Feeds:
Articole
Comentarii

Pe Eva din povestea mea am intalnit-o zilele trecute. Departe si ea de orice fel de Paradis, in Terre Haute, Indiana. Eva – nume complet Eva Mozes Kor – are 84 de ani si este o supravietuitoare a experimentelor facute de doctorului Mengele pe cupluri de gemeni la Auschwitz. Intre Auschwitz-ul Evei Mozes Kor si cel din paralela cu pesta porcina de care a zis Daea la televizor exista doar legaturile pe care le poate face un intelect ca al lui Daea. Intre povestile celor doi exista, insa, un punct comun: si unele, si altele, aduc Romania in atentia publica cu un gust de background amar: pe de o parte o Romanie din timpul instalarii nazismului si mai apoi a comunismului, pe de alta una a incercarilor sisifice de a dezinstala comunismul.

In oraselul din Indiana in care traieste, Eva are grija, alaturi de alti cativa oameni, de un muzeu micut al Holocaust-ului, ‘Candels Holocaust Museum and Education Center‘ (‘Candels’ este un acronim pentru Children of Auschwitz Nazi Deadly Lab Experiments Survivors). Intr-una din camere, una din cele doua deschise publicului, poti vedea diferite obiecte care aduc cu ele, de peste ani, povestile Evei si ale altor familii (mai ales) de evrei din Europa trecute prin chinurile lagarului de exterminare in masa de la Auschwitz: cateva valize, o haina vargata purtata de cineva in lagar, documente oficiale, poze din arhive personale si altele. Intr-o vitrina, alte cateva obiecte, printre care o casca de soldat, un steag nazist, o farfurie branduita cu zvastica si niste timbre care celebrau nazismul si incercau sa-l dea mai departe erau acolo sa spuna partea de poveste despre manipulare si indoctrinare. Peste tot in jur, panouri si afise mari care spuneau in cuvinte si imagini aceeasi poveste. A doua camera era dedicata special unuia din proiectele nazistilor la Auschwitz, cel in care cupluri de copii gemeni erau cobai pentru experimente medicale. La Auschwitz, din 3.000 de gemeni (1.500 de cupluri) pe care ofiterul nazist si doctorul Josef Mengele i-a folosit in experimente (supravietuitorii povestesc, printre altele, despre prelevarea de organe pe viu), doar 200 de persoane au supravietuit. Printre ele, Eva Mozes Kor, evreica din satul Porț din Salaj care a trecut pe langa moarte in laboratorul lui Mengele alaturi de sora ei Miriam. La maturitate, Eva s-a luptat sa-i aduca impreuna pe gemenii supravietuitori pentru a spune lumii despre monstrii cu infatisare de oameni pe care-i poate naste somnul ratiunii.

 

De doua ori pe saptamana, Eva vine personal sa le povesteasca vizitatorilor muzeului cum a fost atunci. Eram cam 200 in muzeu in ziua cand am ajuns la Terre Haute, abia ne incapea camera unde ne-am intalnit cu Eva. Povestea Evei, a fetitei de 10 ani care a infruntat frigul, foamea, lipsa de mangaiere parinteasca si mai ales cele mai infioratoare frici intr-un lagar de concentrare nazist, include, in partea de dupa Auschwitz, o parte in care spune cum i-a iertat pe Mengele, ingerul mortii, si pe echipa lui. Iertarea asta este puterea ei pe care nu i-o poate lua numeni, spune ea, o cale de a se elibera de o intamplare de care altfel nu s-ar fi putut elibera niciodata. Parte din brandul ei de supravietuitor al Holocaust-ului. Cea mai controversata parte, dar probabil portita care a lasat sa se faca auzita tare si povestea ei, prin care sa ne impiedice sa uitam unde poate duce ignoranta, manipularea si lipsa de empatie cultivata in masa.

 

Ne-a fost greu sa raspundem la toate ‘de ce’-urile lui Victor, venit cu noi la intalnirea cu Eva. La cele mai multe ne e greu sa ne raspundem noua insine. Putem insa intelege legaturile intre vremurile alea si cum s-a ajuns ca Eva sa aiba povestea pe care o spune si vremurile astea si cum se poate ajunge sa dam si mai putini bani pe cel de langa noi. Povestea Evei, atat cat a inteles acum din ea copilul de 5 ani, va fi mereu un punct de plecare bun pentru explicatii care sa-l ajute sa inteleaga lumea.

Pentru intrebari de nisa, cum ar fi „Iti place Snoopy?” si „Vorbesti limba romana?”, Victor a vorbit cu holograma Evei, care raspundea la intrebari intr-una din camerele muzeului. Intr-un proiect derulat de o universitate americana si numit „New Dimensions of Testimony„, 13 supravietuitori ai Holocaust-ului au raspuns la intrebari despre cum a trait fiecare Holocaustul, ca povestile lor sa mearga si mai departe decat pot merge ei. Eva a raspuns la 1.500, la care poti afla raspunsurile stand de vorba cu holograma ei de la muzeu. Niciunul din raspunsuri insa nu se referea la vreo relatie speciala cu Snoopy. Victor a aflat insa ca Eva mai stie numai cuvinte disparate din limba romana (ne-a spus cateva cat ne-a dat un autograf pe o carte si am facut niste poze impreuna). Dar n-a fost nevoie de multe sa se bucure amandoi in jurul unui balon albastru: ea ca i l-a dat, el ca l-a primit.

Foto: (mai ales) Liviu

Reclame

Tropaitul ploii de vara pe acoperis ne-a scos in fuga din casa pe mine si pe Victor. Am sarit in masina, agatand in trecere de pe masa din bucatarie cutia cu coloranti alimentari abia cumparata. Calatoria cu masina a durat pana s-a terminat garajul si am ajuns in mijlocul ploii torentiale.

Inainte sa iesim cu colorantul alimentar in ploaie in cautare de fun, apucasem sa ne jucam cu el la magazin, in rezervorul unui WC, unde am colorat pe rand apa in violet, albastru, verde si roz. Dupa care am tras-o. Eu cu un usor sentiment de jena, pentru ca ditamai capra. Victor – cu o fata care spunea in jur ca aia e adevarata viata. La sosirea acasa, vreo 40 de litri de apa din doua cutii cu care ne jucasem toata dimineata devenisera o parte roz, cealalta albasta. Partea roz de un roz extrem, pentru ca ‘sunt si eu copil, mami, nu pot sa fac luclulile chiar bine’.

Am avut fun cu colorantul si-n ploaie. Cu usa deschisa pe partea mea si cu Victor cu capul in poala si picioarele la usa opusa, am privit pe driveway picaturile de colorant facandu-se pete mari, si mai mari, si mai mari, pana nu le mai vedeam. Si pana cand portiera deschisa s-a murat bine, cu noi cu tot

Sa vedem de aproape cum e cu ‘Purple Rain’, am scos o mana si am pus cateva picaturi de purple pe parbriz. Nimic de repetat. Highlight-ul jocului cu colorantul in ploaie a fost cand norii s-au rarit si noi am coborat. Eu sa torn vopsea de prajituri si oua in santul de pe marginea strazii, in dreptul cutiei noastre de posta, Victor sa astepte paraul spontan si colorat 5, 6 metri mai inclolo, la scurgerea in canalizare.

Am pus apoi apa albastra la radacina unei flori, toate culorile in WC-urile si chiuvetele noastre si, cand a iesit soarele, in raul, canalizarea si WC-urile din parc. Si, pentru amintiri care nu trec cu una, cu doua, pe maini,

Am vazut ca Victor nu poate urca in avionul care traversa Atlanticul spre Europa abia in Torionto, cand noi am vrut sa facem check-inul online si softul Lufthansa nu a vrut. Pasaportul lui Victor expira mai tarziu de 6 luni de la ultima zi a calatoriei. Era 9 dimineata si la 3 dupa-amiaza trebuia sa fim la aeroport. Ofiterul care a raspuns la consulatul american din Toronto, si care ne-a intrebat daca aveam la noi certificatul copilului de nastere si numarul de securitate sociala, a aflat ca nu le aveam. Dar ne-a spus sa mergem la Consulat cu doua poze de pasaport de-ale copilului ca sa vada ei ce poate fi facut.

Toronto e mare rau! 45 de minute pana la pozar, 30 sa fie gata pozele si altele 45 pana in buricul orasului, la sediul consulatului. La consulat, coada cateva minute si plimbare prin oras de 2 ore in asteptarea documentului nou. Cu certificatul si codul numeric personal american am rezolvat-o jurand in fata ofiterului ca spunem adevarul in legatura cu ce afirmam despre copil. Am platit 115 de dolari, in care urmeaza sa intre si pasaportul cu valabilitate mai mare fata de cel pentru un an obtinut la Toronto, pentru care avem timp sa aplicam pana vara viitoare.

Acasa in Indiana, Liviu tocmai aplicase sa-si schmbe cartea de identitate (care in State tine si de carnet de sofat, e 2 in 1). S-a dus cu fosta carte si cu 7 dolari, urmand ca buletinul-carnet sa vina acasa cu posta.

Pe site-ul consulatului roman din Toronto sunt k) documente de prezentat pentru pasaportul unui copil minor cu statut asemenator cu al lui Victor.

Pentru cand iti schimbi buletinul expirat in Romania, pentru tine exista o lista de documente necesare cu 8 liniute. Ai nevoie de contractul casei, de certificatele de nastere ale copiilor (pe langa certificatul tau), de certificaatul de casatorie si etc. pana la 8. Ii bati insa pe americani la economii: dai 7 lei in loc de 7 dolari.

 

Ne-am incheiat primul cincinal ca parinti in cinci ani traiti cap-coada. Din pantofi ca ai nostri, nu poti ingineri cincinalurile ca sa le scurtezi, cum mai stim care mai stim ca se facea, la 4 ani si jumatate, de exemplu. Cand cresti copii, cincinalele se termina cand arata calendarul ca se termina, abia atunci poti trage linia. Da, iti poti propune (pe barba copilului) si obiective de bifat la bilant: invatatul alfabetului, cititul de cuvinte din ce in ce mai complicate, lovitul cu directie si folos al mingii de tenis, bla, bla, bla. Si le poti si bifa, in parte sau pe toate. Dar bilantul va fi in el in primul rand cu neasteptatul adus de timp. Si cu cel adus de noroc.

5

Au fost 5 ani cu plusuri multe: o casa mai plina, cu mai mult ras, mai multa fericire si mai neasteptata, mai multe bucurii, dar si mai multe emotii, griji si frici. Iar tati ar spune, probabil, ca primul cincinal s-a incheiat si cu un minus de neignorat: nici urma de mami in dormitorul mare peste noapte! Locul de langa mami a fost ocupat in tot timpul asta de baietel.

Ziua de final a cincinalului, cu numarul 365 x 5 + 1, a fost plina. In ea si cu o excursie dedicata intr-un parc (niciodata Disneyland, nu i-am cultivat baietelului pasiunea pentru un business profitabil cu angajati care, rupti de foame si fara un acoperis deasupra capului la cum sunt platiti, imprastie o fericire …). Cu noi dar in papornita lor, 22 de Snoopy si 2 Woodstock.

tn_20180603_185739

Am sarit si anul asta petrecerea cu invitati mici pentru ca Victor nu pare sa-si fi rotunjit suficient abilitatile sociale si de vorbitor de engleza ca sa-si poata intretine musafirii. Dar pentru ca a vrut insa sa-i cante si lui colegii ‘Happy Birthday’, inainte de vacanta, intr-un final de zi, a impartit cu ei un tort, pe el cu un Snoopy lenes dormind pe propria cusca.

 

 

In ziua cu tortul, baietelul a fost, probabil, cel mai popular din scoala: tati a venit acolo sa le spuna tuturor, intr-un spectacol de demonstratii fizice, despre locul unde magia si stiinta se intalnesc.

 

Pentru un plus de WOW, inainte de tort, special pentru copiii din grupa baietelului, tati a lansat spectaculos cateva rachete cu apa.

 

 

Cu haine anti-tantari si anti-frig in plus, 3 sezlonguri, (tot) 3 pungi de floricele, o bere palmata si niste sucuri am mers in parc la film. De primavara pana toamna, adminstratia parcului local scoate lumea din casa la un film, un concert sau un eveniment construit in jurul vreunei sarbatori sau intamplari din viata comunitatii. In afara de filme si vanatori de oua de Paste, ne-am nimerit in parc la concerte de muzica simfonica cu  Indianapolis Symphony Orchestra, la concerte country si la focuri de artificii de 4 Iulie, ziua lor nationala.

Noi ne-am nimerit, dar daca te uiti special iti poti face programul dupa al administratie parcului. Care administratie a pus in parc de toate, nu numai arie dedicata spectacolelor: piscina, terenuri de basket, de fotbal american, de baseball, de tenis, de pickleball* si de volley (cu ligi si competitii locale pe caprarii cat e vremea calda de lunga), zone de picnic acoperite si descoperite, cladiri de inchiriat pentru evenimente si petreceri, si chiar un derdelus. Plus padurea-padure, cu rau si poteci, parte separata a parcului. A fost la un moment dat si o pista de dat cu rolele si placile, dar probabil ca-si spargeau prea multi capul,  de vreo 2 ani au pus acolo o magazie mare.

La cinematograful din parc am vazut ‘Pets‘ de data asta. Il mai vazusem fara numar in cinematograful pe care-l improvizam in sufragerie dintr-un videoproiector si-un perete inainte sa avem trambulina, dar ne-am dus si acum de dragul unei experiente locale. Data trecuta cand am mai vazut un film pe pajiste in parc ne-au dat drumul cu masinile: doar ne-am dat scaunele mai pe spate, n-am mai coborat. Ca-n filmele cu americani!

Conform statisticilor oficiale, esti american din Indiana daca 80% din vecinii tai nu au parasit in viata lor statul. Yap, America n-are nicio lege care sa garanteze macar o zi de concediu anual, dar pe de alta parte de ce sa pleci cand ai de toate in parc?!

%d blogeri au apreciat asta: