Feeds:
Articole
Comentarii

Mi-a ramas timpul mic: luni, duminica, luni, duminica, … Vacanta a trecut tzac-pac: putin Romania, si mai putin Sicilia si inapoi la Indianapolis via Toronto. Canada e doar de tranzit de doi ani incoace, pentru ca in timp ce companiile americane vand biletele de avion spre Europa de trei ori mai scump, cele canadiene le vand, evident, de trei ori mai ieftin 😛 .

In vacanta, ce-am facut, am facut cu stranga. Cu dreapta ii scriam, la cerere, lui Mos Craciun: „- Mami, mai scrie si …”. „- Mami, zi-i sa-mi mai aduca si …”. Mai jos, un fragment din scrisoarea trimisa din Sicilia:

  • 14 WC-uri (sa se incarce singur rezervorul)
  • un Snoopy (tata Snoopy)
  • un Snoopy (copil)
  • un pepene (sa ma joc cu el)
  • un WC cu buton
  • o cutie mare
  • o cutie mica
  • o cutie de posta
  • crocsi
  • pantofi curati
  • o cutie (alta)

Pana la paginile 5, 6 a fost haios si pentru mine.

Am continuat cu scrisorile abia ajunsi acasa:

  • pompe de chiuvete si de WC-uri de toate felurile
  • un sul interminabil de hartie
  • chiuvete de toate felurile
  • 20 de chiuvete si 20 de cazi in cutii
  • un cap de catel ca al nostru (nr: asta nici eu nu stiu ce inseamna, n-avem catel-catel, ci numai vreo 30 de catei de plus si doua perne in forma de cap de catel)
  • perii de bucatarie si de baie de toate felurile, etc.

Intr-un final, a venit Mos Craciun. Da, tot septembrie si-n Indiana. In plus, toamna asta e (mai rau) ca vara, de vreo 3 saptamani s-a uscat toata iarba prin cartier. Dar s-a gandit bine Mosul, ca e cale lunga pana in decembrie iar eu am facut deja scurta la mana scriindu-i scrisori si oprindu-ma la fiecare pas din ce fac sa completez lista. In plus, o fi inteles si el ca nu avea sens sa lase copilul sa-si seteze asteptari nepotrivite pentru Craciun tot lasandu-si imaginea asociata cu a magazinelor de bricolaj si lucruri de uz casnic.

Mosul n-a venit personal, i-a trimis bani lui Liviu si l-a delegat sa se ocupe de cadoul baietelului cu guidelines clare. Baietelul a trebuit sa primeasca o masina. Si a primit-o bucati, la pachet de la bun inceput cu o lista de ascultari obligatorii. Yap, greu de imaginat azi pe cineva care sa dea cu o mana fara sa ia cu doua! Unde a umblat Mosul cu restrictiile, a fost in principal pasiunea copilului pentru apa care curge degeaba. Refrenul lui Victor acum, inainte sa-si auda ceva de la noi, si-l canta singur: „- Nu mai tragem apa degeaba, ca se supara Mos Craciun.” 

 

Dopamina peste rutina in familie, deci, cu mesajul asta anticipat de la Mos Craciun. Dar cum orice plus taraste dupa el minusuri de aceeasi valoare, acum nu numai ca impartim sufrageria cu 9 cutii care incap de la 27 galoane la un galon de lichid si cu 50-60 de caini, ursi, dinozauri, etc. de plus si ce mai de lovim pasii si respiratia de ele. Impartim si holul de la usa principala cu masina (pe care hol il ocupa ea cam pe tot). Intreaga dupa ce a stat Liviu 3 ore sa o puna la un loc piesa cu piesa, de la 100 spre 1 (Mosule …), masina ne remodealeaza zilnic coloana vertebrala: nu poate iesi singura din casa, nu poate urca sau cobori singura in/din portbagaj, samd.

Privirea cu care il imbratisam pe Victor ne-a spus insa, inca din prima dimineata cand, abia trezit, si-a luat familia Snoopy si s-au urcat sa vada cum le vine masina impreuna, ca nici holul si nici sufrageria nu ne trebuie mai mult decat bucuria de pe fata, din gesturile si din vorbele baietelului.

 

 

Anunțuri

In trei de patru ani

Ne-am inceput viata in trei acum patru ani pe vremea asta, intr-o sala de operatii. Cu intarziere, pentru ca am pus ceasul sa sune la 5 seara in loc de 5 dimineata si am ratat ora programata pentru cezariana. Am continuat viata in trei doua zile intr-un salon. A treia zi n-am mai rezistat niciunul de atatea servicii pe care spitalul isi propusese sa le puna pe nota noastra de plata sa ni le ofere. Zi si noapte, din ora in ora, cineva din personal intra peste noi in salon pentru ceva anume. Asta pana Liviu a intrat in depresie postnatala si, cu pata pusa de la zeci de ore de nesomn, le-a cerut asistentelor sa stearga de pe lista tot ce nu era strict legat de monitorizarea evolutiei mele si a lui Victor. Din pacea adanca de dupa am inteles ca nu se ajunge la facturi de zeci de mii pe nastere doar monitorizand mama si copilul.

Mai retin din inceputurile noastre in trei emotia intalnirii cu Victor de dupa separarea fizica de mine, cand mi l-au adus in pat. Si bucuria speciala de a-l vedea alaturi de noi, dublata de o frica la fel de mare de necunoscutul altfel spre care urma sa ne indreptam ca familie din momentul ala mai departe. Mai retin de atunci si ca depresia poastnatala a lui Liviu s-a lasat odata ajunsi acasa cu rezilierea contractului cu furnizorul de telefonie si internet, de a trebuit sa ne ducem zilnic in parcarea spitalului sa vorbim cu unul, altul pana am schimbat furnizorul. Eu n-am fost depresiva postpartum 😉

Azi, la patru ani dupa, baietelul linistit de atunci e o zvarluga. Intre timp, in relatia cu mine a dobandit un cordon ombilical wireless, sensibil la orice forma de indepartare fizica a mea. El ne-a divizat munca in casa: eu sunt cu utilitarele si alintatul si taica-sau cu fun-ul.

Liviu a rascolit prin arhiva zilele astea si a pus impreuna cateva imagini cu el intr-un filmulet. Unul fara tranzitii (sau pretentii artistice / tehnice), dar care povesteste in imagini despre tranzitia lui Victor de la o varsta la alta.

Anul asta, ziua lui Victor a inceput cu o zi mai devreme, cand Liviu i-a aranjat o vizita surpriza la turnul de control de pe langa aeroportul din Indianapolis. Victor a observat turnul din aeroport cand a plecat bunica-sa in mai. De atunci, am facut santuri pe Youtube uitandu-ne ce se intampla prin turnurile de control din New York, Atlanta, etc., sa-i potolim curiozitatea. Un fost controlor de trafic ne-a mijlocit vizita si ne-a si insotit pana acolo.

Ce nu se poate vedea in turnurile de control de pe Youtube, este cum poti avea o vedere panoramica de la 100+ metri asupra aeroportului si a catorva orase (in cazul nostru inclusiv Indianapolisul) de pe tronul WC-ului din turn. Noi am vazut asta la fata locului, spre extazul celui mai mic vizitator dintre noi. De aceeasi vedere panoramica se bucurau doi vulturi in pauza de zbor, opriti sa arunce un ochi la oamenii din interior. Cat despre detaliile tehnice referitoare la controlul traficului aerian – foarte interesante, dar i le povestim lui Victor cand il vom simti mai pregatit.

 

Chiar de ziua lui, Victor a primit un aparat foto Nikon anti-soc, anti-apa si anti-ger. Prin asta i-am dat si lui de lucru, dar si noua: avem de curatat card-ul zilnic, sa aiba unde sa mai puna sutele de poze facute de la o zi la alta:

– Mami, mai stai cu apa deschisa sa te pojej cum spei iosiiie.

Si ma pozeaza de 5, 6 ori. La fel pe taica-sau facand ce face la ora aia. Apoi Snoopy cu Snoopy, etc.

Cat despre tortul aniversar … a fost unul mic. Ca pentru un copil care nu se atinge de el si doi parinti abia iesiti dintr-o cura drastica de slabire (si care l-au mancat totusi 😉 ).

 

L-am dus pe Victor intr-o rezervatie de lupi-lupi, ca tot ce stia el despre lupi sa se suprapuna intr-o singura imagine. Boring! De stat cu spatele la ei si de jucat cu cateii de plus Snoopy adusi de-acasa. Asta in timp ce 3 femei se dadeau peste cap sa convinga grupul de vizitatori de la ora aia, din care faceam si noi parte, despre cat de grozavi sunt lupii. Femei aflate in mijlocul lor, una povestind despre animalele in discutie in timp ce se tara de colo-colo intr-un toiag (amintire pe viata de la atacul unor lupi) si doua lasandu-se linse pe fata de catre ele. Le-au dat lupilor si un vitel sa-l manance de fata cu noi, dar tot degeaba pentru Victor! Nu viu vitelul, e interzis in Indiana sa li se dea hrana vie salbaticiunilor in captivitate.

 

Lupii din rezervatie n-au reusit sa-i bata pe cei pe care ii stia Victor de acasa.

N-au avut sanse in  in fata  a haite intregi de lupi cu efective la alegere care vandalizeaza, impreuna cu Scufita Rosie si bunica, WC-uri publice din padurea pe unde trece Scufita spre bunica. Asa, ca in varianta povestii de la noi din casa spusa de mine dar cu detaliile majore ale scenariului stabilite de Victor.

N-au avut sanse nici in fata lupului Disney din „Cei trei purcelusi”, plin de idei smechere pentru pacalit purceii. Si cu o garderoba ochi de costume, de viata lor si a purceilor pare toata un Halloween.

Nici macar in fata lupilor de pe Youtube n-au avut sanse. Pe Youtube, le spui lupilor sa urle, urla. Le spui sa alerge un animal sau altul, aia fac.

Sunt cateva zile pe an cand ne bucuram ca stam la casa. In rest, ba e prea cald, ba e prea frig, ba ne musca tantarii. Vreo trei zile perfecte de anul asta tocmai le-am consumat petrecandu-le in buna parte pe peluza din fata. Eu si Liviu nu suntem high maintenance, bucuria noastra de peluza e simpla: iesim afara numai cu doua sezlonguri. Asta mic e, el iese cu: piscinuta, scaunele, trei Snoopy, bicicleta, cutii mari (27 de galoane x 3,7 litri) si mici (1 galon), 5+4, un cadru de viitoare cutie facut de taica-sau pentru un experiment de fizica, poarta mica de fotbal, minge si, o data da, o data ba, o paturica rosie.

La atata harnasament, bucuria lui Victor e un bully care le hartuieste pe ale noastre: adu-i furtunul sa spele usa de la garaj (fratele meu, ce fixatie!), trotuarele, driveway-ul, strada din fata casei si uneori masinile (ale noastre 🙂 ); umple-i cutiile si piscinuta cu apa; aseaza-i apoi scaunele jumatate in piscina si jumatate afara si pune-i pe cei trei Snoopy pe ele. Cand se aseaza si el cu picioarele in piscina langa familia Snoopy, luam cate o gura de pace la umbra copacului din fata. Linistea tine pana Victor vrea fotbal, de exemplu, si atunci inceteaza a lui Liviu. Dar ramane a mea, care tine pana Victor leaga parteneriat cu mine pentru altceva. Cum ar fi sa ducem toata apa din cutii si din piscina la flori si la pomii din spate, aproape inecati de atatea ploi:

– Ca sa nu sticam dedzeaba apa, mami!

Asta o aude de la mine, dar inainte sa insiram apa prin cutii, cand el nu cedeaza neam sa n-o turnam acolo.

Pe partea cealalta a strazii, tot de vreo trei zile, vecinul Rusty vopseste lemnaria unei case. Cu o bandana pe cap, plimba prin jurul casei pe masura ce inainteaza cu vopsitul o scara lunga si un device care ii canta tare melodii despre Iisus.

Rusty a fost homeless ani de zile si spune ca Iisus l-a salvat de la frig, foame si droguri. Acum are o casa pe strada la noi, nevasta, doi labradori si o firma de vopsit case. De cum se face vremea buna, isi pune pe driveway un semn pe care scrie „Dumnezeu a dat ca sa putem da”, langa care gasesti tot ce gasesti prin magazine, doar ca la mana a doua si gratis: jucarii, imbracaminte, incaltaminte, mobila, echipamente de ingrijit gradina si altele. Donatii de la oamenii de la biserica lui. Are garajul plin si le scoate pe caprarii, in cantitati decente ca sa nu supere administratia zonei noastre de case. Povestile uimitoare pe care le poarta cu el ar fi putut fi transformate in succese de box office la Hollywood daca statutul de homeless n-ar fi din ce in ce mai comun in America si daca groaza de a ajunge pe strada nu i-ar bantui pe atat de multi care traiesc din paycheck in paycheck.

Pe Rusty l-a pozat Liviu vazandu-l afara, dupa ce i-a cerut voie. L-a pozat si asta mic de la distanta. Nu i-a iesit, dar a fost pe lista lui de subiecte interesante alaturi de multe altele: noi, Snoopy, doi gainati de pasare de pe trotuar, cadrul lui Liviu de cutie de experimente, poarta de fotbal, mingea lui, contorul lui Lucy de gaze, contorul nostru, un pom uscat de la vecinul din lateral (celalalt decat Lucy) si altele. In cotopeneala lui cu aparatul prea greu pentru el, lui Victor ii e greu si sa se concentreze sa tina un ochi deschis si unul inchis si aparatul drept. Cu atat mai putin isi aminteste sa nu miste aparatul pana nu apasa pe buton. Exista insa semne de evolutie: acum tine ambii ochi deschisi cand se uita pe vizorul aparatului, pana mai ieri ii tinea inchisi si facea poza orientand obiectivul la intamplare.

Victor a vazut-o la udat de flori si a pozat-o si pe Lucy, vecina care ajuta la pastrarea valorii caselor in cartierul asta de albi*. La 75 de ani, Lucy le face pe toate pe langa casa cu o meticulozitate si o consecventa uimitoare. Florile din jurul casei ei sunt cele mai multe si mai frumoase pe o raza buna de loc, peluza ei cea mai ingrijita. In paralel, are grija si de mama ei de 94 de ani si cu Alzheimer, 100% dependenta de ea. Cu mama o mai ajuta un ingrijitor social dumunica, pentru doua ore, timp in care isi face piata si trece pe la biserica. A ramas singura acum cativa ani, cand sotul i-a murit de cancer. I-a dat viata trei copii, experiente diferite de trait: unul a ajuns profesor universitar, altul are un usor retard mental dar este independent din toate punctele de vedere. Nu se plange niciodata de ce i-a dat viata. E nod de relatii in familia ei mare, are driveway-ul mereu plin de masini ale rudelor venite in vizita. Cand s-au mutat langa noi acum 9 ani, ea si sotul ei au luat-o din vecin in vecin si ne-au adus la toti prajituri. Tot ea, cand m-a vazut gravida, mi-a organizat o petrecere intre vecine – un baby shower, cum zic ei – sa-i ureze bun venit lui Victor. Pentru ca ne place de ea, din cand in cand, cat sa para un gest de admiratie si nu o jignire, ii ducem si noi cate o sacosa cu fructe sau cate un pepene.

17

In escapadele noastre outdoor ne-am mai revazut cu John baptistul (cum ii spunem noi sa facem diferenta intre Johni), care-si plimba decapotabila pe strada. John a fost inginer si, dupa pensionare, si-a facut o firma de consultanta si si-a luat o masina decapotabila, plus o Venza de familie pentru calatorii. Cand vorbesti cu el, vezi ca e un om respectuos si cuviincios din cale-afara. Ne uimeste sa vedem cum de fiecare data cand citeste cate ceva despre reusitele lui Liviu prin ziare sau aude la radio vine la usa sa-l felicite.

Termin aici povestea mea de cartier cu vecini, apa, flori si pomi udati abuziv, poze strambe si ce-a mai fost.

___________________

* Stam in apropierea Indianapolisului, intr-un cartier facut pentru albii din clasa medie. Segregarea teritoriala in functie de culoarea pielii este evidenta de cum pui piciorul in America. A fost un demers sponsorizat de guvernul american care, prin anii ’30, a scos albii din orase si i-a mutat in suburbii, dandu-le acces preferential la credite. Negrii si si hispanicii au ramas prizonieri in orase, fiindu-le blocat accesul la imprumuturi si  la cumpararea de locuinte, si cu asta accesul la locuri de munca mai bune, scoli mai bune, etc.. Povestea asta cu sponsorizarea de catre guvern a segregarii teritoriale a dus in timp la discrepante mari de venit si nivel de educatie si la o America unde azi nici nu te poti gandi ca ai putea face cativa pasi pe jos prin cartierele de periferie ale oraselor mari. E mai complicat si pe alocuri mai trist decat scriu eu aici, a aparut de curand o carte pe tema asta: „The Color Of Law. A Forgotten History Of How Our Government Segregated America” scrisa de Richard Rothstein, scriitor si cercetator. O sinteza detaliata poate fi citita aici. Ca efect al rasismului promovat in timp de institutiile statului, la cateva zeci de ani de la ridicarea interdictiei pentru negri de a migra spre periferii (efectiva de prin anii ’60), americanii considera aparitia persoanelor de culoare in cartierele de albi ca factori cu o contributie determinanta la scaderea valorii caselor si deteriorarea calitatii educatiei.  

 

Pofta vine mergand

Daca stiti vreun avantaj al alergatul copilului prin casa cu dumicatii de mancare, in lipsa de alternativa vizibila, as aprecia daca mi l-ati spune si mie. Eu nu vad vreunul de aici din mijlocul alergarii, dar stiu de la viata ca orice minus ascunde in spate un plus la fel de mare.

Nu apuc bine sa-l chem pe Victor la masa, ca-l aud strigand de unde e:

– Manac inte timp tze ma zoc, mami!

Imi mai pun mintea cu el cateodata si-l fac sa stea pe scaunelul lui, mai mult impunandu-mi autoritatea. Problema e ca in situatiile astea se satura ca prin minune dupa primii trei dumicati. Dupa care repetam fara numar scenariul cu statul la masa, ca de foame ii e foame in continuare. De invatat minte, m-am invatat eu, nu el: cand vrea sa manance din mers, ii dau din prima cum vrea. Ca tot acolo ajungem, doar ca frecam jumatate de zi pentru asta. In timp ce umbla de colo-colo printre jucarii, mananca binisor.

Highlight-ul mesei e pentru el cand el face ture prin jurul casei si imi spune mie la care din usi sa-l astept cu lingura de mancare petru inghititura urmatoare:

– Mami, acum astapta-ma-ma la usa de ia gaiaz.

Il astept la garaj, dupa care in fata, apoi in spate la veverite iar. Si de la capat, pana epuizam si doua ore pentru o masa.

Nu ma uitati, va rog, cu avantajele alea!

%d blogeri au apreciat asta: