mereu pierduta si cu niste belciuge cat verighetele care ii largesc gaurile din lobii urechilor. Guvernul socoteste ca in incaperea asta ar putea fi 4 oameni cu probleme mentale. Ma uit apoi la L., care m-a intrebat la un moment dat daca pot vorbi engleza cu accentul american. Nu sunt cuvinte spuse ca sa fie: Trump a scos din formalismele americanilor atitudinile rezervate referitoare la diferente. Ma incearca un disconfort pe care nu stiu exact de unde sa-l iau si unde sa-l pun.

2nd_amendmentInapoi spre gradinita copilului si spre casa, imi fuge minea la ochii grei de ganduri ai uneia din educatoare dimineata. In cap imi apar scenarii despre ce-o fi lasat acasa si memoria imi scoate in fata amintirile despre Sandy Hook. Mi se face frica si-mi dau lacrimile. Ca sa fie toate gramada, pe strada 16, cu 2-300 de metri inainte de pista de curse, crut in ultimul moment un claxon nervos pentru un idiot care mi-a taiat fata lasand-mi cativa centimetri intre mine si el. Masina lui, un Q7 de la Audi scos din tipla, ma anunta printr-un sticker pus pe geamul din spate ca era protejata de al doilea amendament.

 

Read Full Post »

M-a asigurat de asta doctorita de la urgente, in absenta investigatiilor cu o siguranta de sine ca a lui Dumnezeu. Ajunsesem la ea cu o durere usoara la picior pe traiectul unei vene, insotita de o reactie tot usoare de amorteala la suprafata pielii. Inainte sa ajung la medic, il consultasem pe Dr. Google, care im vorbise de tromboze si tromboflebite. Da, nu aveam toate semnele unei tromboze superficiale, imi lipseau umflatura si roseata locale. Mai avusesem insa o data frica unui cheag de sange pe o vena, cand eram cu asta mic in burta; nici atunci cu manifestari externe, dar asta nu l-a impiedicat pe cheag sa apara in investigatii.

u_ro_5_0485

Foto: Google image

Durerea de acum la picior a aparut pe pe la 10 si ceva, 11 noaptea. Pana am asteptat sa adoarma Victor, pana a sunat inapoi un medic on call cautat de Liviu, pana am tot dat cu banul ca sa fie sau sa nu fie cheag, bla, bla, bla, cand am iesit din dus luasem deja hotararea sa nu ma duc in ER la spital in miezul ala de noapte. In primul rand pentru ca stai de te uita sfintii legat de monitoare pana ii aduc de acasa pe tehnicienii din cabinetele de investigatii. Pare ca spitalului nu-i mai raman bani sa-i plateasca si pe ei in garda dupa ce-si ia CEO-ul corporatiei cu cateva milioane pe an. In al doilea rand, pentru ca stai pe cheltuiala ta: pentru noi, 150 de dolari ca pasim pe usa din urgenta, plus 20% din pretul investigatiilor (care la cabinetele din spital sunt cam de 4 ori mai scumpe decat la business-uri care fac bani numai din ele; am comparat la un moment dat preturile la RMN – 2.000 in spital, 500 la un business 5 mile mai incolo). Pentru 30 de mii pe an pe asigurare, asiguratorul descurajeaza – zice el – excesele. De fapt, ce face e ca-ti mareste doza de optimism, de-ti zici ca n-o fi ala negru asa de negru incat sa fie cazul dai pe cateva ore in urgenta cat pe o saptamana de hotel cu numar confortabil de stele in Florida.

Asa mi-am zis si eu si am ajuns a doua zi la niste urgente mai ieftine, ‘immediate care’, de 75 de dolari tragerea (partea de coplata). Ultima data cand ajunsesem la ei, cu doi ani si ceva in urma si iainte de intrarea in vigoare a ObamaCare (care a saltat preturile la prima de asigurare a alora care duc cu 30%), am platit numai 35. La mirarea mea ca a ajuns la 75, receptionera mi-a luat cardul de asigurat din mana si mi-a aratat suma pe el. Mi-a zis ca daca nu vreau totusi sa platesc, sa astept sa-i factureze pe aia de la asigurare ca poate – citez – ‘nu mai vor sa va mai ia copay-ul pentru ca ati venit aici’. Desi nu cred in pomenile firmelor de asigurari de sanatate, n-am platit. Am cautat insa o logica a neluatului copay-ului si m-am gandit ca poate exista: in ER, fiecare mie din buzunat platita de mine reprezinta numai 20% dintr-un intreg care le ramane asiguratotilor de intregit. Din experienta spun ca la ER se aduna usor bani pentru salariul CEO-ului.

Dar banii si timpul pierdute in ER sunt la mine in balanta, cand e vorba de decis, cu o intamplare anume. Am aflat de ea dintr-un mesaj trist sosit in privat pe Facebook: ‘Buna ziua! Sunt C. sotul lui Carmen. In caz ca va intrebati de ce nu va raspunde Carmen sau de ce nu mai posteaza nimic, este pentru ca a parasit aceasta lume pe 7 feb 2013. (…) Totul s-a intamlat pentru ca o vena a cedat si sangele i-a inundat creierul, a fost o fractiune de secunda, ca si cand ai scoate un televizor din priza in timp ce functioneaza. (…) Va mai rog sa va ganditi cu drag la ea caci a plecat intr-un moment de fericire maxima, era mama unei fetite de 2 luni. O rugaciune si poate o lumanare in cinstea spiritului ei minunat este tot ce mai putem face.’ Intelegerea mea a fost atunci ca moartea poate veni si pe vena de la picior, sub forma unui cheag. Asta poate sa-mi fi salvat viata cateva luni mai tarziu, cand, gravida fiind, m-am gandit ca durerea mea de la picior putea fi de la unul si chiar era.

Read Full Post »

Lip dub-ul de mai sus e facut de elevii de la Liviu de la liceu ca parte dintr-o campanie de strangere de fonduri pentru o fundatie de pe langa o corporatie medicala locala. In 2014 au mai facut unul, pentru o cauza asemanatoare. Banii stransi atunci, peste 20.000 de dolari, au fost donati unui spital de copii – parte dintr-o corporatie al carei CEO primea in acelasi an un salariu de 1,36 milioane de dolari (sursa). Donatiile catre spitale si non-profituri cu milionari la varf si voluntariatul pe langa ele in America ma confuzeaza. Dar nu asta vreau sa subliniez. Am dat si eu o vreme, cand ma intreba casiera la magazin daca vreau sa-mi opreasca si o donatie pentru un spital sau altul, sau cand participam la actiuni de caritate organizate ici si colo de entuziasti. M-am potolit 100%. Am inteles ca au mult mai multi bani ca mine, doar ca prefera sa faca altceva cu ei.

Ce vreau sa spun aici cu lib dub-ul asta e despre frumusetea tinerilor din el. Si despre libertatea pe care o respira atitudinea lor. Si despre treaba buna pe care au facut-o, tehnic vorbind (nu s-ar zice, dar n-a fost treaba de profesionisti, ci de amatori – elevi dintre ei). Au pregatit 10 saptamani filmarea si au amanat-o o data, cand le-a murit un coleg in accident de masina. Celui plecat dintre ei, Jonathan, i l-au si dedicat. Au filmat tot intr-o singura zi, dintr-o bucata (s-au intors numai de 3 ori sa refilmeze niste scene, spunea Liviu – care e si el acolo cu Power of Physics al lui, doar ca e intr-o camera intunecata si nu se vede – scena cu vortexurile de fum care vin spre camera). Filmarea a fost vinerea trecuta si a durat in jur de o ora. Sambata filmul era urcat pe YouTube cu peste 30.000 de vizionari si cu sute de like-uri.

Mi-ar fi placut ca banii din munca asta sa ajunga la colegii lor homeless, de exemplu, care uneori mai sunt descoperiti ascunzandu-se in liceu dupa ore, unde raman sa se spele prin chiuvete sau la dusurile din vestiare.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: