Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘copilarie’

Alaltaieri dupa-amiaza, am incarcat in masina papornita cu Snoopy*, animalele de somn (doua oi si un caine), doua valize, cateva povesti in format digital, niste carti, amoxicilina, augmentinul si azitromicina (luptam toti cu aceeasi raceala, dar cu strategii diferite), am activat-o pe Lucy (vecina) sa arunce un ochi ‘peste gard’ si am plecat in vacanta la Boston. Dupa nici 30 de ore si cu 1100 de km mai mult pe odometru eram inapoi acasa. Nu se terminase vacanta, dar pe la Cleveland s-a terminat rabdarea lui Victor. Prin alunecare, dupa zeci si zeci si zeci de ‘Am ajuns?’ / ‘Mai e mult?’ / ‘Se vede hotelul?’ / ‘Nici acum nu se vede hotelul?’ / ‘M-am plictisit!’, toti in mijlocul autostrazii, s-a terminat si rabdarea noastra. Am hotarat atunci ca a doua zi sa n-o luam mai departe, ci inapoi.  Si am lasat Boston-ul pe alta data, taind for ever de pe lista optiunea de a ajunge acolo cu masina.

Cine a pus Cleveland in drum a facut o treaba. Am oprit sa innoptam la 40 de minute de downtown iar dimineata, dupa ce-am mancat, ne-am indreptat spre un muzeu de stiinte vazut la TV in timpul mesei. Asta ca sa nu se aleaga de mia si ceva de kilometri Idianapolis – Cleveland – Indianapolis doar un stanga imprejur pe autostrada. Si ca sa aiba Goe cu ce-si umple gandurile 6 ore pe drum inapoi.

La muzeul de pe malul marelui lac Erie, Victor a fost bucuros: a format vortexuri de apa si aer spectaculoase, furtuni, a urcat intr-un modul spatial si pe Marte in zona de exponate NASA, s-a jucat cu sunete, lasere, lumini, a aruncat, a sarit, a pus in miscare mecanisme, etc. Incomparabil mai bucros a fost insa taica-sau care, sa-i fi tihnit mai mult, ar fi luat demonstratiile  la rand sa se joace cu ele. La cat i-a tihnit, a  respirat stiinta, tehnologie, inginerie si matematica hands-on: si-a facut si lansat parasute, a confectionat pantofi din carpe si duct tape, a verificat mersul cu roti patrate, a sarit, alergat, butonat, levitat, si-a pozat experimente pe care vrea sa  le faca si el pentru copiii de la scoala si multe altele.

Pe la 3 pm, l-am tras pe Liviu afara din muzeu si am luat-o 6 ore inapoi spre casa. Victor a adormit instantaneu si 3 ore n-am auzit de el. Dupa ce s-a trezit, urmatoarele 2 ore si-a umplut mintea si timpul cu ce a picat. Cu o ora inainte de casa, sa nu ne iesim din mana, a reactivat partea de discutie cu mai e mult si cu de ce trebuie sa ajungem acasa si nu ramanem la hotel.

____________________

* Recensamantul cel mai recent arata ca populatia de Snoopy de la noi din casa a atins pragul de 12 catei, impartiti in doua familii si o mama Snoopy singura (pe care trebuie s-o maritam azi-maine; avem semne sigure de la Mos Craciun ca va fi o casatorie mixta, cu un mariachi mexican, si ca primul lor copil va fi aviator). Snoopy incap toti fie intr-o papornita Balenciaga, fie intr-una identica de la IKEA. La o diferenta de pret de 2150 de dolari americani, preferam originalul IKEA sa-i luam pe toti Snoopy dupa noi peste tot, deplasarile la magazin si in parcuri incluse. 

Anunțuri

Read Full Post »

Victor are doua placi principale cand vrea ceva. Una e cu „- Mami, sa-i spui lui Mos Craciun sa-mi aduca …”, cealalta cu „- Mami, sa-i dai bani lui Internet sa-mi aduca …”. Mai are si una speciala pentru cand e preznt fizic in magazin: aduna tot ce poate de printre rafturile pline ochi printre care astepti sa-ti vina randul la casa. Sa nu ma mai lupt cu incapatanarea lui, am inceput sa nu ma mai opun, il lasa sa puna pe banda ce are de luat. Pana acasa uita in 90% din cazuri de ce cumpara iar nimicurile raman in masina si le duc inapoi cu prima ocazie. Am acum de returnat cinci porci cu capul ventuza.

20170928_112048

O pestera ca a hotilor din povestea cu Alibaba si-a dorit de la Mos Craciun. Ce s-a intamplat a fost pentru el inca o lectie despre limitele lui Mos Craciun. Cu partea pozitiva ca s-a ales cu o vizita la Bluespring Caverns, o pestera la 140 km S-V de Indianapolis.

Dupa o ora si trei sferturi de masina si cu 50 de dolari mai putin in buzunar eram pregatiti de strigatele copilului la usa pesterei: „- Sesam, deschide-te!” Sesamul din povestea asta n-avea usa, a trebuit sa-l deconectam de la povestea initiala dupa cateva strigari. Ne si grabeam, pentru ca grupul cu care eram se imbarcarse si se pregatea sa plece pe raul subteran. Sincer, n-ar fi fost rau nici daca pleca fara noi. Ghida adolescenta care ne insotea avea o voce zgaraitor pe creier de ascutita. In plus, parea ca avusese si un profesor de retorica de moda veche, de ne recita ea ce avea de recitat cu o intonatie demna de un public mai grec si mai antic decat noi.

Copilul a fost fericit in ora in care ne-am plimbat pe raul subteran. Pe de o parte pentru ca ii placea sa vaneze cu privirea, la lumina becurilor barcii, pestii despre care tocmai aflase ca erau orbi pentru ca nu le trebuia vedere in intuneric. Si fericit pentru ca ii placea sa balaceasca mainile in apa de 11º C sau sa atinga tavanul in locurile unde eram lasati sa o facem fara 500 amenda (primul lucru pe care ni-l tipase ghida la intrarea in pestera). Pe de alta parte, mai fericit cu siguranta ca nu intelegea glumele pustoaicei.

Dar totul e bine cand se termina cu bine si cu entuziasm din partea copilului, in ciuda faptului ca nu am dat peste nicio comoara. Si cand se termina in general, ca sa-ti poti clati urechile cu niste liniste dupa ce iti tipa cineva o ora in ele din aceeasi barca si in cea mai adanca liniste.

 

 

 

 

Read Full Post »

La intrebarea „– Ai tai ce mai fac?„, asta mic ar putea povesti cum l-am lasat fara bicicleta. Anume cum am plecat intr-o seara din parc jucandu-ne si alergandu-ne in trei, uitand bicicleta in parcarea de biciclete. Cu casca de Spiderman atarnand de coarne cu tot. De a doua zi a venit un val de frig peste noi si Indiana si ne-am amintit de bicicleta peste vreo saptamana, cand a dat soarele si taica-sau nu a avut ce pune in portbagaj cand sa plece cu copilul la joaca.

Partea cu parcul ne-am amintit-o greu. Am zis initial ca poate luase cineva bicicleta din fata casei, unde o mai lasam peste noapte. Asta desi nu prea le ia nimeni pe aici prin cartier; la cateva case mai incolo de noi, Rusty da degeaba biciclete la mana a doua adunate de la credinciosii marinimosi de la biserica lui. Bineinteles, nu poti miza pe partea cu ne-furatul in locul asta din lume unde bani decenti aduna din ce in ce mai putini, in timp ce din ce in ce mai multi, cu nasurile lipite de vitrinele cu lumini si culori baltate, aduna saracie si dorinte.

Dupa ce ne-am amintit ce am facut cu jucaria copilului, am facut afise si le-am imprastiat prin parc.

make_victor_happy_again_mo

Dupa vreo doua zile de stat pe afise, ne luasem felia de celebritate: lumea ne privea mai lung si ne saluta cu o oarecare familiaritate. Dar cam cu asta ne alesesem, nicio veste despre bicicleta. Ne-ar fi placut una buna, pentru ca inca nu epuizasem bucuria pentru victoria astuia mic care, in numai 30 de minute dupa ce i-a scos taica-sau rotitele laterale de sprijin, mergea pe bicicleta ca un veteran. Fara nicio zdrelitura de genunchi si coate, pentru asta cade din picioare.

Dar … believe it or not, bicicleta s-a intors acasa pana la urma. Calare pe alta bicicleta. Si dand din roti peste picioarele lui Liviu, care s-a ales cu o taietura de cativa centimetri pe una din gambe. Liviu plecase in dimineata aia de weekend la o alergare si trecuse intr-o doara pe la administratia parcului sa vada daca gasisera cei de-acolo posterul cu intamplarea noastra, pus de noi in cutia lor de posta. Dadusera si de poster, si de mesajul meu pe Facebook 🙂

b1

Si asa bicicleta ratacitoare s-a intors la baietel. Care baietel, in perioada de cautare, nu parea sa fi avut vreun stress ca i-am uitat distractia favorita in parc: „- N-aie nimic, tati, cumpaiam aita!”. Pe de alta parte, cum dragostea de bicicleta apa nu se face, cum si-a revazut baietelul bicicleta, cum si-a pus casca si o buna bucata de timp n-a exiatat altceva care sa-l poata bucura mai mult.

20170904_141133

Read Full Post »

Mi-a ramas timpul mic: luni, duminica, luni, duminica, … Vacanta a trecut tzac-pac: putin Romania, si mai putin Sicilia si inapoi la Indianapolis via Toronto. Canada e doar de tranzit de doi ani incoace, pentru ca in timp ce companiile americane vand biletele de avion spre Europa de trei ori mai scump, cele canadiene le vand, evident, de trei ori mai ieftin 😛 .

In vacanta, ce-am facut, am facut cu stranga. Cu dreapta ii scriam, la cerere, lui Mos Craciun: „- Mami, mai scrie si …”. „- Mami, zi-i sa-mi mai aduca si …”. Mai jos, un fragment din scrisoarea trimisa din Sicilia:

  • 14 WC-uri (sa se incarce singur rezervorul)
  • un Snoopy (tata Snoopy)
  • un Snoopy (copil)
  • un pepene (sa ma joc cu el)
  • un WC cu buton
  • o cutie mare
  • o cutie mica
  • o cutie de posta
  • crocsi
  • pantofi curati
  • o cutie (alta)

Pana la paginile 5, 6 a fost haios si pentru mine.

Am continuat cu scrisorile abia ajunsi acasa:

  • pompe de chiuvete si de WC-uri de toate felurile
  • un sul interminabil de hartie
  • chiuvete de toate felurile
  • 20 de chiuvete si 20 de cazi in cutii
  • un cap de catel ca al nostru (nr: asta nici eu nu stiu ce inseamna, n-avem catel-catel, ci numai vreo 30 de catei de plus si doua perne in forma de cap de catel)
  • perii de bucatarie si de baie de toate felurile, etc.

Intr-un final, a venit Mos Craciun. Da, tot septembrie si-n Indiana. In plus, toamna asta e (mai rau) ca vara, de vreo 3 saptamani s-a uscat toata iarba prin cartier. Dar s-a gandit bine Mosul, ca e cale lunga pana in decembrie iar eu am facut deja scurta la mana scriindu-i scrisori si oprindu-ma la fiecare pas din ce fac sa completez lista. In plus, o fi inteles si el ca nu avea sens sa lase copilul sa-si seteze asteptari nepotrivite pentru Craciun tot lasandu-si imaginea asociata cu a magazinelor de bricolaj si lucruri de uz casnic.

Mosul n-a venit personal, i-a trimis bani lui Liviu si l-a delegat sa se ocupe de cadoul baietelului cu guidelines clare. Baietelul a trebuit sa primeasca o masina. Si a primit-o bucati, la pachet de la bun inceput cu o lista de ascultari obligatorii. Yap, greu de imaginat azi pe cineva care sa dea cu o mana fara sa ia cu doua! Unde a umblat Mosul cu restrictiile, a fost in principal pasiunea copilului pentru apa care curge degeaba. Refrenul lui Victor acum, inainte sa-si auda ceva de la noi, si-l canta singur: „- Nu mai tragem apa degeaba, ca se supara Mos Craciun.” 

 

Dopamina peste rutina in familie, deci, cu mesajul asta anticipat de la Mos Craciun. Dar cum orice plus taraste dupa el minusuri de aceeasi valoare, acum nu numai ca impartim sufrageria cu 9 cutii care incap de la 27 galoane la un galon de lichid si cu 50-60 de caini, ursi, dinozauri, etc. de plus si ce mai de lovim pasii si respiratia de ele. Impartim si holul de la usa principala cu masina (pe care hol il ocupa ea cam pe tot). Intreaga dupa ce a stat Liviu 3 ore sa o puna la un loc piesa cu piesa, de la 100 spre 1 (Mosule …), masina ne remodealeaza zilnic coloana vertebrala: nu poate iesi singura din casa, nu poate urca sau cobori singura in/din portbagaj, samd.

Privirea cu care il imbratisam pe Victor ne-a spus insa, inca din prima dimineata cand, abia trezit, si-a luat familia Snoopy si s-au urcat sa vada cum le vine masina impreuna, ca nici holul si nici sufrageria nu ne trebuie mai mult decat bucuria de pe fata, din gesturile si din vorbele baietelului.

 

 

Read Full Post »

Ne-am inceput viata in trei acum patru ani pe vremea asta, intr-o sala de operatii. Cu intarziere, pentru ca am pus ceasul sa sune la 5 seara in loc de 5 dimineata si am ratat ora programata pentru cezariana. Am continuat viata in trei doua zile intr-un salon. A treia zi n-am mai rezistat niciunul de atatea servicii pe care spitalul isi propusese sa le puna pe nota noastra de plata sa ni le ofere. Zi si noapte, din ora in ora, cineva din personal intra peste noi in salon pentru ceva anume. Asta pana Liviu a intrat in depresie postnatala si, cu pata pusa de la zeci de ore de nesomn, le-a cerut asistentelor sa stearga de pe lista tot ce nu era strict legat de monitorizarea evolutiei mele si a lui Victor. Din pacea adanca de dupa am inteles ca nu se ajunge la facturi de zeci de mii pe nastere doar monitorizand mama si copilul.

Mai retin din inceputurile noastre in trei emotia intalnirii cu Victor de dupa separarea fizica de mine, cand mi l-au adus in pat. Si bucuria speciala de a-l vedea alaturi de noi, dublata de o frica la fel de mare de necunoscutul altfel spre care urma sa ne indreptam ca familie din momentul ala mai departe. Mai retin de atunci si ca depresia poastnatala a lui Liviu s-a lasat odata ajunsi acasa cu rezilierea contractului cu furnizorul de telefonie si internet, de a trebuit sa ne ducem zilnic in parcarea spitalului sa vorbim cu unul, altul pana am schimbat furnizorul. Eu n-am fost depresiva postpartum 😉

Azi, la patru ani dupa, baietelul linistit de atunci e o zvarluga. Intre timp, in relatia cu mine a dobandit un cordon ombilical wireless, sensibil la orice forma de indepartare fizica a mea. El ne-a divizat munca in casa: eu sunt cu utilitarele si alintatul si taica-sau cu fun-ul.

Liviu a rascolit prin arhiva zilele astea si a pus impreuna cateva imagini cu el intr-un filmulet. Unul fara tranzitii (sau pretentii artistice / tehnice), dar care povesteste in imagini despre tranzitia lui Victor de la o varsta la alta.

Anul asta, ziua lui Victor a inceput cu o zi mai devreme, cand Liviu i-a aranjat o vizita surpriza la turnul de control de pe langa aeroportul din Indianapolis. Victor a observat turnul din aeroport cand a plecat bunica-sa in mai. De atunci, am facut santuri pe Youtube uitandu-ne ce se intampla prin turnurile de control din New York, Atlanta, etc., sa-i potolim curiozitatea. Un fost controlor de trafic ne-a mijlocit vizita si ne-a si insotit pana acolo.

Ce nu se poate vedea in turnurile de control de pe Youtube, este cum poti avea o vedere panoramica de la 100+ metri asupra aeroportului si a catorva orase (in cazul nostru inclusiv Indianapolisul) de pe tronul WC-ului din turn. Noi am vazut asta la fata locului, spre extazul celui mai mic vizitator dintre noi. De aceeasi vedere panoramica se bucurau doi vulturi in pauza de zbor, opriti sa arunce un ochi la oamenii din interior. Cat despre detaliile tehnice referitoare la controlul traficului aerian – foarte interesante, dar i le povestim lui Victor cand il vom simti mai pregatit.

 

Chiar de ziua lui, Victor a primit un aparat foto Nikon anti-soc, anti-apa si anti-ger. Prin asta i-am dat si lui de lucru, dar si noua: avem de curatat card-ul zilnic, sa aiba unde sa mai puna sutele de poze facute de la o zi la alta:

– Mami, mai stai cu apa deschisa sa te pojej cum spei iosiiie.

Si ma pozeaza de 5, 6 ori. La fel pe taica-sau facand ce face la ora aia. Apoi Snoopy cu Snoopy, etc.

Cat despre tortul aniversar … a fost unul mic. Ca pentru un copil care nu se atinge de el si doi parinti abia iesiti dintr-o cura drastica de slabire (si care l-au mancat totusi 😉 ).

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: