Feeds:
Articole
Comentarii

De cateva ori pe an, universitatile mari din Indiana fie isi deschid portile sa te invite inauntru, fie ies in locurile publice cu tarabe sa-ti arate cine sunt, ce fac si cat de bine. Afli asa de oferta lor, de performantele intr-un domeniu sau altul, dar mai ales ai fun, pentru ca fac spectacol din interactiunea asta. Un spectacol pentru oameni mari si copii, si uneori si pentru animalele de companie.

Evenimentele sunt un fel de targuri mai scuturate, de la care noi am plecat de fiecare data in primul rand mai stiutori si mai relaxati decat ne-am dus. In plus, dupa caz: cu fetele scanate si in forma in care pot fi bagate sa ne facem o masca la 3D printer din ele; o parte din noi cu Snoopy pictati pe fata si cu animale din baloane sau baloane cu heliu in maini; cu ochelari de soare de amuzament, mingi, tricouri, genti termoizolante pentru pranzul de la munca, lanterne, etc., toate materiale promotionale, s.a. La intalnirile astea aduc artisti sa performeze pe scene amenajate sau, cum face IUPUI din Indianapolis, se intrec cu caiacele pe canalul din centru in ovatiile publicului. Ne-am bucurat in timp la intalnirile astea de spectacole cu catei, tobogane gonflabile, curse gonflabile pentru adulti, concursuri de dans, show-uri cu demonstratii spectaculoase de chimie sau de fizica, experiente cu pesti incarcati energetic, simulari de eruptii vulcanice, am facut comete din zapada carbonica, pamant si sirop de artar, am spalat dinozauri de plus dintosi pe dinti, ne-am uitat la stele in observatoare astronomice si multe, multe altele.

Fiecare prilej din asta pare si o demonstratie de forta financiara, care probabil merita efortul pe toate partile de continua an de an. Taxa anuala la o facultate publica din Indiana, pentru studentii din stat, e undeva in jur de 25.000 de dolari si cu siguranta iesirile catre public aduc bani multi inapoi.

Toamna asta am ajuns la doua universitati din zona, in primul rand ca sa-i facem astuia mic ideea de scoala fun: la festivalul de stiinte de la Indiana University din Bloomington de saptamana trecuta si, undeva in septembre, la targul prilejuit de intrecerea cu caiace de canalul din Indianapolis de la IUPUI.

IU Bloomington, Science Festival – November 2018

IUPUI Regatta, September 2019

Cealalta Florida

Cand lucram intr-un post de radio la Buzau prin anii 2000, din cand in cand, spre iarna, aparea prin studio si prin oras verisoara unui coleg bronzata tuci. Inclusiv nasul usor ridicat de adolescenta venita din Florida la neamurile din Romania. Evident, Florida nu e numai locul unde o poti sterge, ca Trump si Ciorbea, cand ti se rupe de ce ai de facut, sau unde diferentele intre bogatii si saracii Americii te lovesc parca cel mai eficient in moalele capului. Este, daca ti se pare practic, si locul unde inca te poti bronza cand la tine, doar cateva sute de mile mai la nord, lumea umbla deja in geaca. Ca observatie personala, nasul ridicat nu e la pachet cu bronzul in Florida, e o optiune individuala.

Am petrecut o parte din vacanta de toamna la Fort Walton, un loc ocolit relativ la muchie de ultimele uragane care au maturat zona putin mai la est (e la cateva zeci de mile de primul oras lovit de Michael in octombrie). Am plecat spre sud cu papornita cu vreo 30 de Snoopy si cu geci groase intr-o dimineata in care temperatura in Indiana se apropia de 0. Dar seara la destinatie am facut baie in piscina, afara din hotel. Daca te duci destul de aproape de ocean in Florida, ce numeri nu mai sunt saracii ei segregati in zone cu aspect neingrijit, ci gradele in plus prin diferenta si delfinii pe care ii vezi de la balcon jucandu-se in apele Golfului Mexic in dimineti cu apa linistita. Cat despre nopti, rupt de soarele de zi si de leapsa pe plaja pe intuneric, numeri valurile pana cand zgomotul oceanului te adoarme. Si te gandesti cum sa le faci pachet pentru zilele de ne-vacanta de acasa, cand ce te adoarme doar oboseala.

 

Pe asta mic l-a gasit sa fie carpanos cu taica-sau fix in mijlocul Halloween-ului de la noi din cartier, intre 2 trick-or-treat-uri pe la usile oamenilor dupa bomboane. N-a zis nu cand i-a cerut taica-sau o bomboana Snickers, dar nici n-a intins mana cu entuziasm la galetusa lui plina cu de toate sa-i dea una. Atunci am intervenit eu: „Vezi ca la casa de unde vin acum cu Victor aveau Snickers si nu era nimeni afara, scria pe o hartie sa iei doua.” Si Liviu s-a luat dupa mine si s-a dus sa-si faca pofta. A venit inapoi rosu ca steagul Chinei. „M-am simtit ca un plavan care fura Halloween-ul copiilor.” – imi zice. „Cand eram acolo, a iesit omul afara si m-a gasit cu mana in bomboanele lui, eu fara un copil langa mine, fara nimic.” „Si ce i-ai zis?” – il intreb. „Am balbait un ‘Happy Halloween!’, mi-am luat bomboana si am plecat.” – completeaza Liviu, adaugand ca a fost pentru el cel mai penibil moment de care-si aduce aminte. Concluzia lui: „Nu stiu ce mi-a trebuit!”

Liviu nu plecase la Halloween prin cartier chiar hipoglicemic. Nu mancase Snickers, dar inainte sa iesim din casa avusese doi pumni de Ferrero-Rocher, care imi ramasesera mie dupa ce-mi servisem studentii ceva mai devreme. In State, de Halloween toata lumea da bomboane la toata lumea, le gasesti de luat degeaba peste tot: pe mese in mijlocul magazinelor, pe  birourile institutiilor pe unde ajungi, prin benzinarii, scoli, muzee, etc. Cu toate astea, in normalitatea tonelor de bomboane degeaba, o mana adulta intr-un castron cu Snickers la ora colindatului n-a putut  trece la noi in cartier fara incarcatura emotionala extrema.

 

__________

PS1: Am ajuns cu asta mic la 3 Trick-ot-Treat-uri anul asta din cele fara numar posibile: intr-un parc, la scoala la Liviu si in cartier. 

PS2: Foto: Liviu in cartier, eu celelalte.

In cartier cu dusmanul

Acum vreo 3 ani, cand ne-am intors din vacanta, unul din vecini nu mai era. Era altul in loc. Amandoi aveau caini, pe amandoi ii vedeai la ochi joia si vara, prea mare diferenta pentru noi n-a facut mutarea asta. Pe moment, pentru ca n-a ramas asa. In fazele urmatoare, an de an, casa vecinului, neingrijita, devenea o jale vizual: iarba netaiata cu lunile, copacii uscati si netaiati, acareturi aruncate aiurea, etc., o imagine cu care nimeni din cartier nu era obisnuit. Si de care toti se ingrozeau, pentru ca o casa darapanata inseamna o casa care scade si valoarea celor din jur.

Ei bine, minunile n-or dura ele mai mult de trei zile, dar nici neminunile nu par sa dureze la infinit. Aveam sa vedem ca ceva bun facusem noi anul asta, ca pana la Craciun avem sansa sa ne aduca Mosul un vecin nou.

Intr-o buna zi (chiar buna!) acum doua, trei saptamani, cand ne-am intors de la munca, am gasit casa de alaturi fara jaluzele si cu un aer parasit. „- Stai sa vezi! – ne-am zis. „La cum arata, casa o sa se vanda pe te miri ce la niste oameni te miri cum si s-a zis cu linistea cartierului.” Trei zile am facut supozitii sumbre despre soarta noastra si a vecinilor si trei seri am stat cu Victor langa soneria casei golite sunand non-stop, sa mai dea o pauza soneriei noastre. Intr-o dupa-amiaza, insa, doamna cu catelul de la 7-8 case mai spre parc ne-a prins afara si ne-a spus o poveste trista despre fostul vecin fortat sa se mute. Care poveste pe noi ne-a facut fericiti. Si vinovati ca ne simteam asa. Una peste alta, pe vecin il daduse frate-sau afara din casa sa o renoveze si s-o vanda, pentru ca ii arsese o alta casa in alta parte si nu avea cum s-o refaca. Ca sa nu-i plangeti de mila, ne-a mai spus si ca tocmai isi gasise un loc de munca bun.

Acum casa arata din ce in ce mai ingrijit de la o zi la alta: i-au schimbat acoperisul, i-au pus un pridvor in spate, i-au taiat tufele uscate din fata – si daaaa, iarba de peste tot! 🙂 – au curatat curtea din spate, unde ieseau afara doar cateii sa-si faca nevoile (in 3 ani ajusesera 4, din care un lup si un pitbull, care ne latrau permanent desi noi le vorbeam dragastos). Ce sa-ti doresti mai mult?! Poate un vecin nou dupa chipul si apucaturile celui din partea cealalta a case noastre, Lucy, pe care la 76 de ani nu o bate nimeni la cum isi ingrijeste casa.

 

 

La inot comme à la guerre

L-am tarat pe asta mic la primul curs de inot. El a aflat cu 3 zile inainte, 3 zile ne-a intrebat non-stop, pe un ton de razmerita, ca de ce l-am dat acolo. I-am tot spus ca o sa-l inscriem, dar nu i-am dat sa aleaga inainte daca vrea sau nu pentru ca n-ar fi inteles ce alege. Nici la scoala nu l-am fi dat daca-l intrebam pe el inainte.

Prima lectie a durat o ora. Pe nota de plata, pentru ca altfel lui Victor i-a luat jumatate din timp sa se pregateasca psihologic: o parte a plans, cealalta s-a dezbracat incet, ca la striptease, cu pauze de discursuri motivationale tinute de Liviu si de un tanar din echipa de instructori care i-a cantat in struna. Daca taica-sau nu obtinea permisiunea sa stea cu el pe marginea piscinei, am fi plecat de la ora de inot cum venisem, fara ca cei mai noi prieteni ai lui veniti cu noi, 15 dovleci si tartacute, sa fi apucat sa-l vada cum inoata.

A plecat incantat de acolo. Dar niciuna din incantarile lui de pe urma nu se poate fara un pilaf de creier de-al nostru mai inainte.

Priviri zoomate de pe malul celalalt.

%d blogeri au apreciat asta: