Feeds:
Articole
Comentarii

In nadejdea lui Liviu, s-ar fi ales praful de capitalism. Pentru ca Liviu, cand are ceva de facut pe langa casa, nu da click pe anuarul firmelor. El se duce pe Youtube la filmuletele despre cum se face ce are de facut. Pe Youtube a vazut cum sa vopseasca peretii si i-a vopsit, cum se fugaresc viespile din jurul casei ca sa nu mai muste din vecini si le-a fugarit, cum se face cand te lasa aerul conditionat pe o canicula sora cu sfarsitul lumii si a facut.

Asta cu canicula e calda. Ne-am trezit in plina calamitate – o combinatie caldura si umiditate anuntata fara precedent in Indiana – ca vara din casa era ca cea de afara. Se stricase aerul conditionat. Am stat in denial vreo doua zile, cu termostatul la 18 grade Celsius si temperatura din casa la 30+.  Ziua ne-am adapostit prin magazine, il plimbam pe-asta mic cu carutul printre rafturi alergat. Sa mai ceara, ca ziua e lunga vara. Ne gandeam, mai in gluma, mai in serios, la un plan sa ramanem intr-un magazin peste noapte. Dar ne-am descurajat singuri zicandu-ne ca or fi avand ei un plan si impotriva airless-ilor, asa cum cel mai probabil au si impotriva homeless-ilor (de nu-i vezi pe astia din urma relaxandu-se la racoare printre rafturi sau sub tejghele, ci topindu-se lungiti pe trotuare in downtown Indianapolis).

IMG_0793IMG_0796 IMG_0801Dupa o sedinta de Youtube a lui Liviu – cum spuneam, parte din procedura prin care el abordeaza belelele cu casa care apar – s-au intamplat doua lucruri:

  • Prima e ca si-a petrecut doua ore de noapte din cele mai mici din a doua noapte curatand cu aspiratorul unitatea de afara de iarba si praf. Pentru ca in casa nu se vedea nicio diferenta, a doua zi a mai petrecut alte patru ore afara cu canicula in cap si cu o perie si un leaf blower in mana. Iar degeaba.
  • A doua intamplare e ca i-a crescut vigilenta vis-a-vis de mesterul reparator de chemat. A vazut cateva episoade de pe televiziunea ABC in care realizatorii deconectau o siguranta de la instalatia de aer si chemau mesteri. Concurs de inventat defectiuni si de pus pret pe ele!

Mesterul care a venit si ne-a redat un loc de refugiu in fata caldurii si umezelii a trebuit sa aiba referinte solide din partea unor persoane de incredere. Apoi, ca sa fie sigur ca ce spune el e si real, Liviu l-a secondat pas cu pas in ce a facut. De facut, a completat un litru si ceva de lichid de racire in instalatie. ‘- De contrabanda.’ – i-a spus lui Liviu. ‘– Nu se mai fabrica, e interzis prin lege.‘ Am vazut ulterior o stire la TV cum ca se mai fabrica, de fapt, dar in cantitati din ce in ce mai mici in vederea eliminarii lui din piata, pentru ca e intr-adevar considerat poluant. Asta cu contrabanda n-a fost zisa pentru justificarea notei de plata pe care urma s-o scrie. Mesterul a cerut fix 97 de dolari cu totul (lichid, munca lui si deplasarea pana la noi). Dincolo de cele mai optimiste asteptari ale lui Liviu, pentru care un pret decent pe canicula aia era de ordinul sutelor. Pentru ca n-a fost, mesterul a primit si el peste ce a cerut, intr-o poveste cu prestator si client chiar win-win.

Pe repede inapoi

Am luat iar catelul, oaia si pe Pepe, pe cei doi Snoopy i-am agatat in fuga din Montreal si ne-am intors acasa. Intre continente cu aceeasi Turkish Airlines cu escala in Istanbul. In aeroportul din Istanbul am fost mai vigilenti decat la dus, cand intre avioane am stat sa ne calcam pe picioare cu jumatate din pasagerii in tranzit. La intoarcere, am asteptat sa se afiseze poarta la o masa intr-o patiserie  alaturi de cativa alti familisti cu copii, prea rari si (aparent) prea inofensivi ca sa ne tremure chilotii pe noi ca are vreun tzurli-burli inspiratia sa-i arunce-n aer. De lovitura de stat din Turcia am aflat cand eram deja in Indiana – un pitic pe creier in minus la drum.

Cat despre Turkish Airlines – ‘Europe’s Best’ anul trecut – niste dadace de isprava, care nu pareau sa fie acolo sa dea ochii peste cap cand cereai cate ceva cu care sa iesi din rand fata de restul pasagerilor. O insotitoare de bord s-a oferit sa-i dea lui Liviu meniul ei vegetarian dupa ce el ii spusese ca uitasem sa-l comandam special pe al nostru, iar alta nu s-a lasat pana nu mi-a deblocat monitorul resetandu-l repetat si venind inca o data la final sa se asigure ca merge. Greu sa vezi in comportamentul lor doar urmele unui training steril de companie, ca la altii. Asta dupa ce ne luasera la cala cate doua bagaje de persoana in costul biletului, de nu eram nici pregatiti pentru asta. Si dupa ce ne incaltasera cu sosetele, papucei si ne pusesera dopuri in urechi si protectii impotriva luminii la ochi sa ne priasca somnul de peste ocean. Inainte de aterizare ne-au spalat si pe dinti, cu periuta si pasta lor. Asta mic isi taraste si acum prin casa ‘dentuta‘ de la ei cu ce a crezut TA ca trebuie unui copil in avion, alaturi de jucariile primite sa-i faca zborul mai scurt*.FORMIA_IFSA_Turkish AirlinesDe la Montreal la Indianapolis, cu masina, ne-a luat peste 18 ore. Facute dintr-o bucata (ne strangea timpul) intr-o miercuri, 13 care ne-a tinut pe muchie departe de vreo doua din accidente petrecute in fata noastra. Pe altii nu i-a tinut, saracii: intr-unul din accidentele de pe drum care au sugusat traficul la ora trecerii noastre masina ajunsese in varful unor copaci din padurea de pe margine; in altul masina arata ca un ou de Paste spart pe toate partile; alte accidente, pana ajungeai sa depasesti locul cu ceasul rau, erau anuntate de dare de lucruri personale insirate pe zeci de metri pe asfalt.

Partea care putea sa placa in povestea asta cu autostrazi si accidente a fost participarea tacita a camionagiilor din trafic la mai bunul mers al lucrurilor in caz de accident. Cand vedeai doua camioane mergand in paralel in fata ta, ocupand ambele benzi, era clar ca se intamplase ceva si ca cel putin una din benzi urma sa se inchida traficului. Blocajul facut de camionagii facea ca nimeni sa nu se mai inghesuie pana in ultimul moment si pe banda cu accidentul, cum stim toti ca fac la drum oamenii mai grabiti decat altii.

IMG_0777La Indianapolis ne astepta o ploaie – spaima firmelor de asigurari: si cu spume, si cu pietre.

Acasa, eroul zilei a fost Victor, care, cu fusul intors, a rezistat la drum dupa 5 ore de somn in Montreal. Pentru ca la modelul asta de copil ca sa-l bucuri trebuie ori sa-i dai ata de gura mentolata la ros fara numar, ori sa-l lasi sa traga apa la WC tot asa, l-am lasat sa traga apa.

IMG_0771Desi rupt dupa peste 18 ore de drum, a gasit toata energia care sa-l plimbe intre cele doua bai de zeci de ori si sa traga apa extaziat cand la un WC, cand la altul. L-am oprit noi la un moment dat, cand parea ca sta sa adoarma in mers.

 

 

 

 

______

* Daca m-ar intreba cineva, as spune ca banii de la sosetute si periute ar fi mai bine primiti de cei care nu au bani sa se incalzeasca cu sosete si sa se spele pe dinti. Dar nu ma intreaba nimeni, pentru ca n-o exista loc in fata la ‘Europe’s Best’ fara truse de avion la economy. 

 

Am luat catelul, oaia, pe Pepe si doi Snoopy, inghesuiti toti de Liviu resemnat de atata experienta in masina printre cele 5 bagaje mari, 3 rucsaci si un rest de bagaj din gentute si plase cu ‘strictul necesar’ pentru drum si am plecat spre Bucuresti. Via Montreal. Ocolisul prin Canada a fost gandit sa fie o dubla inginerie. Pe de o parte una financiara: 1.900 de dolari pretul biletelor (3) cu plecare din Montreal / vs / 5.600 cele cu plecare din Indianapolis). Pe de alta parte, una logistica: 15 ore prin avioane si aeroporturi si o calatorie din doua picioare / vs / un minim de 19 – 20 de ore si o calatorie din 3 picioare. Cand am cautat motive sa ne convingem ca ce vroiam urma sa fie cel mai bine, i-am mai atasat calatoriei importanta in socializare: Montreal e un oras consumat turistic pentru noi din perioada cand am stat eu acolo, asa ca gasim un rost bun sa-l vizitam numai ca sa ne vedem cu prietenii.

Spre Montreal, ne-am oprit o noapte si o buna parte din a doua zi la Thousand Islands – un loc daruit de natura, dar transformat azi de turismul de masa intr-un neloc din cele in care te simti anonim si singur in mijlocul multimilor de oameni care forfotesc in jurul tau. Aproape de Marile Lacuri, unde izvoraste, fluviul Saint Laurent formeaza in albie 1864 de insule mai mici sau mai mari. Pe unele din ele abia reusesti sa asezi doua picioare. Pe altele in schimb poti pune o casa sau mai multe. Ceea ce au facut si cei care si-au construit case de vacanta sau case-case acolo, in secolul 19 zona fiind cea mai populara de retras la pensie pentru bogatasii Americii de Nord. In zilele noastre, zona le-a mirosit unora a bani si altfel – de facut – si se imbogatesc ducand multimile cu barcile la bogatii de pe fluviu ca la urs: „Ia uitati casa fondatorului nu stiu caror corporatii medicale sau hoteliere, ia uitati-o si pe-a fondatorului nu stiu carei linii de produse, bla, bla, bla”. Sfantul turism de masa! Am ramas din croaziera cu amintirea unei ghide slaba in glume, dar inistenta in a le face intr-o cautare disperata de identitate pentru ea si angajatorul ei in creuzetul ala de anonimate. Ghida care ne-a urlat non-stop pe punte in niste difuzoare date la refuz. Am mai ramas si cu imaginea unei sectiuni in supramodernul zilelor noastre unde particularitate locala inseamna circ. Ca sa intelegi lumea, tine minte patru cuvinte: consum, standardizare, eficienta si anonimat. Sa ne simtim mai safe, Liviu s-a oferit sa fie voluntarul pe care lumea a invatat sa-si puna vesta de siguranta iar Victor si-a luat un brevet de pilot de barca.

Ziua pe rau a coincis cu ziua de nastere a lui Victor. Copilul si-a primit dimineata cadoul pregatit de acasa – un set de 6 cutii cu banda mentolata de curatat dintii. Daca din ce il stim pana acum reactia lui Victor la o jucarie sau alta e greu de anticipat, reactia la ata de dinti mentolata e 100% previzibila: roade la ea pana o termina. Cadoul era asteptat, i-l promiteam in fiecare seara acasa, cand taica-sai ii limita accesul la ata de dinti la numai doua bucati de vreo 20 de cm fiecare. Si asa am ajuns sa ii luam un blister intreg cu cutii de ata mentolata, in care si-a tinut dintii vreo doua zile. Intr-un tarziu i-am confiscat cadoul, imaginandu-mi ca ceara de pe ata nu avea cum sa fie buna supta si roasa in cantitatile in care o sugea si rodea el.

 

De atata apa, caldura si drum, la Montreal Victor a ajuns dormind. Cand s-a trezit, a avut bucuria sa poata sufla fara numar ‘inca o data’ in lumanarelele de pe tortul pregatit cu caldura de draguta nasa Laura si sa se joace cu trenuletul cu locomotiva celebra montat de nasul Marcel.

Asa a inceput o vacanta in care aveau sa ne astepte lucruri. Cum ar fi 50 de minute de zguduiala si caderi in gol cu avionul imediat dupa decolarea din Montreal. Sau o escala la Istanbul cu o zi inainte de cele doua atentate de luna asta, iar noi cu inimile cat puricii in bazarul ala de aeroport. Sau intalniri cu oameni pe care nu i-am mai vazut de zeci de ani, fosti colegi de liceu de-ai mei sau de-ai lui Liviu. Sau intalniri calde cu neamurile si prietenii. Sau trei mame de raceala, una pentru fiecare. Sau, pe mine, un disc intervertebral deplasat la coloana cervicala de mi-au iesit ochii de durere zile intregi iar acum nu ma lasa sa dorm si imi tine mana stanga si carnea de pe torace pe stanga amortite. Sau vizita la Spitalul de Urgenta Valcea dupa ce Victor si-a sectionat degetul mare de la un picior intr-o margine de piscina finisata la nimereala de la Aqua Park-ul de la Hotel Oltul din Calimanesti. S.a.m.d., povestim.

Dorello. Casa roz

Daca veniti la noi in vizita, nu aveti cum sa ratati adresa. Chiar fara GPS: va opriti la casa cu lemnaria roz.

Initial ne-am schimbat acoperisul. Acum cateva saptamani, o furtuna ne-a saltat cateva quelque chose -uri de pe casa (nu pot sa le spun tigle, dar sunt echivalentul lor in zona noastra). A chemat Liviu 3 firme care puneau acoperisuri, a strans informatii despre paguba si preturi, dupa care a chemat firma de asigurare sa constate. Erau mai multe de constatat pe langa acoperis, cum ar fi varful de pom de sute de kilograme care s-a rupt si, in cadere prin pista toboganului galben din spate, s-a infipt jumatate de metru in pamant de a mai scos Liviu ponul cu drujba pe bucati de acolo.

Sa constate paguba, din partea asiguratorului a venit un evaluator relaxat rau. Relaxat pe de o parte pentru ca a sosit cu o ora mai tarziu decat se anuntase, de am intarziat cu Victor la cacanica in ziua aia. Apoi – believe it or not – si pentru ca ne-a decontat tot acoperisul, plus complexul de leagane si tobogane, plus magazia de unelte care avea vreo 6 gauri nefatale de la o grindina mai veche in tavan, plus reparatia unei scurgeri de apa la interior veche de vreo 5 ani si deja reparata. A decontat ulterior si stresinile si burlanele, dupa ce Liviu, care avea aproape toata mana evaluatorului,  i-a cerut si ultimul deget care lipsea. Incantat de darnicia functionarului, Liviu a stat timp bun afara sa caute semne de grindina pe ele, pe care i le-a trimis in poza filantropului pe banii asiguratorului.

Negrul cu care a facut Liviu contract pentru reparatii a trimis o echipa de vteo 8 mexicani. La 7 si ceva dimineata, suna unul la usa:

– Garage, garage! – imi repeta.

I-am spus ca scosesem masina de seara si ca e OK sa-si treaca remorca pe driveway si sa inceapa.

– Garage, garage! – imi spune din nou. Nu intelegea o iota engleza. Dupa un schimb de 4 replici identice din partea lui si patru parafraze pe aceeasi tema de la mine, s-a apropiat unul care intelegea engleza si care a rezolvat problema de comunicare.

Mexicanii erau atat de multi incat, daca te uitai pe geam, vedeai cel putin doi, trei intinsi pe iarba sub pomul din fata la o cola sau un pui de somn. Dar mai erau din ei si pe casa, faceau un zgomot care ne-a bagat in incaltari si ne-a scos afara pe mine si pe Victor. Liviu era la munca, tocmai citisem un mesaj de la el ca in dimineata respectiva i se oprise brusc masina cu cateva sute de metri inainte de a ajunge la serviciu si ca l-au luat niste elevi la ia-ma nene pana la liceu.

Dupa o ora, am revenit cu Victor acasa. Liniste deasa: toti mexicanii erau intinsi pe iarba. N-am intrat, am revenit dupa o alta ora. Disparusera toti, iar casa era complet fara acoperis.

Am plecat iar, sa-l salvam pe Liviu de la munca si sa insotim impreuna camionul trimis de asiguratorul masinii defecte, care ne-a tractat-o unde a vrut Liviu s-o duca. La intoarcerea acasa, acoperisul nou era pus iar mexicanii erau toti prin iarba.

 

Dupa care a venit vecinul Rusty, vopsitor profesionist, sa vopseasca lemnaria. La magazin dupa vopsea s-a dus cu Liviu. Liviu a vrut o vopsea gri, cam ca cea de dinainte. Rusty ca nu e bine gri si ca alege el culoarea. Cea aleasa, in esantion era bej. Pe perete, roz.

Va spun, nu aveti cum sa ne ratati nici fara GPS: suntem cei de pe strada cu lemnaria de la casa roz.

 

Cu barca. USS Haiducu

La fizica in liceu n-am facut niciodata barci din carton si banda adeziva care sa conteze ca proiect final de terminare de an, sa vada profa ce-am inteles concret din legile fizicii. E adevarat, noi nu aveam piscina in liceu. Liviu face asta anual cu elevii lui americani, ei au piscina. Pentru ca partea de fun a devenit in ani mai importanta decat cea cu implicatii strict academice, o face cu tribunele si cu marginile de la piscina pline de elevi din liceu, profesori, parinti si bunici ai comperitorilor. Si cu mine cand se potriveste programul, anul asta si cu Victor in brate.

In mare, proiectul le cere elevilor din cursurile avansate sa-si construiasca barca in asa fel incat sa anticipeze una, alta, cum ar fi linia de plutire cu ei in ea cand e pusa pe apa. Iar barca trebuie sa poata face doua lungimi de piscina.

IMG_5356Imbracati in marinari, pirati, cu palarie marinareasca cu urechi de Shrek sau doar in costume de baie, elevii si-au pus si anul asta barcile pe apa spre haiul general. Unii au reusit sa le tina pe apa cat cerea regulamentul, altii le-au scufundat cum s-au urcat in ele. Dar nimeni n-a fost depunctat, pentru ca Liviu ia in serios mai mult partea amuzanta; dupa ani de interactiune cu elevii, are criterii mai solide sa le stabileasca nota finala.

De la intrecerea de anul asta de la piscina a lipsit Ben, un elev aflat in clasificarea liceului printre primii 25 ca performanta scolara si parte din echipa de show a lui Liviu in ultimii doi ani. In ultima saptamana de scoala, tot liceul a aflat cu uimire despre Ben – un tanar intr-o forma fizica de invidiat si un foarte bun atlet – ca avea, la 18 ani, un cancer osos generalizat.

Ben le-a lipsit si colegilor de proiect care, cu o replica de-a lui de carton in barca, s-au scufundat fix la mal. Fara ca asta sa insemne abandon, pentru ca au mai pus barca pe apa inca o data, ajungand cu ea pana la capatul celalalt al piscinei. Intrecerea cu barci de carton de anul asta i-a fost dedicata in intregime colegului absent, care a primit si privit cu bucurie filmuletul facut de Liviu la intalnirea de la piscina.

Colegii si profesorii au ramas pe mai departe alaturi de Ben, mobilizand intreaga comunitate sa-l sustina moral si financiar in intamplarea prin care il trece viata. Hashtag-ul #BenStrong a trecut din online pe tricouri care au ingalbenit Indiana, si de dinauntrul carora tineri din echipe sportive, din fratii ale universitatii Purdue, unde urmeaza sa mearga de la toamna, etc., ii transmit zi de zi energie sa-si depaseasca fricile si neputintele.

Ai si pumnii mei stransi, Ben!

_________

Foto: Liviu si o mama de elev (cea singura in poza, pe marginea piscinei)

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 39 de alți urmăritori