Feeds:
Articole
Comentarii

Cine se teme de Iulia Albu?

Din arhiva.

img_0197

Politica si durere

19:30. Asteptam. 19:40. La fel. Victor, intre doua tavaleli de durere de burta si cu cearcanele pana la jumatatea obrazului: ‘- Mami, hai sa tragem niste ape’.  Vazuse baile tocmai la capaul celalalt al holului, are un radar special pentru ele. Am mers. 19:50. Liviu merge la receptie sa le spuna ca, daca nu ne iau in urmatoarele 10 minute, plecam la o alta sectie de urgenta. Trebuie sa vii cu overdoza sau cu sangele curgand din tine sau in tine aiurea sa te ia din prima. Din Canada, as fi preferat sa-l avem pe Trudeau, nu asteptarile de la urgenta. Exagerez: mi s-a povestit acolo stai cu noptile cu copiii prin salile e asteptare, trece o asistenta din cand in cand sa verifice situatia. Dar tot l-as fi preferat pe Trudeau. Victor cere ape si cu taica-sau. Se intorc, ne inregistreaza si ne dau un salon pe sectie.

Pe perete, mare, un afis cu timpi de asteptare. Prima vizita a medicului: dupa 20 min. Afectiune usoara: o ora si jumatate. Afctiune medie: 3 ore. Afectiune grava: 4 ore. Investigatii: 1-2 ore. O asistenta ne trimite la baie cu el si cu un borcanel steril pentru urina. Ramanem pret de cateva ape trase si revenim in salon.

Dupa 20-30 de minute, apare un doctor. Ii spunem ce simptome are si intelege ca ne temem de o ocluzie intestinala. Ne spune ca o sa-i faca raze la burta. In 10 minute le facem. Ne uitam pe perete. Timp de asteptare pentru raze: o ora.

Face febra. O asistenta vine cu doua seringi lungi cu Tylenol. Doza de cal fata de cei 7,5 ml pe care ii primea acasa in pusee de febra. In 10 minute, era ca o racheta. ‘Vrei ceai?’ – il intreb. Vroia. ‘O banana vrei?’. O vroia. Nu mancase / bause de doua zile, luasem cate ceva la mine sperand la o minune. ‘Vreau ‘Capra cu 3 iezi’ si ‘Scufita rosie’. Aveam. Am conectat calculatorul la reteaua spitalului si am intrat pe Youtube. Taica-sau a dat de telecomanda de la televizor si statea cu un ochi ba pe aventurile caprei si ale Scufitei, ba pe minciunile lui Trump povestite la televizor. Ce idiot, frate! Nu de taica-sau zic. Dar nu vreau sa vorbesc de funie pe limba spanzuratului.

8:30. Asteptam. 9:30. Asteptam. 10:30. Asteptam. Putin inainte de 11:30, Victor isi pierduse toata rabdarea. L-am imbracat si am iesit sa plecam. Dupa timpii de asteptare, parea ceva grav. Dupa reactia personalului medical, deloc. I-am spus unei asistente sa ne sune acasa daca e de internare si am iesit pe hol. O alta asistenta alearga dupa noi sa ne spuna ca il cheama ea pe doctor. Nu vor sa se auda despre ei ca pleci cum plecam noi. Ne-am intors in usa salonului. In secunda doi, apare doctorul cu un teanc de hartii. Semnam ceva, ne spune ca razele sunt OK si ca e probabil un virus care ii provoca simptomele alea.

Si gata.

A facut si Mos Craciun o treaba: Victor nu si-a mai vazut nasul uscat pe dinauntru de trei saptamani+, de cand tot umple si goleste WC-ul de la el in cutia din mijlocul sufrageriei. Nici hainele pana nu i le schimb de 5-6 ori pe zi. Sfatul sa nu mai atinga apa n-a mers, desi i-am dat un ibric mare cu coada sa umple rezervorul. La fel si gaselnita cu apa calda pusa in cutie si improspatata periodic cu apa fiarta. Victor tot nu s-a facut bine.

I-am scos apoi WC-ul afara, sa nu mai toarne el apa, ci eu. El urma numai sa apese butonul rezervorului stand in pragul usii. Doar ca lui Victor i se parea plictisitor sa traga apa cu degetul pe buton; ce-l atragea, era plimbatul mainii prin rezervor dupa lantul care inchide si deschide gaura prin care apa se scurge in vortexuri in WC. Dupa 2 zile si doua cutii de cate 27 de galoane  de apa scurse pe ciment (102,2 litri/cutie), am renuntat si la mijlocul asta pagubos de protectie impotriva racelii. Pentru ca incepuse si sa tuseasca, am pus interdictie la joaca cu WC-ul.

Azi e a 3-a zi plina cu zeci de ce-uri de la el si raspunsuri identice de la noi legate de interdictia asta. Incercam acum sa-l facem pe Victor sa renunte de bunavoie la WC-ul de la Mos Craciun. La schimb cu trei jucarii la alegere – oferta lui taica-sau – sau cu o trambulina mare de exterior – oferta mea. Nu vrea s-auda.

 

Viata ca o simulare

alert1‘Cladirea este BLOCATA. INDREAPTA-TE CATRE UN LOC SIGUR. Intra intr-o sala, inchide usa, coboara jaluzelele, stinge lumina, pastreaza tacerea, asteapta instructiuni ulterioare. Un pericol iminent si / sau imediat a fost detectat’. 

De data asta (si de fiecare data pana acum), mesajul aparut pe proiector in locul a ce ar fi trebuit sa fie sublinia si ca este vorba numai de o simulare de lockdown.

Simulam pe rand, de doua ori pe an, adapostirea de tornade, fuga de incendii si disperarea ca impartim cladirea cu cineva care impusca la intamplare. La tornade si incendii, lumea e relaxata: ai unde te ascunde, ai cum fugi. Se trimit sms-uri, se butoneaza retelele de socializare. La simularea de lockdown, aerul apasa. Indicatia ‘PROCEED TO A SECURE LOCATION‘, scrisa cu litele mari pe ecranele calculatoarelor institutiei si urlata cu voce robotica de dispozitivele de alarma puse din cativa in cativa metri pe holuri, nu linisteste. Locul sigur nu exista, ar fi fost parte din procedura. Ca la tornada si incendiu.

Salvez un print screen, inchid proiectorul si merg sa blochez usile. Ne insiram apoi toti – cam 20 – pe peretele cu usile, intre ele. Asteptam tacuti, cu privirile in jos. Una din usi se deschide. Cineva din echipa de coordonare a simularii verifica respectarea procedurii. Daca ar fi fost shooter-ul, ne-ar fi pus ADN-urile in rosu pe peretele din spate dintr-o singura rotire de mitraliera. Ma duc sa inchid usa aia inca o data, intrebandu-ma de ce naiba n-or fi pus la usi incuietori cu incuiat spre stanga, descuiat spre dreapta, sau macar mai intuitive. Unul cu o mitraliera in mana nu se opreste oricum la prima usa incuiata cand descuiatul e la un picior in geamul din mijloc sau la o rafala de gloante distanta. Alte 7-8 minute si suntem anuntati ca putem trece la ale noastre.

Ma duc spre locul meu. Arunc un ochi spre tipul cu privirea mereu pierduta si cu niste belciuge cat verighetele care ii largesc gaurile din lobii urechilor. Guvernul socoteste ca in incaperea asta ar putea fi 4 oameni cu probleme mentale. Ma uit apoi la L., care m-a intrebat la un moment dat daca pot vorbi engleza cu accentul american. Nu sunt cuvinte spuse ca sa fie: Trump a scos din formalismele americanilor atitudinile rezervate referitoare la diferente. Ma incearca un disconfort pe care nu stiu exact de unde sa-l iau si unde sa-l pun.

2nd_amendmentInapoi spre gradinita copilului si spre casa, imi fuge minea la ochii grei de ganduri ai uneia din educatoare dimineata. In cap imi apar scenarii despre ce-o fi lasat acasa si memoria imi scoate in fata amintirile despre Sandy Hook. Mi se face frica si-mi dau lacrimile. Ca sa fie toate gramada, pe strada 16, cu 2-300 de metri inainte de pista de curse, crut in ultimul moment un claxon nervos pentru un idiot care mi-a taiat fata lasand-mi cativa centimetri intre mine si el. Masina lui, un Q7 de la Audi scos din tipla, ma anunta printr-un sticker pus pe geamul din spate ca era protejata de al doilea amendament.

 

Ce poti vorbi la telefon cu o statuie?! Daca o suni pentru ca se anunta tornade in zona, de exemplu, legi convorbirea de masurile de precautie de luat in cazul asta. Ii mai spui, la utilitare, ca a doua zi sa nu se urce pe soclu pana nu isi ia micul dejun si o sticla de apa sa aiba ce bea peste zi. Asta ca sa te intrebe ala mic mirat ‘de ce?’ si sa-i poti spune ca asa trebuie ca sa fie sanatoasa.

Am vorbit cu statui la telefon, si eu si Liviu, pana ni s-au uscat gurile. Ne cerea Victor:

– Mami / tati, vorbeste tu cu statuia! 

Le suna el, pretend, noua ne spunea numai cu care vorbim:

– Care e, mami / tati?

– E statuia de la Monument / colorata / de pe Georgia Street, etc.

Iar noi imaginam un dialog. In care introduceam si niste batai in sa ca sa priceapa Victor niste ‘trebuie’ ca bautul apei, culcatul la timp, etc.

Povestea asta cu Victor si statuile e pentru mine ca povestea cu milionarii care iti pot spune despre cum au facut toate milioanele, dar nu pe primul. Imi amintesc numai de Liviu vara trecuta cotopenindu-se prin Crangul Buzaului sa-l urce pe Victor mai sus de socluri sa atinga un leu de piatra, un om la fel, etc. Victor nu vedea o statuie fara sa spuna ca vrea sa puna mana pe ea.

Intorsi acasa, pe Strada 16 din Indianapolis, in ghettou, l-am intalnit pe Mr. Bendo (numele e scris pe pieptul tricoului). In drum spre Muzeul copiilor. Cu un cap mai mare decat atelierul de reparat masini in curtea caruia se afla si cu mana dreapta cu palma stransa pumn ridicata muncitoreste, Mr. Bendo pare sa-mi transmita, mie una, un mesaj din alte vremuri despre lupta de clasa. Daca te dai jos din masina si mergi langa el, vezi si partea din mesaj care mai pare actuala intr-o poveste locala despre lupta asta: gaura din pantoful drept al statuii. Pentru ca, altfel, cine se mai teme azi de un pumn de muncitor ridicat in aer intr-un stat rosu ca Indiana?!

De pus mana pe Mr. Bendo, punem numai cand trecem prin preajma lui toti 3: nu e o zona de mama si copilul. Daca afara e prea cald sau prea frig, nu punem mana nici in formula asta. Cand nu oprim, insa, sa diminuam frustrarea copilului, deschidem geamul in mers sa-l salutam tipat pe Mr. Bendo si sa-l invitam si pe el, tot tipat, pe unde ne ducem noi. Sau, daca nu e convenabil nici asa din cauza temperaturii de afara, ii dam telefon si vorbim cu el. Small talk cu trimiteri utilitare, cum spuneam.

Asa si cu celelalte statui din Indy pe care le stim. Si le stim o data pe cele din piatra de la monumentul din centru (Soldiers and Sailors Monument), care au fiecare identitatea ei daca stai sa o cauti,  dar pe care noi le tratam ca grup (cu exceptia celei din varf, pe care o stim dupa nume: Victory):

– Alo, statuile de la Monument?

Mai e apoi statuia unui fost primar, de care dam in drum spre Hotel Westin, unde mergem sa mai tragem cate o apa. Apoi cea de printre niste picioare de pe Georgia Street, a unui fost antrenor de basket. Mai stim o statuie colorata cu o halba in mana, in fata la un restaurant. Arata ca un turist la un all inclusive in Jamaica, din pantalonii scurti ai caruia ies doua picioare paroase care, aproape de pamant, intra in niste sandale. Mai sunt statuile de la Capitol Building, cele din parcul supravietuitorilor cancerului, si care mai sunt.

Acum, pentru ca e frig, e vremea tipatului la statui pe geamul masinilor. Si a telefoanelor. Ati incercat vreodata cate 6-7 convorbiri telefonice la rand, cu tot atatea statui?