Dilema de parenting: cum recunosti samburii de viitor?

Pe o planeta de 8 miliarde de suflete si tot atatea burti, cel mai probabil e ca viitorul suna cu atat mai bine cu cat il pregatesti mai bine. In ideea asta, ca parinti, noi cautam permanent raspunsul cel mai bun pentru intrebarea despre cum sa facem cu pasiunile lui Victor, ce sa incurajam si ce nu. Si mai cautam sa aflam daca, indiferent de cat de ciudata e pasiunea, filtrele sunt o solutie fair din partea noastra.

Victor a dezvoltat in timp fel de fel de pasiuni, unele care nu ne-ar fi trecut niciodata prin cap daca am fi incercat sa speculam.

Inainte sa faca un an, a iubit doi pantofi. Pentru ca inca mergea de-a busilea, isi incalta mainile cu ei ca sa ii duca de colo-colo prin casa. Evident, pantofii erau noi iar Liviu nu i-a folosit niciodata nici dupa ce pe Victor l-a lasat pasiunea. I-am pastrat amintire.

Pe la doi ani, s-a simtit atras de cosurile de gunoi. Un an de zile la zoo, ne-am plimbat intre un cos si altul. Si retin ca in timpul unei excursii la Vancouver tot asta am facut. Masinile de gunoi erau de asemenea o atractie maxima, sarea ca un arc cand auzea zgomotul lor. Martea, cand trecea gunoiul dimineata, eram in fata casei sa vedem cum ia sacii.

Cred ca urmatoarea pasiune in ordine cronologica au fost statuile. In perioada aia mergeam la Indianapolis numai sa atinga el statuile din centru. Noi ne cotopeneam sa il ridicam sa poata face asta.

Dupa, cred ca au fost WC-urile. La 3 ani i-am cumparat primul WC adevarat sa se joace cu el si taica-sau i-a facut WC-uri mici la 3D printer ca din partea lui Mos Craciun. Iarna ii faceam WC-uri din zapada. Are si acum un WC de RV cu rezervor de apa cu care se joaca.

Intre timp, a invatat toate detaliile de functionare ale diferitelor instalatii de WC si spune ca, daca vom ajunge vreodata bogati, ne vom face un muzeu al WC-urilor. Abia asteapta sa mergem in Japonia sa viziteze showroom-ul companiei TOTO de la Tokyo. Aici am vizitat de doua ori showroom-ul Kohler din Wisconsin, 6 ore si jumatate dus, 6 ore si jumatate intors.

La WC sau in alta parte, apa il miscare il fascineaza. Este si primul cuvant pe care l-a spus cand era mic. Bine … in perioada aia spunea apa la orice. Am inventat impreuna mecanisme care sa duca apa dintr-o parte in alta. Legat de pasiunea asta, avem zeci de palnii prin garaj, de fel de fel de forme si dimensiuni si pentru fel de fel de utilizari. Am inghetat zeci de kilograme de apa, in zeci de forme, ca sa se joace cu ele observand cum se dezgheata. O perioada, am stat cu 8 cutii de depozitare in mijlocul sufrageriei, unde el se juca cu apa si iarna cu zapada.

Este atras de asemenea de mecanisme si nu se lasa pana nu le intelege. A inceput cu clantele si incuietorile usilor imediat dupa ce a invatat sa mearga, pe care deschidea si inchidea pana reusea sa o faca bine de unul singur.

Una dintre marile pasiuni ale momentului acum sunt usile de garaj si dispozitivele de deschidere. Stie orice detaliu tehnic al principalelor marci de dezchizatoare si ma toaca la cap ca de ziua lui sa ii iau un Chamberlain nu-stiu-de-care. La magazinele de bricolaj, il extragem cu greu din sectiunea dedicata usilor de garaj si unde exista niste replici miniaturale de usi functionale, actionate de dispozitive de deschidere reale. Alearga dupa mine prin casa ca sa-mi povesteasca cum merg si sa-mi ceara o parere pe care nu o am.

Pentru pasiunea lui pentru mecanismele in miscare am vizitat o multime de muzee de tehnica. De curand, el a gasit pe net un showroom cu usi de garaj prin Ohio sau Illinois, la 3 ore si jumatate distanta, si trage de noi sa mergem sa il vizitam.

Jocul cu pasta si gelul de ras a fost si este o aparitie recurenta in preocuparile lui Victor. Asta ne-a si ajutat putin in timp, pentru ca il tinea ocupat co orele cand umplea WC-ul sau chiuveta cu ele, ca mai apoi sa le curete turnand apa peste.  

Ii mai plac baloanele de orice tip : cu apa, fara apa, mici, mari, lunguiete, etc. Placerea maxima era cand aveam trambulina in sufragerie si o umpleam ochi cu baloane, iar apoi intram sa ne cautam unii pe altii printre ele. Avem si acum cateva zeci care ne zboara printre picioare. Tot in sufragerie.

Trambulina a primit-o de la Mos Craciun cand avea 4 ani si s stat in mijlocul sufrageriei pentru alti 4 ani. S-a bucurat de ea la maxim si noi la fel. O tinem demontata acum, iar cand Victor isi aduce aminte de ea ne toaca la cap sa o reinstalam. Rezistam. El e prea inalt sa mai sara pe ea in casa fara sa se loveasca de tavan. Apoi … vrem sufrageria inapoi.

Victor trecuse, cred, de 3 ani pana au inceput sa i se lege lucruri de mana in magazin si sa insiste sa le cumparam. Snoopy a fost prima jucarie fara de care nu a mai vrut sa plece. Costa cateva zeci de dolari (cred ca 42) si la varsta aia avea deja zeci de jucarii pe care le atingea o data si gata. Pe Snoopy ala nu a vrut sa il lase in magazin, a venit acasa. Si a fost urmat de altii. Acum are 77 de plus si vreo 20 de plastic (figurine).     

Avioanele sunt iar pasiune de pasiune. Printre jucariile lui preferate, sunt avioanele cu telecomanda si planoarele. A construit unul cu taica-sau care nu s-a dovedit prea performant, fara ca asta sa ii opreasca sa se joace cu el mai bine de o ora si ceva in sala de sport de la liceu de la taica-sau.

Victor are toata rabdarea din lume sa asculte online explicatiile tehnice ale pilotilor despre cum sa pilotezi un avion si stie la randul lui sa le piloteze in simulatoarele lui X-Plane 11 si Microsoft Flight Simulator unde si-a strans o colectie de zeci de avioane. El prefera Airbus-urile, dar se joaca si cu avioane mai mici de tip Piper sau Cessna. Stie deja ca unul din cadourile de ziua lui este o ora de zbor cu un Cessna de la aeroportul regional de langa noi.

Cand zburam pe cate undeva si are ocazia, sta de vorba cu pilotii si viziteaza cockpit-ul.

Scoala de Aviatie si Tehnologia Transportului de la Universitatea Purdue, una dintre cele mai bune scoli in domeniu din lume, organizeaza in fiecare an o zi a portilor deschise. Anul asta am fost si noi, ca Victor sa poata sa stea la mansa unor avioane adevarate si sa vorbeasca cu piloti adevarati.

El spune ca, daca se intampla vreodata ca pilotii sa pateasca ceva si sa nu mai poata pilota in timpul unui zbor de-al nostru, el va putea sa aterizeze avionul in siguranta. Stie istoria a zeci, daca nu sute de accidente aviatice cu detalii tehnice detaliate despre intamplare.

A mai avut si alte pasiuni care au stat ceva timp cu el: arta cu bucati de banda adeziva, jocul cu sapunurile, cu ata de dinti, cu pastilele si probabil altele. De unele l-am ajutat noi sa aiba grija, pentru altele, ciudate chiar si pentru noi, si-a gasit sustinatori.

As vrea sa pot sari 20 de ani in timp sa vad cum evolueaza pasiunile lui.

Si apoi sa vin inapoi, pentru ca nu vreau sa pierd niciun moment din evolutia lor.

Madeleina lui Victor

Primul prieten al lui Victor a fost o prietena. S-au cunoscut la scoala, sunt colegi de clasa. Pentru el, prietenia asta a fost ceva cu totul nou, pentru ca nu mai avusese prieteni de varsta lui pana atunci.

La scoala, erau in acelasi grup de lucru mereu. Vazandu-i asa, intr-un gest tacit, cineva i-a mutat la aceeasi masa si pentru pauza de pranz.

A impartit cu prietena lui de la bun inceput bucuriile lui, tot ce stia si ce avea.

Au inceput sa petreaca dupa-amieze impreuna si zile de weekend. La el, s-au bucurat amandoi de zecile de Snoopy, de simulatoarele de zbor, de ce a mai crezut el ca ar bucura-o.

La ea, s-au jucat cu zipline-ul din spatele casei si cu jucariile ei.

Un reper in program erau intalnirile mele de la clubul de franceza: au desenat cu elevii mei, au facut masti de carnaval, au degustat ciocolata belgiana fina, au facut case de turta dulce cu elemente de arhitectura frantuzesti. Dar mai ales au alergat dezlantuiti cat sunt holurile liceului de lungi.

La clubul de franceza, ea a descoperit madeleinele. Pentru ca ii placeau mult, Victor mi-a spus sa ii pun si ei una in pachetul lui pentru pranz. Cand el a trecut la alt desert, am continuat sa le cumpar numai pentru ea.

Intr-o zi, din senin, prietena lui nu a mai vrut sa il aiba pe Victor ca partener de lucru la scoala. Si nici ca partener de joaca. El a continuat insa sa ii duca madeleina si ea sa o ia, fara sa spuna nimic.

Doua, trei saptamani dupa ce a inceput sa il evite cu o atitudine explicita, s-a dus la el inainte de pauza de joaca de afara spunandu-i ca vrea sa se joace cu el din nou. El a iesit afara intr-un suflet, dar, cand a ajuns, ea i-a spus: „Never mind!”. Se razgandise. I-a intors spatele si s-a dus sa se joace cu alti prieteni de-ai ei.

Acasa, nu ne-a spus in cuvinte ca s-a simtit ranit, dar am simtit asta din cat de mult a vorbit despre intamplare. Si din cum a vorbit.

Si pentru ca mi-a cerut ca de a doua zi sa nu-i mai pun in pachet madeleina ei.

Despre Bogdanel, nepotul meu, numai de bine! Cu exceptia faptului ca a murit

Am sperat aseara, cand m-am dus la culcare, ca azi cand ma scol aveam sa aflu ca de fapt Bogdanel, nepotul meu de 29 de ani si primul copil al sorei mele, nu murise ieri subit. Si ca vestea mortii lui fusese doar un cosmar de minte obosita.

Dimineata, cand am vorbit cu mama, era tot mort si il plangeau toti acasa. Se hotarasera si unde sa-l ingroape: langa mamaie si tataie, bunicii din partea mamei mele si strabunicii lui.

Mama mea, care a dat tot ce a putut pentru Bogdan si ar fi dat si bucati din ea daca ar fi fost nevoie, mi-a spus printre hohote ca e bine ca va fi inmormant langa mama ei. „- L-a crescut de mic si il iubea.” – a adaugat. Palida consolare insa pentru durerea ei sfasietoare. Bogdan, primul ei nepot, era parte din sufletul ei mare si acum schingiuit prin moartea lui. Imi spunea fericita mai deunazi cum Bogdan isi gasise leac pentru sechelele unei sperieturi cumplite, pe care o trasese cand era student dupa ce se inecase cu mancare in tren dinspre Bucuresti spre casa. Mama a fost ani de zile prin doctori de toate felurile cu el, nu si-a pierdut speranta ca nepotul ei poate scapa de ticul nervos cu care ramasese. Cred ca a fost singura care a crezut cu adevarat in asta si minunea s-a intamplat dupa ani de consecventa. Acum, de cand stie de nenorocire, plange fara sa se opreasca. Ea, care si-a scos de la morga, plans si ingropat mai intai sora geamana la 40 de ani, apoi amandoi parintii pe rand, apoi pe baiatul mai mic decat mine al sorei ei, il plange acum si pe Bogdan. Mi-a spus dimineata ca Dumnezeu e nedrept si rau, ca mai apoi sa adauge ca poate de fapt asta s-a intamplat pentru ca Cel de Sus ii ia mai intai pe cei mai buni dintre noi.

Ce e in sufletul sora-mii, care a stat langa el aproape o ora asteptand sa-l resusciteze cei de la salvare si care l-a vazut fara suflare, nu imi pot imagina. Acasa, sunt toti impietriti de durere si neputinta de a schimba ceva: tata, frate, nepoti (de care mai povesteam), prietena lui cu care tocmai trebuia sa plece in vacanta si care in loc il va conduce luni la groapa imbracat in mire. Pe Facebook curg rauri de mesaje ale prietenilor uimiti si sfasiati de durere.

Imi trec prin minte aleatoriu bucati de viata in care am fost cu el. Toate cu ceva in ele care simt ca e numai al meu. Dar pot sune ca fost un copil linistit, bun si modest. In ultimii ani, cand el a purtat razboaiele lui sa isi faca un rost acasa iar eu pe ale mele sa ma redefinesc un sfert de lume mai departe, relatia noastra a fost ca una la distanta intre doi oameni ocupati. Acum asta doare. Ultima data am schimbat mesaje in noaptea de Revelion.

Bogdanel, ai plecat tu primul … Ne lipsesti. Ne doare. E de strigat la cer. Nu pot sa-mi imaginez sperietura ta de moarte la propriu, apoi pe tine singur acolo, la morga, pe masa de autopsie … e innebunitor!

Si apoi doare sa stiu ca sunt bucurii de care nu ai apucat sa te bucuri: caldura unei familii doar a ta, primul vostru camin, zambetele copiilor tai, primele lor zile de scoala, zilele lor de absolvire, bula voastra de iubire de care aveai atata nevoie, aniversarile si petrecerile cu prietenii, caldura celor apropiati.

Intre noi fie vorba: moartea ta a schimbat ceva in mine. In bine. Ceva ce ma chinuiam sa schimb. Iti spun eu ce.

N-o sa vin sa-mi iau la revedere, sa fiu cu ai nostri ca sa te ducem impreuna la mamaie si la tataie. Covid, vaccin, avioane, timp … Da, traim separat si murim separat. Doare si asta. Dar duminica seara la capela voi fi acolo, langa sicriul tau. Virtual, dar cu tot sufletul.

Uitandu-ma dupa ceva care sa mi te aduca mai aproape dupa ce am aflat vestea, m-am uitat la pozele tale de pe Facebook. Pareai fericit cu Ioana, cu prietenii tai, cu verisorii tai … Vreau sa cred ca fericirea aia a continuat si dincolo de poze si ca, printre alergarile si problemele tale, ai avut si momente in care sa-ti fi spus ca viata e frumoasa si ca te bucuri de ea.

Drum luminat, Bogdanel! Te iubesc!

Pauza de spital

Métro, boulot, dodo.* Métro, boulot, dodo. Métro, boulot, dodo. Si tot asa. Cand crezi ca nu te poti opri pentru nimic altceva pentru ca nu ai timp, iti da viata o pauza.

Pe noi ne-a oprit saptamana asta din nebunia ciclica o durere de burtica a lui Victor. A inceput luni, la intrarea in curtea scolii. Mi-am luat o zi de medical pentru familie si ne-am intors acasa. Marti la fel, tot la intrarea pe poarta scolii. A doua oara l-am convins insa sa ramana la scoala si sa spuna celor de acolo daca se simte rau si noi ne ducem sa il luam. Si-a luat liber taica-sau si s-a dus dupa el pe la 11. Dupa-amiaza s-au dus ei la doctor si au fost trimisi la urgenta cu suspiciune de apendicita. Pe la 5 dupa-amiaza eram toti la camera de urgenta a unui spital de copii din Indianapolis.

Victor a petrecut cele 7 ore la urgenta impietrit de groaza. Doctorii au sugerat de la inceput operatia si el a asistat la discutie. Nu am incercat sa-l pacalim si aparent procedura de lucru a celor din spital era bazata pe acelasi principiu, nu pe minciuni albe: aveau personal special care se ocupa de familiarizarea copiilor cu fiecare etapa prin care urmau sa treaca.

Noi am fost reticenti initial in privinta operatiei. Cand el avea doi ani, alti doctori, de la alt spital de copii din Indianapolis, vroiau sa-l opereze de un anumit tip de hernie care, din ce mai stiam si noi, la varsta aia se putea repara singura. Ne-am asumat atunci raspunderea si chiar s-a reparat in timp. Atunci insa nu era vorba de infectie asa ca, dupa discutii interminabile cu medicii, cei de la urgente in seara aia si cei de pe sectie a doua zi, am semnat pentru operatie. Alternativa pentru care puteam opta – spuneau ei – era sa fie pus pe antibiotice puternice o perioada si tinut sub observatie. Au subliniat insa ca nu asta era recomandarea lor principala, ci operatia.

Greu sa semnezi viata copilului tau cand pui semnatura pe o lista de riscuri, printre care moartea. Dar am spus da pana la urma. Eu de langa patul lui Victor, care, cu cearcane violet in jurul ochilor si speriat plangea ingrozit, Liviu din parcarea spitalului, pentru ca procedurile de Covid nu permiteau mai mult de o persoana langa bolnav. Ideea ca totul e pe tine ca parinte, ca raspunderea e a ta indiferent de ce se intampla, te impinge sa fii cat de precaut poti fi din pozitia de neavizat. Si am intrebat, si intrebat, si intrebat, dupa care am semnat. Si cu gandul ca noi semnam, totusi, pentru o operatie de apendicita, in timp ce alti parinti, saracii, trebuie sa semneze pentru a le permite medicilor sa extirpeze tumori crescute pe creier.

Ce mi-a ramas din povestea asta, a fost mai ales groaza lui Victor, pentru care nu am avut niciunul din noi vreo solutie de linistire. Nu l-a ajutat cand i-am spus ca aveam varsta lui cand am trecut prin acelasi tip de experienta in Romania anilor 70, cand anestezia nu era prin perfuzie, ci printr-o injectie in sira spinarii iar operatia era cu bisturiul care taia toata burta sa ajunga la apendice. Nu l-a ajutat nimic, in experienta aia era el, fata in fata cu intamplarea lui de viata. Se oprea din plans numai cand veneau doctorii sau asistentele sa-l intrebe de vorba sau doamnele care il pregateau psihologic pentru urmatorul pas, explicandu-i si punandu-l sa atinga echipamentele medicale cu care urma sa aiba de-a face.

• 

Am gasit in toata nebunia aia, printre investigatii si ce-a mai fost, un timp comun, in care noi trei sa „conspiram” impotriva medicilor, care ba ziceau ca poate manca si bea ceva pana la miezul noptii (unii), ba ca trebuie sa se opreasca in momentul ala (altii). De oprit, el se oprise cu vreo 24 de ore inainte sa ajunga la spital si tocmai atunci murea de foame si de sete. Am mers pe varianta opritului la 12 noaptea si, dupa ce Liviu i-a adus niste pizza si niste suc, i-am dat de mancare jos la urgente pe sestache: pizza in salon, cand ramaneam singuri, cele doua cutiute de suc in baie, exact inainte sa-i instaleze perfuzia care avea sa ramana cu el pana la externare.

Dupa miezul noptii, cand ne-au dus de la urgente pe sectie, Victor s-a calmat brusc. Liviu apucase sa-i aduca de acasa cele noua animale de patut cu care doarme (doi catei, trei porci, doua oi, un urs si un Panciuni – ultimul o figurina ciudata de cauciuc moale, cu ochi care ies din orbite daca il strangi in mana, fost breloc si cu nume ales de Victor).

• 

• 

Ziua urmatoare – la loc comanda! Plans disperat pentru Victor, reluarea dilemei pentru noi, dupa ce chirurgul a readus in discutie posibilitatea tratarii cu antibiotic ca alternativa posibila, desi nerecomandata prioritar de el. Am ales operatia. A venit apoi o alta doamna sa-i povesteasca despre sala de operatie si sa-l obisnuiasca cu device-ul cu miros la alegere (struguri, capsuni si inca ceva) care urma sa-i stea pe nas si pe gura in timpul anesteziei. Cu cele doua jucarii de la ea, am scrimbat pe urma patul din salon cu altul si am pornit in alai – Victor in pat, eu cu doamna care il linistea si cu brancardiera pe langa spre sala de operatii. Pe drum a vrut sa intre cu mamaie (mama mea) pe Facebook sa ii spuna si ei intamplarea lui, care mamaie, sa fie treaba-treaba, a izbucnit in plans cand l-a vazut lungit in pat pe un hol de spital cu perfuzorul dupa el.

Cateva minute de asteptare intr-un salon langa sala ca lui sa ii puna ceva in perfuzie iar eu sa vorbesc cu anestezista si sa mai semnez o hartie.

• 

• 

Dupa jumatate de ora in care am asteptat eu in salonul ala si Liviu zgribulit in masina, amandoi pe Google Duo, a venit chirurgul, cu niste poze din burtica lui Victor in mana, sa spuna ca totul a fost OK si ca a fost bine ca am ales operatia dintr-un motiv pe care nu il mai retin.

Dupa operatie, Victor nu a mai plans deloc. A avut insa in permanent lucruri de clarificat in discutia cu asistentele, care cand isi predau tura isi transmiteau una alteia si ca la salonul 15 este un baietel care are foarte multe intrebari la care vrea raspunsuri. La care intrebari toate raspundeau cu amabilitate si cu rabdare.

Oamenii de la spital, indiferent de culoarea uniformei, au fost incredibil de prietenosi si serviabili si asta a ajutat mult. Pe Victor, cu fricile si suferinta lui, dar si pe mine, care, dupa ce lucrurile se linisteau noaptea, dormeam o ora, doua si intram online sa-mi fac treaba de la scoala, ca elevii mei sa aiba ce lucra a doua zi in clasa. In paranteza spus, a fost un tur de forta sa fac si asta si nici acum nu ma impac cu ideea ca aici tu, ca profesor, esti responsabil pentru ce se intampla in clasa chiar cand esti in concediu medical.

Numai de bine am de spus despre cei cu care am venit in contact in spital, dar de indragostit ne-am indragostit, eu si Victor, de Alexa, una din asistente. Micuta si slabuta, cu o aparenta firava, Alexa a fost in tura de noapte pe care a apucat-o cu Victor un monument de bunavointa si rabdare. Daca nu apasa Victor butonul de pe telecomanda sa o cheme pentru ca una sau alta (la un moment dat i s-a parut ca nu-si mai simte pielea de pe un petec de burtica), sunau alarmele de la device-urile care asistau perfuzia sau monitorul pentru functiile vitale la care era conectat si trebuia sa o chemam. Am vazut-o pe Alexa in noaptea aia de zeci de ori iar ea i-a clarificat de fiecare data lui Victor toate intrebarile lui Victor. Care nu au fost putine.

In incercarea de a-i linisti temerile lui Victor legate de operatia prin care el tocmai trecuse, Alexa i-a spus ca si ea la varsta lui a ocupat unul din saloanele de acolo, tot pentru o interventie chirurgicala. A mai adaugat ca vizita aia in spital a facut-o sa-si doreasca sa se faca asistenta medicala. Si sa ajunga inapoi la acelasi spital unde fusese ingrijita atat de bine, sa poata si ea avea grija de copiii care aveau nevoie de asta. Am intrebat si am aflat ca operatia Alexei fusese una pe inima si ca acum se pregatea sa o repete pentru ca – ne-a spus ea cu o impacare in linie cu calmul si blandetea ei – probleme ca ale ei nu se repara pentru totdeauna.

Langa patul lui Victor, pentru ca el o ruga, Alexa lua temperatura, pulsul si tensiunea si ii masura concentratia de oxigen din sange si catelului lui preferat, cu care el doarme de cand s-a nascut (parte din trupa celor noua animale „de pat” aduse de Liviu la spital cand am hotarat ca ramane acolo pentru operatie. Acum suntem acasa de doua zile, dar ne amintim cu drag de Alexa si ii tinem in gand pumnii sa mai treaca o data cu bine de noua operatie pe inima.

• 

• 

Victor e bine acum, din ce in ce mai tentat sa sara si sa topaie ca inainte de operatie. Afara s-a asezat pentru prima data zapada mai bine iarna asta si incearca sa ne convinga ca un derdelus mic nu are cum sa-i faca rau. In cartea noastra are si pentru consolare am iesit putin afara unde am facut impreuna un Snoopy de zapada, dupa care Victor a plecat cu taica-sau in parc la o tura de sanie linistita.

_________

* Expresia ii apartine lui Pierre Bearn (n.r.: scriitor francez nascut la Bucuresti din parinti de origine franceza) si este o critica la adresa monotoniei si a cotidianului, fara a spera insa la vreo solutie.

Astfel:

“Métro” – metroul sau mijlocul de transport cu care circulam dimineata spre locul de munca

“Boulot” – ziua de lucru

“Dodo” – revenirea acasa si somnul de noapte

(…)

Totul este monoton, se intampla in aceeasi succesiune (…)

Călătoria Ralucăi – Part 13 (calatoriaralucai.com)

Back to Life, Back to Normality

E liniste.