Feeds:
Articole
Comentarii

Am sperat aseara, cand m-am dus la culcare, ca azi cand ma scol aveam sa aflu ca de fapt Bogdanel, nepotul meu de 29 de ani si primul copil al sorei mele, nu murise ieri subit. Si ca vestea mortii lui fusese doar un cosmar de minte obosita.

Dimineata, cand am vorbit cu mama, era tot mort si il plangeau toti acasa. Se hotarasera si unde sa-l ingroape: langa mamaie si tataie, bunicii din partea mamei mele si strabunicii lui.

Mama mea, care a dat tot ce a putut pentru Bogdan si ar fi dat si bucati din ea daca ar fi fost nevoie, mi-a spus printre hohote ca e bine ca va fi inmormant langa mama ei. „- L-a crescut de mic si il iubea.” – a adaugat. Palida consolare insa pentru durerea ei sfasietoare. Bogdan, primul ei nepot, era parte din sufletul ei mare si acum schingiuit prin moartea lui. Imi spunea fericita mai deunazi cum Bogdan isi gasise leac pentru sechelele unei sperieturi cumplite, pe care o trasese cand era student dupa ce se inecase cu mancare in tren dinspre Bucuresti spre casa. Mama a fost ani de zile prin doctori de toate felurile cu el, nu si-a pierdut speranta ca nepotul ei poate scapa de ticul nervos cu care ramasese. Cred ca a fost singura care a crezut cu adevarat in asta si minunea s-a intamplat dupa ani de consecventa. Acum, de cand stie de nenorocire, plange fara sa se opreasca. Ea, care si-a scos de la morga, plans si ingropat mai intai sora geamana la 40 de ani, apoi amandoi parintii pe rand, apoi pe baiatul mai mic decat mine al sorei ei, il plange acum si pe Bogdan. Mi-a spus dimineata ca Dumnezeu e nedrept si rau, ca mai apoi sa adauge ca poate de fapt asta s-a intamplat pentru ca Cel de Sus ii ia mai intai pe cei mai buni dintre noi.

Ce e in sufletul sora-mii, care a stat langa el aproape o ora asteptand sa-l resusciteze cei de la salvare si care l-a vazut fara suflare, nu imi pot imagina. Acasa, sunt toti impietriti de durere si neputinta de a schimba ceva: tata, frate, nepoti (de care mai povesteam), prietena lui cu care tocmai trebuia sa plece in vacanta si care in loc il va conduce luni la groapa imbracat in mire. Pe Facebook curg rauri de mesaje ale prietenilor uimiti si sfasiati de durere.

Imi trec prin minte aleatoriu bucati de viata in care am fost cu el. Toate cu ceva in ele care simt ca e numai al meu. Dar pot sune ca fost un copil linistit, bun si modest. In ultimii ani, cand el a purtat razboaiele lui sa isi faca un rost acasa iar eu pe ale mele sa ma redefinesc un sfert de lume mai departe, relatia noastra a fost ca una la distanta intre doi oameni ocupati. Acum asta doare. Ultima data am schimbat mesaje in noaptea de Revelion.

Bogdanel, ai plecat tu primul … Ne lipsesti. Ne doare. E de strigat la cer. Nu pot sa-mi imaginez sperietura ta de moarte la propriu, apoi pe tine singur acolo, la morga, pe masa de autopsie … e innebunitor!

Si apoi doare sa stiu ca sunt bucurii de care nu ai apucat sa te bucuri: caldura unei familii doar a ta, primul vostru camin, zambetele copiilor tai, primele lor zile de scoala, zilele lor de absolvire, bula voastra de iubire de care aveai atata nevoie, aniversarile si petrecerile cu prietenii, caldura celor apropiati.

Intre noi fie vorba: moartea ta a schimbat ceva in mine. In bine. Ceva ce ma chinuiam sa schimb. Iti spun eu ce.

N-o sa vin sa-mi iau la revedere, sa fiu cu ai nostri ca sa te ducem impreuna la mamaie si la tataie. Covid, vaccin, avioane, timp … Da, traim separat si murim separat. Doare si asta. Dar duminica seara la capela voi fi acolo, langa sicriul tau. Virtual, dar cu tot sufletul.

Uitandu-ma dupa ceva care sa mi te aduca mai aproape dupa ce am aflat vestea, m-am uitat la pozele tale de pe Facebook. Pareai fericit cu Ioana, cu prietenii tai, cu verisorii tai … Vreau sa cred ca fericirea aia a continuat si dincolo de poze si ca, printre alergarile si problemele tale, ai avut si momente in care sa-ti fi spus ca viata e frumoasa si ca te bucuri de ea.

Drum luminat, Bogdanel! Te iubesc!

Pauza de spital

Métro, boulot, dodo.* Métro, boulot, dodo. Métro, boulot, dodo. Si tot asa. Cand crezi ca nu te poti opri pentru nimic altceva pentru ca nu ai timp, iti da viata o pauza.

Pe noi ne-a oprit saptamana asta din nebunia ciclica o durere de burtica a lui Victor. A inceput luni, la intrarea in curtea scolii. Mi-am luat o zi de medical pentru familie si ne-am intors acasa. Marti la fel, tot la intrarea pe poarta scolii. A doua oara l-am convins insa sa ramana la scoala si sa spuna celor de acolo daca se simte rau si noi ne ducem sa il luam. Si-a luat liber taica-sau si s-a dus dupa el pe la 11. Dupa-amiaza s-au dus ei la doctor si au fost trimisi la urgenta cu suspiciune de apendicita. Pe la 5 dupa-amiaza eram toti la camera de urgenta a unui spital de copii din Indianapolis.

Victor a petrecut cele 7 ore la urgenta impietrit de groaza. Doctorii au sugerat de la inceput operatia si el a asistat la discutie. Nu am incercat sa-l pacalim si aparent procedura de lucru a celor din spital era bazata pe acelasi principiu, nu pe minciuni albe: aveau personal special care se ocupa de familiarizarea copiilor cu fiecare etapa prin care urmau sa treaca.

Noi am fost reticenti initial in privinta operatiei. Cand el avea doi ani, alti doctori, de la alt spital de copii din Indianapolis, vroiau sa-l opereze de un anumit tip de hernie care, din ce mai stiam si noi, la varsta aia se putea repara singura. Ne-am asumat atunci raspunderea si chiar s-a reparat in timp. Atunci insa nu era vorba de infectie asa ca, dupa discutii interminabile cu medicii, cei de la urgente in seara aia si cei de pe sectie a doua zi, am semnat pentru operatie. Alternativa pentru care puteam opta – spuneau ei – era sa fie pus pe antibiotice puternice o perioada si tinut sub observatie. Au subliniat insa ca nu asta era recomandarea lor principala, ci operatia.

Greu sa semnezi viata copilului tau cand pui semnatura pe o lista de riscuri, printre care moartea. Dar am spus da pana la urma. Eu de langa patul lui Victor, care, cu cearcane violet in jurul ochilor si speriat plangea ingrozit, Liviu din parcarea spitalului, pentru ca procedurile de Covid nu permiteau mai mult de o persoana langa bolnav. Ideea ca totul e pe tine ca parinte, ca raspunderea e a ta indiferent de ce se intampla, te impinge sa fii cat de precaut poti fi din pozitia de neavizat. Si am intrebat, si intrebat, si intrebat, dupa care am semnat. Si cu gandul ca noi semnam, totusi, pentru o operatie de apendicita, in timp ce alti parinti, saracii, trebuie sa semneze pentru a le permite medicilor sa extirpeze tumori crescute pe creier.

Ce mi-a ramas din povestea asta, a fost mai ales groaza lui Victor, pentru care nu am avut niciunul din noi vreo solutie de linistire. Nu l-a ajutat cand i-am spus ca aveam varsta lui cand am trecut prin acelasi tip de experienta in Romania anilor 70, cand anestezia nu era prin perfuzie, ci printr-o injectie in sira spinarii iar operatia era cu bisturiul care taia toata burta sa ajunga la apendice. Nu l-a ajutat nimic, in experienta aia era el, fata in fata cu intamplarea lui de viata. Se oprea din plans numai cand veneau doctorii sau asistentele sa-l intrebe de vorba sau doamnele care il pregateau psihologic pentru urmatorul pas, explicandu-i si punandu-l sa atinga echipamentele medicale cu care urma sa aiba de-a face.

Am gasit in toata nebunia aia, printre investigatii si ce-a mai fost, un timp comun, in care noi trei sa „conspiram” impotriva medicilor, care ba ziceau ca poate manca si bea ceva pana la miezul noptii (unii), ba ca trebuie sa se opreasca in momentul ala (altii). De oprit, el se oprise cu vreo 24 de ore inainte sa ajunga la spital si tocmai atunci murea de foame si de sete. Am mers pe varianta opritului la 12 noaptea si, dupa ce Liviu i-a adus niste pizza si niste suc, i-am dat de mancare jos la urgente pe sestache: pizza in salon, cand ramaneam singuri, cele doua cutiute de suc in baie, exact inainte sa-i instaleze perfuzia care avea sa ramana cu el pana la externare.

Dupa miezul noptii, cand ne-au dus de la urgente pe sectie, Victor s-a calmat brusc. Liviu apucase sa-i aduca de acasa cele noua animale de patut cu care doarme (doi catei, trei porci, doua oi, un urs si un Panciuni – ultimul o figurina ciudata de cauciuc moale, cu ochi care ies din orbite daca il strangi in mana, fost breloc si cu nume ales de Victor).

Ziua urmatoare – la loc comanda! Plans disperat pentru Victor, reluarea dilemei pentru noi, dupa ce chirurgul a readus in discutie posibilitatea tratarii cu antibiotic ca alternativa posibila, desi nerecomandata prioritar de el. Am ales operatia. A venit apoi o alta doamna sa-i povesteasca despre sala de operatie si sa-l obisnuiasca cu device-ul cu miros la alegere (struguri, capsuni si inca ceva) care urma sa-i stea pe nas si pe gura in timpul anesteziei. Cu cele doua jucarii de la ea, am scrimbat pe urma patul din salon cu altul si am pornit in alai – Victor in pat, eu cu doamna care il linistea si cu brancardiera pe langa spre sala de operatii. Pe drum a vrut sa intre cu mamaie (mama mea) pe Facebook sa ii spuna si ei intamplarea lui, care mamaie, sa fie treaba-treaba, a izbucnit in plans cand l-a vazut lungit in pat pe un hol de spital cu perfuzorul dupa el.

Cateva minute de asteptare intr-un salon langa sala ca lui sa ii puna ceva in perfuzie iar eu sa vorbesc cu anestezista si sa mai semnez o hartie.

Dupa jumatate de ora in care am asteptat eu in salonul ala si Liviu zgribulit in masina, amandoi pe Google Duo, a venit chirurgul, cu niste poze din burtica lui Victor in mana, sa spuna ca totul a fost OK si ca a fost bine ca am ales operatia dintr-un motiv pe care nu il mai retin.

Dupa operatie, Victor nu a mai plans deloc. A avut insa in permanent lucruri de clarificat in discutia cu asistentele, care cand isi predau tura isi transmiteau una alteia si ca la salonul 15 este un baietel care are foarte multe intrebari la care vrea raspunsuri. La care intrebari toate raspundeau cu amabilitate si cu rabdare.

Oamenii de la spital, indiferent de culoarea uniformei, au fost incredibil de prietenosi si serviabili si asta a ajutat mult. Pe Victor, cu fricile si suferinta lui, dar si pe mine, care, dupa ce lucrurile se linisteau noaptea, dormeam o ora, doua si intram online sa-mi fac treaba de la scoala, ca elevii mei sa aiba ce lucra a doua zi in clasa. In paranteza spus, a fost un tur de forta sa fac si asta si nici acum nu ma impac cu ideea ca aici tu, ca profesor, esti responsabil pentru ce se intampla in clasa chiar cand esti in concediu medical.

Numai de bine am de spus despre cei cu care am venit in contact in spital, dar de indragostit ne-am indragostit, eu si Victor, de Alexa, una din asistente. Micuta si slabuta, cu o aparenta firava, Alexa a fost in tura de noapte pe care a apucat-o cu Victor un monument de bunavointa si rabdare. Daca nu apasa Victor butonul de pe telecomanda sa o cheme pentru ca una sau alta (la un moment dat i s-a parut ca nu-si mai simte pielea de pe un petec de burtica), sunau alarmele de la device-urile care asistau perfuzia sau monitorul pentru functiile vitale la care era conectat si trebuia sa o chemam. Am vazut-o pe Alexa in noaptea aia de zeci de ori iar ea i-a clarificat de fiecare data lui Victor toate intrebarile lui Victor. Care nu au fost putine.

In incercarea de a-i linisti temerile lui Victor legate de operatia prin care el tocmai trecuse, Alexa i-a spus ca si ea la varsta lui a ocupat unul din saloanele de acolo, tot pentru o interventie chirurgicala. A mai adaugat ca vizita aia in spital a facut-o sa-si doreasca sa se faca asistenta medicala. Si sa ajunga inapoi la acelasi spital unde fusese ingrijita atat de bine, sa poata si ea avea grija de copiii care aveau nevoie de asta. Am intrebat si am aflat ca operatia Alexei fusese una pe inima si ca acum se pregatea sa o repete pentru ca – ne-a spus ea cu o impacare in linie cu calmul si blandetea ei – probleme ca ale ei nu se repara pentru totdeauna.

Langa patul lui Victor, pentru ca el o ruga, Alexa lua temperatura, pulsul si tensiunea si ii masura concentratia de oxigen din sange si catelului lui preferat, cu care el doarme de cand s-a nascut (parte din trupa celor noua animale „de pat” aduse de Liviu la spital cand am hotarat ca ramane acolo pentru operatie. Acum suntem acasa de doua zile, dar ne amintim cu drag de Alexa si ii tinem in gand pumnii sa mai treaca o data cu bine de noua operatie pe inima.

Victor e bine acum, din ce in ce mai tentat sa sara si sa topaie ca inainte de operatie. Afara s-a asezat pentru prima data zapada mai bine iarna asta si incearca sa ne convinga ca un derdelus mic nu are cum sa-i faca rau. In cartea noastra are si pentru consolare am iesit putin afara unde am facut impreuna un Snoopy de zapada, dupa care Victor a plecat cu taica-sau in parc la o tura de sanie linistita.

_________

* Expresia ii apartine lui Pierre Bearn (n.r.: scriitor francez nascut la Bucuresti din parinti de origine franceza) si este o critica la adresa monotoniei si a cotidianului, fara a spera insa la vreo solutie.

Astfel:

“Métro” – metroul sau mijlocul de transport cu care circulam dimineata spre locul de munca

“Boulot” – ziua de lucru

“Dodo” – revenirea acasa si somnul de noapte

(…)

Totul este monoton, se intampla in aceeasi succesiune (…)

Călătoria Ralucăi – Part 13 (calatoriaralucai.com)

E liniste.

Cu basca, fara basca

Liviu a fost primul din casa cu tunsoare de pandemie. L-am tuns eu si Victor. Victor si ca sa aiba putin fun altfel, plimbandu-se cu o masina de tuns prin parul cuiva. Si uite asa, e a treia saptamana de cand Liviu nu se indura sa dea o sapca jos de pe cap cand intra cu elevii la lectii pe calculator. Ca sa ma indoiesc total de abilitatile mele de frizer, primele doua saptamani a purtat-o si prin casa. Foloseste una pe care scrie “European cut solutions”.

Cand a venit randul meu sa fiu client de frizeri amatori, n-a iesit sa trebuiasca sa facem cu randul la sapca lui Liviu. Tunsoarea a inceput-o Victor, intr-un stadiu al parului in care nu prea conta cat taia. Dar a terminat-o taica-sau. Probabil un frizer pe bune ar stramba din nas uitandu-se la urmele lasate de foarfeca, dar cine vede si nu stie zice c-asa tre’ sa fie.

Tunsorile astea pe genunchi mi-au adus aminte ca prietena mea, care sta in Dorobanti, in capitala, se ducea undeva in cartier la un stilist de par care pieptana dimineata femeile si le intindea parul la 100+ de dolari bucata. Ce-o fi facand el acum?

Asta mic alearga toata ziua cu pletele in vant, nu e chip sa ne apropiem cu foarfeca de parul lui. Nu era nici inainte de pandemie, se lasa convins numai pentru ca se alegea cu o acadea la final, recompensa de la frizerita. Altfel, acadele pupa regulat o data pe an, de Halloween, primite de la vecinii din cartier.

Saptamana asta, pitonul albinos cu care imi incep zilele de cand am intrat in social distancing nu a venit la intalnire. Noah, elevul meu din anul intai care il tine ca animal de companie, mi-a spus ca partenerul lui din orele de franceza la distanta isi schimba pielea si nu-l atinge o perioada. Pana acum, Noah isi pastra prietenul de culoarea bananei (de unde si numele, Nanners) incolacit in jurul unei maini sau alta tot timpul cat stateam pe chat. Strange enough, pitonul mi-a lipsit.

Au ramas mai departe sa aduca un altceva lectiilor online alti catei, pisici sau pasari care cateodata ne intrerup discutiile cum stiu ei si ne schimba centrul atentiei. Elevii stiu ca prietenii lor mici de acasa imi sunt simpatici si intrerup chiar ei uneori lectia sa-mi spuna: “Madame, pet-ul meu a venit sa te salute.” Ies atunci din modul de prezentare al soft-ului si intru pe imagine sa-l salut si eu.

La noi acasa, e eLearning pentru toata familia. Liviu si-a facut sala de clasa dintr-un colt al dormitorului lui, eu dintr-un alt dormitor, iar Victor participa la intalnirile online cu colegii lui si cu invatatoarea din mijlocul trambulinei din sufragerie. La inceput, am predat / invatat toti 5 zile pe saptamana. Chiaunitor: munceam de nu mai aveam timp de somn. Eu una trebuia sa pregatesc lectiile de doua ori, pentru cei care participau in discutiile online de grup si pentru cei care nu, plus pregatitul testelor, corectatul, mesaje de grup cu ce e de facut catre parinti si la copii, zeci de email-uri de raspuns pe zi, bla, bla, bla. Intr-un cuvant: ba-la-muc! Asta in conditiile in care si in corporatia scolara unde lucrez eu, si la Liviu, se fac de doi ani simulari periodice pentru invatarea la distanta cu ajutorul unui soft specializat, gandite ca plan B, pentru perioadele scurte cand scoala ar putea fi inchisa (iarna in special, din cauza zapezii sau frigului extrem). Dar am ramas la programul de 5 zile putin, pentru ca a iesit guvernatorul si a scurtat anul scolar pentru elevi cu 20 de zile, din care fiecare corporatie scolara din Indiana foloseste cate crede, cum crede. Acum, si eu, si Liviu, suntem numai 3 zile in contact cu elevii si e mult mai lejer sa acoperim ce e de acoperit (insuficient de lejer insa sa ne dorim sa incepem anul viitor tot de acasa).

Singurul cu energia la maxim, indiferent de program, e Victor. Nicio pauza de-a nostra nu e prea mica sa nu ne ia la joaca. Cu mine vrea in general “Snoopy fights” (el in trambulina si eu jos, aruncam 12 Snoopy de la unul la altul dezlantuit, pana primul reuseste sa arunce toti cainii de plus de partea celuilalt si castiga). Pe taica-sau, care si-a facut programul mai compact prin gruparea tuturor claselor in 3, pe ani de studiu, il ia in parc sau prin jurul casei. In paranteza spus, ca sa mai albesc eu o bucata pe vremea asta de albit din oficiu, si-au facut si obiceiuri de parc noi: Liviu il lasa pe Victor sa se catere in copaci si sa traverseze parcul singur cu bicicleta dintr-o parte in alta (asta presupunand pedalarea peste un pod ingust, pietonal). Ma gandesc numai la cat de potrivit e momentul sa respiri aer de spital …

In concluzie, rezistenta si cadenta pe linie la noi de pandemia asta. Mai ziceti si de la voi, pentru un schimb de ganduri. Prinde bine in izolare si poate aduce ceva pace mentala prin distragerea atentiei.    

%d blogeri au apreciat: