Feeds:
Articole
Comentarii

Profesorii contraataca

Dupa Trump, in America cel mai mare dusman al educatiei pare telefonul mobil, considerat sursa multor probleme de disciplina si concentrare. Stirile despre eforturile scolilor de a-si tine elevii departe de celulare in timpul orelor ajung sa tina primele pagini, la concurenta cu gogomaniile spuse de Trump ca sa-si tina baza de votanti calda.

Stirea de zilele astea ca Franta ar putea interzice din toamna mobilele in scoli prin decizie guvernamentala cu sustinere prezidentiala a facut turul celor mai citite ziare si mai vizionate / ascultate programe de stiri americane. Problema celularelor in scoli reprezinta o problema globala – sublinia NBC-ul ieri intr-o analiza in care trecea in revista eforturile facute in diferite tari pentru a impiedica patrunderea telefoanelor celulare in scoli. In New York City, decizia de a interzice mobilele in scoli a nascut industrii importante la usa acestora: firme care gazduiesc telefoanele pana la terminarea programului la un dolar pe zi. Plata a 180 de dolari pe an pare mai putin dureroasa pentru elevi decat lasarea telefonului acasa.

La sfarsitul saptamanii trecute, vine Liviu de la scoala si-mi spune ca si profesorilor de pe etaj de la el le-a ajuns cutitul la os. Si ca li s-a luat de facut jonglerii ca sa tranfere atentia elevolir de pe celulare la ora in loc sa predea. Drept care au decis sa nu-si mai lase elevii cu telefoanele deschise in clase sub niciun chip. Au batut toti palma si au ticsit etajul de afise. Liviu a voluntariat si el cu o reclama filmata tematica: „No Cell Phones!”. In rolul profesorilor: o profesoara. In al copiilor, tot profesori. Nici n-au incercat sa gaseasca voluntari printre elevi care sa militeze pentru nefolosirea mobilelor in scoala. Ca n-aveau sanse o spune si faptul ca Liviu a trebuit dupa numai o zi sa opreasca comentariile la filmuletul de 1 minut jumate postat pe Youtube.

Anunțuri

Sa nu se mai mire Trump ca ce incalzire globala e aia cand iarna tot ninge si e tot ger, vremea se incalzeste. La noi, prima tura de incalzire a durat o seara si jumatate de noapte. Dupa, e loc iar de mirare pentru ca temperatura scade brusc, sa aiba de unde sa creasca si mai brusc. In Indiana din jurul nostru, gerul Bobotezei a fost cu -20C, Sfantul Ion cu -14, urmand ca luni sa fie -6 cu trecere prin +3 noaptea. Highlight-ul inceputului de an va fi joi, cand asteptam si noi +14, sa ne fie iarna macar ca primavara.

Trecerea anuntata prin +3 s-a gandit si Liviu s-o fructifice aseara, dar inainte sa se ajunga acolo pentru ca maxima urma sa vina cu ploaie. De la Craciun, Victor isi doreste si el o familie de oameni de zapada. Zapada am avut, dar nu puteai pune doi fulgi unul langa altul sa se lipeasca, asa a fost de neprietenoasa din cauza gerului. Mai multi fulgi n-a fost nici atat posibil sa-i lipim! Si-a imaginat Liviu atunci ca la ora cand temperatura va trece prin 0 se va mai inmuia si zapada, ca sa poata face oameni. Drept care aseara la 8, Victor, scos pe neasteptate de taica-sau afara, a atins maximul de fericire al zilei.

Familia de oameni de zapada facuta cu o lopata pentru curatat zapada si una pentru joaca in nisip a aratat pana la capat a un damb. Unul mic, de pe care zapada, la fel e indaratnica, continua sa se scurga pe toti versantii imediat ce era urcata cu lopata in varf. Asta n-a parut insa sa strice entuziasmul lui Victor. Inainte sa vina in casa, cu o lanterna si cu taica-sau de mana, si-a incheiat aventura de noapte cu o expeditie pana la iazul aflat la 10-15 case de noi, sa ia pulsul ghetei. Inapoi acasa a ajuns ud, tavalit benevol prin zapada despre care aflase ca avea sa dispara a doua zi. Totul a fost bine cand s-a terminat cu un alt set de haine imbracate in fata unui semineu in care ard de la inceputul iernii copacii din spatele casei taiati in primavara.

 

Alte file de poveste

Un an in care bilanturile nu sunt cu cifre, ci cu povesti. 365 de zile, tot atatea povesti care sa dea context si inteles peste timp trecerii. Am dat de ideea asta de proiect si am adoptat-o. Subiectul documentarii mele: Victor.

Am inceput prima zi din an uitand de poza copilului. Dar n-am renuntat la proiect. Mi-am amintit a doua zi ca facusem o singura fotografie pe 1, vroiam sa filmez ceva si am apasat din greseala pe poza. In poza, prin plasa trambulinei, in centrul ei, Victor si Liviu se harjonesc. Cu Victor deasupra, la vedere, poza spune povestea inceputului de an in 3 la noi in casa. O poveste despre bucuria de a fi unii cu altii.

tn_1_2018

Sa nu mai ratez momentul, a doua zi am luat-o de dimineata. Se anuntase cea mai geroasa zi a anului exact in ziua cand Victor iesea din vacanta si relua rutina cu gradinita zilnica. Inhaimurat bine, cu caciula si doua glugi pe cap, inainte sa-l bag in masina ca sa-l duc la gradinita l-am pus in usa garajului si l-am rugat sa stai acolo. Debusolat sa simta atata frig afara (-26C), a stat ca nimerit. O poza, inca una, inca una ca le facusem pe primele doua pe manual si era copilul neclar si background-ul clar, dupa care imi spune: ‘- De ce ma tii aici? Nu mai pot de frig!’ A doua poveste in poza a anului mi-a parut atunci una de amarat copiii.

tn_2_2018

Inca 363 de poze si gata proiectul (nu e an bisect asta, nu?!). Azi o sa caut din nou un moment mai fericit care sa ramana cu noi peste timp ca venind din 3 ianuarie 2018 🙂

 

 

O, brad asa si-asa!

Trebuie sa desfac bradul, treaba asta e pe to do list-ul meu anul asta. In alti ani nu a fost, dar de atata frig zilele astea au trecut prea multe pe to do list-ul lui Liviu: lemne pentru foc, cumparaturi, aer in roti,  posta, gunoi, una peste alta mai tot ce ne leaga de restul de lume de dinfara casei. De instalat, il instaleaza Liviu de obicei. La noi in casa, refrenul e ‘Impodobeste, tata, bradul!’

Anul trecut, cand s-a luat in noiembrie de Thanksgiving sa-l impodobeasca, Liviu a preferat un shortcut: a stat in fund pe un bean bag in mijlocul sufrageriei si i-a dat globuletele la mana lui Victor. Iar copilul a facut si el ce l-a taiat capul: le-a agatat pe toate pe o distanta de 3-4 crengi, la o inaltime de la braul lui in jos.

Dar la cate globuri mai erau, n-a fost niciun pericol sa se lase bradul pe o parte. Acum vreo 2 sau 3 ani, cele mai multe cutii cu globuri si alte ornamente pe care le puneam prin casa de sarbatori au disparut, aruncate probabil din greseala.

Cateva zile dupa Thanksgiving, am rearanjat eu bradul. In primul rand am imprastiat prin el globurile lui Victor si altele noi. Am mai agatat apoi pe crengi, sa nu ne mai impiedicam de ele prin casa, doua familii Mos Craciun si doua Om de zapada. Fiecare familie de 3 creaturi ovaloide intr-o matriosca, n-a vrut Victor sa plece intr-o zi fara ei din magazin. Nu le stiu rostul, nici Victor nu l-a afat dupa ce i-a adus acasa, dar aveau agatatori. Tot de pe jos am mai  ridicat pe crengi 10 marionete de degete care folosisera anterior 10 – 20 minute odata aduse acasa de la IKEA. Bradul n-a iesit nici dupa asta ca la Macy’s, dar macar puteai vedea altceva decat crengi si unde lasase Victor gol.

Cu un ochi la starea vremii, ma gandesc insa ca vom avea sarbatori prelungite anul asta: casa va ramane cu brad in ea pana la sfarsitul saptamanii. Legatura e in podul garajului, unde sunt cutiile pentru brad si ornamente si la gerul cumplit care incepe de cand deschizi usa dinspre garaj.

 

 

 

 

Captivi in trambulina

‘- Hai sa ne jucam de-a Alibaba si hociul! Tu esti Alibaba si eu sunt hociul. Du-te in pesteia!’

Pestera e un loc ales la intamplare in trambulina in care stau inchisi un Alibaba si un hot. Respectiv Victor si, cu randul, unul din noi, fara de care trambulina nu a avut sens mai departe de prima seara de stat la noi in sufragerie.

Cand nu facem inventarul la comori imaginare si nici nu ni le furam unii altora din pestera ca sa avem de ce sa ne alergam in cerc, suntem in trambuina Jack si uriasul si ne urcam pretend pe un vrej de fasole pretend.

Sau suntem doi uriasi buni, uriasul mic si uriasul mare. Buni in sensul ca impartim tot ce prindem de mancare. Cand uriasul mare si bun sunt eu, soarecii si scufitele rosii pe care le prinde uriasul mic le mananca numai el. La cate o vaca si cate un mistret ma mai bag, chiar asa, vegetariana. Cu soarecii si oamenii problema ramane si in joaca.

In trambuina, Liviu mai e un paianjen urias care merge in alergare cu mainile pe plasa sa-si prinda victima care alearga disperata tipand adecvat. Suntem amandoi orice, nu exista limite. Iar toate povestile adaptate la conditii de trambulina sunt cu alergare dezlantuita in ele.

O parte din povesti sunt si cu ooops!  Zice producatorul in instructiuni ca nu e bine de urcat cate doi in trambulina de marimea aia, iar noi am si verificat. The hard way, pe pielea lui Victor. O data si-a scrantit un picior cu taica-sau de a plans un sfert de ora si o alta jumatate a stat-o prin brate. Alta data si-a muscat limba in timp ce eu, sarind in jurul lui, il impiedicam sa se ridice in picioare. Orice ar pati, insa, nu-l poate convinge pe Victor ca locul nostru nu e langa el in trambulina.

Rar de tot, de multe ori mai rar decat s-ar potrivi si indatoririlor noastre altele decat joaca pe rupte, trambulina e patinoar pentru ultima mama Snoopy. Iar marginea e la fel de rar scena de pe care 2 (acum) mariachis mexicani Snoopy canta restului de adunatura Snoopy in concerte impredictibile.

%d blogeri au apreciat asta: