Feeds:
Articole
Comentarii

Cand bunica s-a urcat pe trambulina lui Victor, am luat-o ca pe un semn bun. A durat mai bine de 2 saptamani sa-si faca putin curaj (venise din Romania dintr-o istorie de cateva luni de neiesit din casa din cauza problemelor de sanatate). Dar curajul si l-a facut si doar ce ne-am trezit intr-o zi ca-i auzim pe amandoi, bunica si Victor, harjonindu-se in trambulina. N-a exagerat, dar a topait ceva inainte sa se cotopeneasca din nou sa coboare pe pamant.

 

 

Ochiul stang si fata pana la jumatatea obrazului nu si le-a invinetit sarind. A cazut pe strada, zice ca din senin si fara sa-fi fi pierdut cunostinta vreun moment. Cand a sosit acasa, a tacut malc si a intrat la un dus. Aveam sa-i vedem cucuiul urias de deasupra arcadei si ochiul deja violet cu bunica curatata de sangele scurs dupa taratul arcadei pe asfalt. Inca arata o victima a unei violente domestice pe care n-a trait-o, dar care atrage priviri lungi pentru ca violenta domestica e departe de a fi o raritate si pe aici.

tn_20180402_165738

Dar nu e nimic violent in viata de aici a bunicii. Poate doar furtunos partial atunci cand alergatul cu nepotul prin casa o cere. Dar bunica rezista. Asa cum rezista singura impotriva tuturor la cate-o v-ati ascunsea cu Victor care, dupa ce o pune sa numere „rar de tot” pana la 20, ne pune pe noi sa-l ascundem „repede de tot”. Bunica simte ca lupta nu e cinstita pe undeva, dar nu se lasa. Uneori cauta de chiauneste, dar da de el si in cosul de rufe de spalat, si in cutia mare cu pilote din dressing, si prin cotloanele casei pe care noi le stim, dar ea trebuie sa le descopere.

Rost de ciondaneala cu nepotul e destul de des. Cum ar fi la joaca cu plastilina, cand bunica vrea sa faca pasaroi de o culoare si Victor de alta, sau cand ea vrea zecile de pasaroi aliniati pe masa pe culori iar el ii vrea amestecati. Atunci, pentru ca intalnirea este intre doua pietre tari, solutia nepotului e sa o parasca pe bunica ca nu vrea ce vrea el. „Intelegeti-va!” – le zic, desi stiu ca nu e cale pana cand unul din ei nu renunta la joaca cu plastilina. Si-au mai gasit in comun anul asta pasiunea pentru desene animate, ocazie de chitcaiala si aici, desi judecat la rece n-ai vedea cum. Cand ii pun lui povesti sa-l adun ceva mai linistit la masa, apare si bunica de pe unde e si-si trage un scaun alaturi. Portita gasita de Victor s-o chitcaie pe bunica e sa intrerupa povestile cu 20 de secunde inainte de final, desi stie ca ei nu-i place asta si ca o sa-i zica de fiecare data sa nu le mai opreasca.

 

 

In ciuda mini-razboaielor zilnice, bunica si nepotul par, unul pentru altul, un stress necesar: isi incep ziua cautandu-se unul pe altul sa se joace, asa o si termina. Seara, la despartire, in loc de noapte bune, bunica isi aude un „sa dormi bine, sa ne putem juca maine!”. Iar cand maine vine, ei impart mai tot timpul pe care il pot pune la comun: impreuna merg in parc, tot impreuna bantuie, cand e frig, pe culoare si in salile de sport de la liceu de la Liviu, nepotul pe bicicleta, bunica pe jos si Liviu pe role.

Orele petrecute de bunica aseara la camera de urgenta au fost cu nepotul pe Google duo: „- Arata-mi cum ii ia sange, tati!” Sau: „- Arata-mi unde o duce, tati!” Sau alti „arata-mi”, pentru ca intra multi in 6 ore de ER, unde bunica a ajuns dupa ce ne-a spus ca statuse toata partea de zi cat noi lipsisem de acasa cu dureri in piept si pe o mana. Iar tati ii arata luatul sangelui si facutul injectiilor mai livid la fata ca bunica si cu capul intors in partea opusa telefonului. Bunica „n-are vene” si e cumva impacata cu ideea ca orice punctie venoasa e multe-in-una. Liviu nu se poate impaca nici cu ideea ca acele de felul ala exista pentru scopul pentru care exista.

 

 

La intoarcerea acasa*, dupa tot dorul de bunica exprimat explicit si repetat, nepotul a sarbatorit revederea cu intreruptul povestilor de la masa de seara inainte de final.

__________________

* Nu se stie ce-a fost cu durerea bunicii, dar clar n-a fost atac de cord sau cheag de sange in plamani.

Reclame

Pastele, runda 1

Anul asta, pe un ger cumplit, de Pastele sarbatorit de cei mai multi dintre americani am fost la intalnirea din parc cu iepuroiul, ouale colorate si bomboanele organizata de primarie. Respectiv la vanatoarea de oua de dinaintea Pastelui, gandita pentru copii (primaria & co pun oua de plastic cu bomboane in ele, le imprastie prin iarba iar un iepure fake da startul copiilor sa alerge sa le adune; anul asta au fost 6.000 de oua). Pe celelalte partide de vanatoare din zona le-am ratat, cumva si cu intentie. Stim ca ‘vanatorile’ incep, ca si colindatul dupa bomboane de Halloween, cu o saptamana inaintea sarbatorii, sa poata copiii ajunge la cat mai multe in zona. La noi in familie, insa, numai unul iubeste fara retineri combinatia iepure-oua colorate-bomboane: Victor. Noi, din cauza bomboanelor, incercam sa reducem si din Halloween-urile anuale, si din vanatorile de oua.

Dupa vanatoare, am bagat 4 rate de cauciuc in concursul de inotat pe rau intre doua poduri. Tema anului in familia noastra a fost ‘zorratza’ (= rate Zorro). Am plecat in parc cu 8 zorratze, cu ochelari pe ochi facuti de Liviu acasa cu carioca. Am avut numai 4 dolari cash prin buzunare sa le platim taxa de participare, numai 4 rate au plecat pe rau: zorratzele 1, 2, 3 si 6. N-au venit cu premii acasa, dar au ajuns toate la final.

Martor al intamplarilor laturii consumiste (dar iubite de copii) a Pastelui american – un filmulet facut de Liviu. Si niste poze.

 

Cu bunica pe derdelus

Ati incercat vreodata sa puneti o bunica pe sanie si sa-i dati drumul pe derdelus? Am incercat noi azi. A trebuit in primul rand forta de convingere. Sa nu ne mai spuna nimeni ca bunicii dau in mintea copiilor ca pe o generalitate!

Pana la urma insa, cu doua saptamani inainte sa treaca si de 82, bunica a coborat derdelusul pe sanie! 🙂 Din a doua. Prima data s-a rasturnat dupa nici doi metri, i-a alunecat fundul in spate. Am adunat-o din zapada si, in timp ce-i tineam discursuri motivationale ca sa nu renunte, am pus-o la loc. Noi convinsi ca e bine si amuzant, ea usor indoita ca saniusul e exact ce i-ar trebui la varsta ei si la durerea ei de picioare. Repusul pe sanie a fost treaba de echipa: eu cu Liviu la executie, Victor cu „Hai, bunica!”. Dupa, bunica a luat-o la vale din nou pe sania albastra cu manere, pe care statea cum sta un catel dupa ce-l imbraci. A doua coborare a bunicii s-a terminat ca si prima: cu nasul in zapada. Cand ne-am dus s-o punem pe picioare inapoi, ne-a zis ca i-a placut. Dar ca gata cu saniusul! Si s-a dus sa faca ture de parc.

Noi am ramas la derdelus sa-l convingem pe Victor sa se dea jos de pe sanie. A fost mai greu decat cu urcatul bunicii pe ea! A mai trebuit si o a doua tura de derdelus pe seara, cu taica-sau*, de alte doua ore.

________________

* Victor il prefera pe taica-sau ca partener de sanie. Cu mine s-a dat o data, cand ne-am rasturnat pe la jumatatea derdelusului. Eu peste el. „Am muscat din zapada, mami, n-am avut ce sa fac!” – mi-a zis dupa ce s-a ridicat.

Primavara pe ulita

O primavara si la noi de ne-a pus zapada la pamant toate tufele din fata … Intr-o singura zi. Am curatat de doua ori driveway-ul si aleea care duce la usa din fata  Cand zic ‘am curatat’, zic de Liviu.

La doua ore dupa ce ne-am facut selfie cu el, cand sa plecam la sanius, iepurele nostru de zapada se vedea fara treimea de jos. Iar ochii lui din strugure, urechile si incisivii din ardei si coada din broccoli nu se mai vedeau deloc. Cosului lui cu oua de zapada, morcovi si frunze de salata i se mai vedea doar forma, banuita sub stratul de zapada. Celuilalt cos, cu oua de ciocolata adevarate, i se vedeau si lui mai putine oua. Dar nu de la zapada, pe asta nu l-am lasat afara. Se ocupase Victor, sa nu se plictiseasca langa semineu. Dupa ce ne-am intors de la sanius, pe seara, am sapat in capul iepurelui, am dat de ochi si i-am descoperit. Asta chiar daca si cu, si fara, la cat ningea nu puteai vedea mare lucru.

Derdelusul din parc … rasfat! Am stat toata iarna calendaristica cu meter-stick-ul in zapada cazuta joia si vara, care zapada insa n-a trecut niciodata de o marime care sa para ca poate tine  sania cu ce-i pe ea in miscare. Pana acum, insa, cand, pentru sarea si piperul zilei, a tinut-o. Iar pe masina cu care ne-am dus in parc a dus-o cu  roata intr-o canalizare una cu drumul de atata zapada.

Dar toate sunt bune cand se termina acasa cu alarma de incendiu declansata doar din prea multa vigilenta. Si urland in ciuda tuturor usilor si geamurilor larg deschise, de a fost nevoie sa-i scoata Liviu bateria ca sa taca (dupa ce am iesit afara sa vedem daca nu arde casa de nu se mai opreste). Totul spre bucuria bunicii care alesese sa nu mearga la derdelus si care se tot intreba ce ar fi facut ea in urletul ala daca incidentul s-ar fi intamplat cu noi la sanius.

 

Sper ca bunica are timp sa se plictiseasca acasa la ea. La noi e de 3 zile si nu poate, are asta mic treaba cu ea. Google Duo, messengerul pe care o suna Victor din trambulina cu ea pe canapeua de la doi metri distanta, a invatat din prima zi. A si uitat ca nu a fost niciodata o minte tehnica si ca pana acum a fugit cum a putut de interactiunea cu telefoanele mobile.

Victor a tras din prima zi sa nu se mai duca la gradinita cat e bunica aici. Nu s-a putut. Nu s-a putut nici s-o ia pe ea cu el. Ar fi vrut macar sa mearga si bunica atunci cand il duc si-l aduc, sa profite de drumul impreuna, dar bunica nu se da scoasa din casa nici pana in garaj la cat de frig e afara si la cat de friguroasa e ea.

Inca n-a reusit s-o urce pe bunica in trambulina din mijlocul sufrageriei, dar lucreaza in fiecare zi la asta. Are promisiuni de la ea ca o s-o faca ‘dupa ce s-o mai intrema’. Perioada de intremare a inceput-o alaltaieri, dupa o vizita la doctorul ei de aici. Siderata ca a venit din Romania cu 4 anti-hipertensive (plus unul pe care nu i-l mai prescrisese medicul, dar il lua din inertie si nebagare de seama), doctorita i-a taiat 4 din ele, plus 6 din celelalte medicamente pe care le mai mai avea in schema de tratament.

Aceeasi doctorita ii taiase si anul trecut pe vremea asta vreo 10, dar medicii americani nu-i pot bate pe medicii argeseni la prescris medicamente. Probabil pentru ca aici medicii au sute de mii de dolari pe an salariu, nu le trebuie joint ventures pe sub mana cu industria farmaceutica. Asta o fi si motivul pentru care, pentru medicii de aici, pare mai important ca bunica sa nu fie ametita zi-lumina si sa nu-i fie frica sa iasa singura din casa cum i se intampla de 5 luni in Romania. Indignati, facem echipa cu medicii americani s-o intremam pe bunica.*

Daca trambulina in doi, baietel-bunica, nu e, e altceva. Aseara s-au jucat de-a Scufita rosie. Bunica in rolul ei, Victor in al Scufitei. Sa intre in pielea personajului, a venit initial la mine si la taica-sau sa ne ceara niste pantaloni rosii. Tricou si sosete rosii avea deja pe el. I-am reamintit copilului ca pantalonii Scufitei nu conteaza si i-am spus ca ii trebuie o scufita rosie pe cap, explicandu-i ce e aia. Si-a luat atunci caciula de Mos Craciun cu urechi de Snoopy, i-a dat-o in prealabil si bunicii sa o probeze, dupa care au inceput sa se lupte amandoi cu un lup imaginar care vroia sa-i inghita cu totul.

_____________________

* Tocmai pregatesc o scrisoare catre Colegiul Medicilor in care sa intreb despre intamplarea asta cu anti-hipertensivele. Si despre un tratament prescris de un neurolog roman (5 pastile noi, pe care Liviu a insistat sa nu le ia pana nu face investigatii serioase aici), tratament care continea un antidepresiv si un somnifer pentru o bunica pe care tai lemne in fiecare noapte cate 10 ore si pe care eu una nu am vazut-o sau auzit-o niciodata dand semne de depresie (cel putin in cele 3 luni pe an cate le petrecem impreuna). 

%d blogeri au apreciat asta: