Feeds:
Articole
Comentarii

Am petrecut Ziua Muncii – la ei pica la inceputul lui septembrie -prin nemunca. In centrul Indianapolisului, unde primaria a inchis Georgia Street pe cateva block-uri sa organizeze un festival. Yap, al muncii. N-am stiut nici noi la ce sa ne asteptam de la un festival ca asta. Dar am vazut acolo: la ora la care am ajuns noi in downtown, festival al muncii insemna ca de-a lungul strazii devenite pietonala sindicatele dintr-o ramura sau alta a economiei isi pusesera corturi in care dedeau informatii despre ele, si mai ales dadeau obiecte promotionale.

Din bataia asta in promotionale, te puteai gandi ca cel mai puternic sindicat de pe Georgia Street era unul din metalurgie, care ingalbenise strada cu sacose. Mii de fani spontani ai sindicalistilor metalurgi stateau la coada in fata standului lor o data, si inca o data, si inca una, pana isi umpleau mainile si umerii de galben. La atata nevoie de lanterne, umbrele, etc. manifestata de muncitorimea de festival, prima intrebare care iti venea in cap era despre cat de puternice erau sindicatele in general acolo unde era cazul sa fie ca sa poata apara drepturile americanului de rand, sapat politic de atatea trade agreements care au inghitit milioane de joburi sau au scazut dramatic salariile muncitorimii de rand. La capatul celalalt al desfasurarii de forte promotionale de pe Georgia Street era sindicatul din educatie. Subrezit in Indiana prin 2010 printr-o lege care a umblat printre altele la sursele de finantare, sindicatul din educatie te alerga de Festivalul Muncii  sa-ti dea un vraf de pliante cu candidatii democrati intr-o competitie politica sau alta si un promotional: o eticheta cu date personale de agatat de valiza. Oferite toate cu manunchiul, fara sacosa. Ceva de ‘Ia-ti valiza ta si du-te!’

Dar festivalul nu era clar facut sa incite la gandire despre cum a evoluat, in plutocratia americana (n-o spun eu), lupta de clasa spre razboiul de clasa. Parea facut sa incite la distractie. De-a lungul strazii, puteai sari de la cativa metri, de pe platforma unor macarale speciale, pe saltele; te puteai da cu zipline-ul; copiii puteau face baie intr-o piscina cu clabuc, sau se puteau zbengui in fel si fel de jucarii gonflabile, etc. Ceea ce au si facut Victor si Liviu, dupa ce Liviu a semnat ca indiferent ce vor face el si copilul in joaca pe Georgia Street, vor face pe raspunderea majorului. Te puteai distra la festival si fara sa te urci pe ceva: pompierii veniti sa intervina in caz de ceva pusesera la bataie un costum (de pompier), in care mari si mici stateau la coada sa intre pe rand si sa se pozeze cu barosul de interventie. Cool, huh?!

Intr-o oarecum alta ordine de idei, ce vroiam sa spun cu titlul era ca, daca prin 2009 nu indemnam pe nimeni – aici, pe blog – sa ne viziteze in Indy pe motiv ca nu e nimic de facut, acum mi-am schimbat ideea. Nu de festival zic, evident, ca asta a trecut si o mai veni la anul, daca o mai veni. Dupa ce am terminat cu Georgia Street, ne-am dus ‘pe canal’. Au facut canal, frate, in centru la Indianapolis! Unde te poti da cu gondola, kayak-ul si hidrobicicleta, iar pe margine te poti da cu biciclete de 1-6 persoane sau cu pasul. Ca pokemist (cum le spune Liviu vanatorilor de pokemoni), te poti da la pokemoni, sunt ciorchine ca tine pe sub poduri. Acum … canalul asta nu e chiar nou, era si in 2009, cand va scriam sa nu veniti. Diferenta e ca l-au lungit si ca au mai facut una, alta, ca sa nu mai auzi despre el la stiri numai ca este unul din locurile predilecte unde localnicii se impusca unii pe altii (in 2015, Indianapolis a fost pe locul 10 in top-ul celor mai periculoase orase cu peste 200.000 de locuitori, cu 16 morti violente la suta de mii de locuitori, in urcare de pe 12). Deci revin si zic: veniti la noi, ca mergem sa ne distram cu gondola pe canal! Gondola – gondola, cu gondolieri cu tricouri dungate si cu basmale rosii la gat, fix ca la Venetia! Si nu e singura distractie asta. Daca il intrebati pe Victor, el o sa va duca sa va cocotati pe statui sa le atingeti, sa trageti apele la WC-urile de la hotel Westin din centru, sa va plimbati cu lifturile de pe strada in locurile cu diferente de nivel sau cu trenuletul automat facut sa duca pacientii si studentii la medicina intre un spital din centru si unul periferic, dar deschis si gurilor-casca.

De ziua cu festivalul muncii, dupa atatea gonflabile, statui si lifturi, copilul a cedat la un moment dat. Credeam ca era obosit si ca se inmuiase da la soarele care il batuse in cap. Dar nu era asta, ii urcase temperatura pana aproape de 40, aveam sa vedem asta acasa. Dupa o doza de antipiretic insa, s-a pus din nou in mood-ul de joaca. A continuat festivalul acasa, jucandu-se cu mingile anti-stress si conurile de la sindicalistii metalurgisti si explorand casa cu jaluzelele lasate impreuna cu taica-sau, pe cap cu niste lanterne tot de la ei (am facut si noi coada o data😉 ). Promotionale toate fara niciun ‘made in‘ pe ele. Doar o casca imitand castile de protectie reale, primita de Victor de la alti sindicalisti, purta pe ea la vedere o eticheta cu ‘made in USA‘. Casca s-a rupt de la primul carat de apa cu ea dintr-o chiuveta in alta la bucatarie, dar isi facuse datoria: undeva in America, daduse si ea de mancare cum putuse unui muncitor.

 

Astronautul

– O sa ma fac atanaiut, mami!

Partea cu astronautul am inteles-o bine: din momentul in care Victor si-a ales asta ca prima meserie, ne-a repetat-o fara la loc comanda. Eu m-am bucurat: un astronaut in plus pe planeta si un meserias mai putin in zona aglomerata a manechinilor si designerilor de moda. Alegerea cu meseria i-am cam fortat-o noi: pentru primul lui Halloween cu participare i-am luat o salopeta de astronaut model NASA.

IMG_8111

Cateva seri la rand, l-am scos din salopeta cu forta ca sa-l bag in pijamale. Am folosit insa pasiunea asta puternica sa-i explic ca NASA nu poate face hamuri duble, din cele in care se agata astronautii sa doarma, ca sa poata veni si mamele lor cu ei in afara Pamantului. Si nu poate face nici spatii speciale in cabina navetelor sau pe Statia Spatiala Internationala, unde mamele astronautilor sa-i poata alerga pe astronauti cu dumicatul de mancare in mana.

Sper ca o sa inteleaga diferenta intre astronaut si manechin / designer de moda si dupa ce o sa poata sa mearga fara sa se impiedice si sa traga linii pe hartie cu o mana mai sigura. Momente de cotitura ultimele, poti fi tentat sa crezi ca ai viitorul deja conturat daca maica-ta iti spune ca esti frumos, iar tu crezi in plus ca esti si artist de te imping intruna la gradinita sa desenezi.

Dar mai e pana la vremea intelegerilor, ne gandim deocamdata cum sa scoatem profit din investitia in salopeta de atronaut. Dupa ani si ani in care de Halloween doar am bagat bani in bomboane pe care le-am impartit copiilor mascati la usa, pare ca avem sanse sa sa recuperam din ce-am dat:

– Mami / tati, o sa vei si tu boboane de a Aioin?

 

 

 

 

In nadejdea lui Liviu, s-ar fi ales praful de capitalism. Pentru ca Liviu, cand are ceva de facut pe langa casa, nu da click pe anuarul firmelor. El se duce pe Youtube la filmuletele despre cum se face ce are de facut. Pe Youtube a vazut cum sa vopseasca peretii si i-a vopsit, cum se fugaresc viespile din jurul casei ca sa nu mai muste din vecini si le-a fugarit, cum se face cand te lasa aerul conditionat pe o canicula sora cu sfarsitul lumii si a facut.

Asta cu canicula e calda. Ne-am trezit in plina calamitate – o combinatie caldura si umiditate anuntata fara precedent in Indiana – ca vara din casa era ca cea de afara. Se stricase aerul conditionat. Am stat in denial vreo doua zile, cu termostatul la 18 grade Celsius si temperatura din casa la 30+.  Ziua ne-am adapostit prin magazine, il plimbam pe-asta mic cu carutul printre rafturi alergat. Sa mai ceara, ca ziua e lunga vara. Ne gandeam, mai in gluma, mai in serios, la un plan sa ramanem intr-un magazin peste noapte. Dar ne-am descurajat singuri zicandu-ne ca or fi avand ei un plan si impotriva airless-ilor, asa cum cel mai probabil au si impotriva homeless-ilor (de nu-i vezi pe astia din urma relaxandu-se la racoare printre rafturi sau sub tejghele, ci topindu-se lungiti pe trotuare in downtown Indianapolis).

IMG_0793IMG_0796 IMG_0801Dupa o sedinta de Youtube a lui Liviu – cum spuneam, parte din procedura prin care el abordeaza belelele cu casa care apar – s-au intamplat doua lucruri:

  • Prima e ca si-a petrecut doua ore de noapte din cele mai mici din a doua noapte curatand cu aspiratorul unitatea de afara de iarba si praf. Pentru ca in casa nu se vedea nicio diferenta, a doua zi a mai petrecut alte patru ore afara cu canicula in cap si cu o perie si un leaf blower in mana. Iar degeaba.
  • A doua intamplare e ca i-a crescut vigilenta vis-a-vis de mesterul reparator de chemat. A vazut cateva episoade de pe televiziunea ABC in care realizatorii deconectau o siguranta de la instalatia de aer si chemau mesteri. Concurs de inventat defectiuni si de pus pret pe ele!

Mesterul care a venit si ne-a redat un loc de refugiu in fata caldurii si umezelii a trebuit sa aiba referinte solide din partea unor persoane de incredere. Apoi, ca sa fie sigur ca ce spune el e si real, Liviu l-a secondat pas cu pas in ce a facut. De facut, a completat un litru si ceva de lichid de racire in instalatie. ‘- De contrabanda.’ – i-a spus lui Liviu. ‘– Nu se mai fabrica, e interzis prin lege.‘ Am vazut ulterior o stire la TV cum ca se mai fabrica, de fapt, dar in cantitati din ce in ce mai mici in vederea eliminarii lui din piata, pentru ca e intr-adevar considerat poluant. Asta cu contrabanda n-a fost zisa pentru justificarea notei de plata pe care urma s-o scrie. Mesterul a cerut fix 97 de dolari cu totul (lichid, munca lui si deplasarea pana la noi). Dincolo de cele mai optimiste asteptari ale lui Liviu, pentru care un pret decent pe canicula aia era de ordinul sutelor. Pentru ca n-a fost, mesterul a primit si el peste ce a cerut, intr-o poveste cu prestator si client chiar win-win.

Pe repede inapoi

Am luat iar catelul, oaia si pe Pepe, pe cei doi Snoopy i-am agatat in fuga din Montreal si ne-am intors acasa. Intre continente cu aceeasi Turkish Airlines cu escala in Istanbul. In aeroportul din Istanbul am fost mai vigilenti decat la dus, cand intre avioane am stat sa ne calcam pe picioare cu jumatate din pasagerii in tranzit. La intoarcere, am asteptat sa se afiseze poarta la o masa intr-o patiserie  alaturi de cativa alti familisti cu copii, prea rari si (aparent) prea inofensivi ca sa ne tremure chilotii pe noi ca are vreun tzurli-burli inspiratia sa-i arunce-n aer. De lovitura de stat din Turcia am aflat cand eram deja in Indiana – un pitic pe creier in minus la drum.

Cat despre Turkish Airlines – ‘Europe’s Best’ anul trecut – niste dadace de isprava, care nu pareau sa fie acolo sa dea ochii peste cap cand cereai cate ceva cu care sa iesi din rand fata de restul pasagerilor. O insotitoare de bord s-a oferit sa-i dea lui Liviu meniul ei vegetarian dupa ce el ii spusese ca uitasem sa-l comandam special pe al nostru, iar alta nu s-a lasat pana nu mi-a deblocat monitorul resetandu-l repetat si venind inca o data la final sa se asigure ca merge. Greu sa vezi in comportamentul lor doar urmele unui training steril de companie, ca la altii. Asta dupa ce ne luasera la cala cate doua bagaje de persoana in costul biletului, de nu eram nici pregatiti pentru asta. Si dupa ce ne incaltasera cu sosetele, papucei si ne pusesera dopuri in urechi si protectii impotriva luminii la ochi sa ne priasca somnul de peste ocean. Inainte de aterizare ne-au spalat si pe dinti, cu periuta si pasta lor. Asta mic isi taraste si acum prin casa ‘dentuta‘ de la ei cu ce a crezut TA ca trebuie unui copil in avion, alaturi de jucariile primite sa-i faca zborul mai scurt*.FORMIA_IFSA_Turkish AirlinesDe la Montreal la Indianapolis, cu masina, ne-a luat peste 18 ore. Facute dintr-o bucata (ne strangea timpul) intr-o miercuri, 13 care ne-a tinut pe muchie departe de vreo doua din accidente petrecute in fata noastra. Pe altii nu i-a tinut, saracii: intr-unul din accidentele de pe drum care au sugusat traficul la ora trecerii noastre masina ajunsese in varful unor copaci din padurea de pe margine; in altul masina arata ca un ou de Paste spart pe toate partile; alte accidente, pana ajungeai sa depasesti locul cu ceasul rau, erau anuntate de dare de lucruri personale insirate pe zeci de metri pe asfalt.

Partea care putea sa placa in povestea asta cu autostrazi si accidente a fost participarea tacita a camionagiilor din trafic la mai bunul mers al lucrurilor in caz de accident. Cand vedeai doua camioane mergand in paralel in fata ta, ocupand ambele benzi, era clar ca se intamplase ceva si ca cel putin una din benzi urma sa se inchida traficului. Blocajul facut de camionagii facea ca nimeni sa nu se mai inghesuie pana in ultimul moment si pe banda cu accidentul, cum stim toti ca fac la drum oamenii mai grabiti decat altii.

IMG_0777La Indianapolis ne astepta o ploaie – spaima firmelor de asigurari: si cu spume, si cu pietre.

Acasa, eroul zilei a fost Victor, care, cu fusul intors, a rezistat la drum dupa 5 ore de somn in Montreal. Pentru ca la modelul asta de copil ca sa-l bucuri trebuie ori sa-i dai ata de gura mentolata la ros fara numar, ori sa-l lasi sa traga apa la WC tot asa, l-am lasat sa traga apa.

IMG_0771Desi rupt dupa peste 18 ore de drum, a gasit toata energia care sa-l plimbe intre cele doua bai de zeci de ori si sa traga apa extaziat cand la un WC, cand la altul. L-am oprit noi la un moment dat, cand parea ca sta sa adoarma in mers.

 

 

 

 

______

* Daca m-ar intreba cineva, as spune ca banii de la sosetute si periute ar fi mai bine primiti de cei care nu au bani sa se incalzeasca cu sosete si sa se spele pe dinti. Dar nu ma intreaba nimeni, pentru ca n-o exista loc in fata la ‘Europe’s Best’ fara truse de avion la economy. 

 

Am luat catelul, oaia, pe Pepe si doi Snoopy, inghesuiti toti de Liviu resemnat de atata experienta in masina printre cele 5 bagaje mari, 3 rucsaci si un rest de bagaj din gentute si plase cu ‘strictul necesar’ pentru drum si am plecat spre Bucuresti. Via Montreal. Ocolisul prin Canada a fost gandit sa fie o dubla inginerie. Pe de o parte una financiara: 1.900 de dolari pretul biletelor (3) cu plecare din Montreal / vs / 5.600 cele cu plecare din Indianapolis). Pe de alta parte, una logistica: 15 ore prin avioane si aeroporturi si o calatorie din doua picioare / vs / un minim de 19 – 20 de ore si o calatorie din 3 picioare. Cand am cautat motive sa ne convingem ca ce vroiam urma sa fie cel mai bine, i-am mai atasat calatoriei importanta in socializare: Montreal e un oras consumat turistic pentru noi din perioada cand am stat eu acolo, asa ca gasim un rost bun sa-l vizitam numai ca sa ne vedem cu prietenii.

Spre Montreal, ne-am oprit o noapte si o buna parte din a doua zi la Thousand Islands – un loc daruit de natura, dar transformat azi de turismul de masa intr-un neloc din cele in care te simti anonim si singur in mijlocul multimilor de oameni care forfotesc in jurul tau. Aproape de Marile Lacuri, unde izvoraste, fluviul Saint Laurent formeaza in albie 1864 de insule mai mici sau mai mari. Pe unele din ele abia reusesti sa asezi doua picioare. Pe altele in schimb poti pune o casa sau mai multe. Ceea ce au facut si cei care si-au construit case de vacanta sau case-case acolo, in secolul 19 zona fiind cea mai populara de retras la pensie pentru bogatasii Americii de Nord. In zilele noastre, zona le-a mirosit unora a bani si altfel – de facut – si se imbogatesc ducand multimile cu barcile la bogatii de pe fluviu ca la urs: „Ia uitati casa fondatorului nu stiu caror corporatii medicale sau hoteliere, ia uitati-o si pe-a fondatorului nu stiu carei linii de produse, bla, bla, bla”. Sfantul turism de masa! Am ramas din croaziera cu amintirea unei ghide slaba in glume, dar inistenta in a le face intr-o cautare disperata de identitate pentru ea si angajatorul ei in creuzetul ala de anonimate. Ghida care ne-a urlat non-stop pe punte in niste difuzoare date la refuz. Am mai ramas si cu imaginea unei sectiuni in supramodernul zilelor noastre unde particularitate locala inseamna circ. Ca sa intelegi lumea, tine minte patru cuvinte: consum, standardizare, eficienta si anonimat. Sa ne simtim mai safe, Liviu s-a oferit sa fie voluntarul pe care lumea a invatat sa-si puna vesta de siguranta iar Victor si-a luat un brevet de pilot de barca.

Ziua pe rau a coincis cu ziua de nastere a lui Victor. Copilul si-a primit dimineata cadoul pregatit de acasa – un set de 6 cutii cu banda mentolata de curatat dintii. Daca din ce il stim pana acum reactia lui Victor la o jucarie sau alta e greu de anticipat, reactia la ata de dinti mentolata e 100% previzibila: roade la ea pana o termina. Cadoul era asteptat, i-l promiteam in fiecare seara acasa, cand taica-sai ii limita accesul la ata de dinti la numai doua bucati de vreo 20 de cm fiecare. Si asa am ajuns sa ii luam un blister intreg cu cutii de ata mentolata, in care si-a tinut dintii vreo doua zile. Intr-un tarziu i-am confiscat cadoul, imaginandu-mi ca ceara de pe ata nu avea cum sa fie buna supta si roasa in cantitatile in care o sugea si rodea el.

 

De atata apa, caldura si drum, la Montreal Victor a ajuns dormind. Cand s-a trezit, a avut bucuria sa poata sufla fara numar ‘inca o data’ in lumanarelele de pe tortul pregatit cu caldura de draguta nasa Laura si sa se joace cu trenuletul cu locomotiva celebra montat de nasul Marcel.

Asa a inceput o vacanta in care aveau sa ne astepte lucruri. Cum ar fi 50 de minute de zguduiala si caderi in gol cu avionul imediat dupa decolarea din Montreal. Sau o escala la Istanbul cu o zi inainte de cele doua atentate de luna asta, iar noi cu inimile cat puricii in bazarul ala de aeroport. Sau intalniri cu oameni pe care nu i-am mai vazut de zeci de ani, fosti colegi de liceu de-ai mei sau de-ai lui Liviu. Sau intalniri calde cu neamurile si prietenii. Sau trei mame de raceala, una pentru fiecare. Sau, pe mine, un disc intervertebral deplasat la coloana cervicala de mi-au iesit ochii de durere zile intregi iar acum nu ma lasa sa dorm si imi tine mana stanga si carnea de pe torace pe stanga amortite. Sau vizita la Spitalul de Urgenta Valcea dupa ce Victor si-a sectionat degetul mare de la un picior intr-o margine de piscina finisata la nimereala de la Aqua Park-ul de la Hotel Oltul din Calimanesti. S.a.m.d., povestim.