Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘copilarie’

Daca stiti vreun avantaj al alergatul copilului prin casa cu dumicatii de mancare, in lipsa de alternativa vizibila, as aprecia daca mi l-ati spune si mie. Eu nu vad vreunul de aici din mijlocul alergarii, dar stiu de la viata ca orice minus ascunde in spate un plus la fel de mare.

Nu apuc bine sa-l chem pe Victor la masa, ca-l aud strigand de unde e:

– Manac inte timp tze ma zoc, mami!

Imi mai pun mintea cu el cateodata si-l fac sa stea pe scaunelul lui, mai mult impunandu-mi autoritatea. Problema e ca in situatiile astea se satura ca prin minune dupa primii trei dumicati. Dupa care repetam fara numar scenariul cu statul la masa, ca de foame ii e foame in continuare. De invatat minte, m-am invatat eu, nu el: cand vrea sa manance din mers, ii dau din prima cum vrea. Ca tot acolo ajungem, doar ca frecam jumatate de zi pentru asta. In timp ce umbla de colo-colo printre jucarii, mananca binisor.

Highlight-ul mesei e pentru el cand el face ture prin jurul casei si imi spune mie la care din usi sa-l astept cu lingura de mancare petru inghititura urmatoare:

– Mami, acum astapta-ma-ma la usa de ia gaiaz.

Il astept la garaj, dupa care in fata, apoi in spate la veverite iar. Si de la capat, pana epuizam si doua ore pentru o masa.

Nu ma uitati, va rog, cu avantajele alea!

Read Full Post »

In brate la taica-sau si in fata catorva sute de perechi de ochi, Victor tine capul sus si privirea indreptata spre sala, sa-i vada pe copiii care ovationeaza uitandu-se la el si la parul lui maciuca. Voluntariaza pentru prima data in viata lui de 4 ani in spectacolul cu demonstratii fizice al lui Liviu, Power of Physics Show. La intoarcerea in gradene, la mine si cei trei Snoopy care vin cu noi peste tot zilele astea, aplauzele trimise de copii numai pentru el ii intind pe fata un zambet in care poti citi simultan mandrie si stanjeneala (franturi din momentul lui de glorie sunt prinse in filmulet undeva la secunda 54).

In fiecare primavara, cu putin inainte de vacanta copiilor, Liviu isi pune show-ul de fizica pe roti de imprumut – un autobuz de scoala pe care il conduce singur – si merge la cateva scoli elementare si medii. El si elevii care-l ajuta in demersul asta (voluntar cap-coada pentru toti), intr-o joaca aparenta cu magnetii, curentul electric, curentii de aer, vortexurile de fum, focul, azotul lichid si ce mai are loc intr-o ora si ceva cat tine spectacolul, duc fascinanta lume a fizicii aproape de intelegerea copiilor. Ghidati sa inteleaga de la varste mici de ce experimentele pe care le vad sau la a caror realizare participa sunt stiinta si nu magie – crede Liviu cu convingere – copiii au de castigat pe mai multe parti. Atractia catre fizica aparuta la varsta la care se nasc pasiunile vine nu numai sa usureze intelegerea complexitatii lumii, ci poate deschide drumul catre cariere in domeniile tehnologiei de varf, asigurand un viitor profesional si provocator, si multumitor. In plus, prin cum e gandita – mai spune el intrebat de vorba – experienta asta se vrea o contributie in a-i forma pe copii ca cetateni ai unei lumi fara granite in termenii avansului tehnologic, gandind critic si intelegand orice forma de intoleranta ca pe o bariera nenecesara. E o intreaga filosofie si cu asta, dar nu e locul s-o dezvolt aici.

Pe-asta mic l-am crescut cu show-ul asta de cand era in burta la mine. Anul asta am zis ca show-ul incepe sa devina pentru noi unul din raspunsurile potrivite la intrebarea despre experientele la care sa-l expunem de mic cu sanse sa conteze intr-un fel sau altul mai tarziu. Victor inca prefera un dialog imaginar in gradene cu tata Snoopy unei conversatii in engleza intre scena si sala pe tema a ce se intampla la CERN, dar s-a lasat sedus de toate tipurile de vortex si de experimentele fumegatoare si asurzitoare cu azot lichid. Tot anul asta copilul a avut in plus, doar pentru el, pauzele dintre spectacole in ambele zile. Pauze pe care doua din mainile drepte ale lui Liviu ( 🙂 ) i le-au umplut ochi cu joaca dezlantuita.

 

 

 

Read Full Post »

Pe asta mic il scoti cu greu din ce intra cu mintea. Cu greu l-am scos din pantofii pe care ii plimba obsesiv prin casa. Tot greu ne-a fost sa-i scoatem nasul din cosurile de gunoi pe care trebuia sa le luam la rand sa le deschidem ca sa se uite in ele. Din greu incercam acum sa-l scoatem din WC-uri de la trasul apei.

Pasiunea cu WC-urile, care s-a manifestat initial doar prin apasat de maneta sau buton si contemplarea vortexului, a capatat o multime de nuante in timp. Una a fost ridicarea capacelor de la rezervor si actionarea mecanismelor din interior pentru trasul apei. Observarea comportamentului apei se facea i stadiul asta si in rezervor, si in vasul de WC. Ca efect coletaral, etapa asta s-a lasat cu renuntarea la capacele de rezervor de acasa.

Acum Victor are una noua: acasa nu mai tragem apele. Ii umplem in schimb cu apa pe mama cutie* sau pe copilul cutie* (tata cutie* e prea greu de carat) si ii rasturnam brusc in WC, ca din viteza aia apa sa se duca repede cu un zgomot anume, in urma caruia nivelul apei in vas sa ramana unul minim.

Mergand mai adanc, o instanta particulara a placerii asteia de nisa e turnatul apei in WC in baia intunecata, la lumina unei lanterne de frunte. Stiti cum e? Nici noi nu stim simtit, dar dupa timpul petrecut de Victor in baie cu lanterna pe cap, si dupa frecventa zgomotelor anume care vin din vasul WC-ului cat sta el acolo, pare mistuitor de pasionant.

 

_____________

* Groasa si asta cu familiile, revin alta data.

 

Read Full Post »

Ce poti vorbi la telefon cu o statuie?! Daca o suni pentru ca se anunta tornade in zona, de exemplu, legi convorbirea de masurile de precautie de luat in cazul asta. Ii mai spui, la utilitare, ca a doua zi sa nu se urce pe soclu pana nu isi ia micul dejun si o sticla de apa sa aiba ce bea peste zi. Asta ca sa te intrebe ala mic mirat ‘de ce?’ si sa-i poti spune ca asa trebuie ca sa fie sanatoasa.

Am vorbit cu statui la telefon, si eu si Liviu, pana ni s-au uscat gurile. Ne cerea Victor:

– Mami / tati, vorbeste tu cu statuia! 

Le suna el, pretend, noua ne spunea numai cu care vorbim:

– Care e, mami / tati?

– E statuia de la Monument / colorata / de pe Georgia Street, etc.

Iar noi imaginam un dialog. In care introduceam si niste batai in sa ca sa priceapa Victor niste ‘trebuie’ ca bautul apei, culcatul la timp, etc.

Povestea asta cu Victor si statuile e pentru mine ca povestea cu milionarii care iti pot spune despre cum au facut toate milioanele, dar nu pe primul. Imi amintesc numai de Liviu vara trecuta cotopenindu-se prin Crangul Buzaului sa-l urce pe Victor mai sus de socluri sa atinga un leu de piatra, un om la fel, etc. Victor nu vedea o statuie fara sa spuna ca vrea sa puna mana pe ea.

Intorsi acasa, pe Strada 16 din Indianapolis, in ghettou, l-am intalnit pe Mr. Bendo (numele e scris pe pieptul tricoului). In drum spre Muzeul copiilor. Cu un cap mai mare decat atelierul de reparat masini in curtea caruia se afla si cu mana dreapta cu palma stransa pumn ridicata muncitoreste, Mr. Bendo pare sa-mi transmita, mie una, un mesaj din alte vremuri despre lupta de clasa. Daca te dai jos din masina si mergi langa el, vezi si partea din mesaj care mai pare actuala intr-o poveste locala despre lupta asta: gaura din pantoful drept al statuii. Pentru ca, altfel, cine se mai teme azi de un pumn de muncitor ridicat in aer intr-un stat rosu ca Indiana?!

De pus mana pe Mr. Bendo, punem numai cand trecem prin preajma lui toti 3: nu e o zona de mama si copilul. Daca afara e prea cald sau prea frig, nu punem mana nici in formula asta. Cand nu oprim, insa, sa diminuam frustrarea copilului, deschidem geamul in mers sa-l salutam tipat pe Mr. Bendo si sa-l invitam si pe el, tot tipat, pe unde ne ducem noi. Sau, daca nu e convenabil nici asa din cauza temperaturii de afara, ii dam telefon si vorbim cu el. Small talk cu trimiteri utilitare, cum spuneam.

Asa si cu celelalte statui din Indy pe care le stim. Si le stim o data pe cele din piatra de la monumentul din centru (Soldiers and Sailors Monument), care au fiecare identitatea ei daca stai sa o cauti,  dar pe care noi le tratam ca grup (cu exceptia celei din varf, pe care o stim dupa nume: Victory):

– Alo, statuile de la Monument?

Mai e apoi statuia unui fost primar, de care dam in drum spre Hotel Westin, unde mergem sa mai tragem cate o apa. Apoi cea de printre niste picioare de pe Georgia Street, a unui fost antrenor de basket. Mai stim o statuie colorata cu o halba in mana, in fata la un restaurant. Arata ca un turist la un all inclusive in Jamaica, din pantalonii scurti ai caruia ies doua picioare paroase care, aproape de pamant, intra in niste sandale. Mai sunt statuile de la Capitol Building, cele din parcul supravietuitorilor cancerului, si care mai sunt.

Acum, pentru ca e frig, e vremea tipatului la statui pe geamul masinilor. Si a telefoanelor. Ati incercat vreodata cate 6-7 convorbiri telefonice la rand, cu tot atatea statui?

Read Full Post »

Ca sa nu ma simt vinovata pana la capat vacanta asta ca noi doi ne-am bucurat de fiecare zi si el numai de 3 din 5, l-am salvat intr-o zi si pe Victor de la gradinita. Am fost amandoi la Muzeul copiilor din Indianapolis. Fusesem si cu o zi in urma toti trei, plus de zeci de ori din vara pana acum, dar tot stiam ca o sa prefere asta in locul gradinitei. Da, au bai mai multe 😉

img_9872img_9893img_9910Muzeul copiilor de la Indianapolis este recunoscut ca cel mai mare din lume de felul asta. Cu expozitii permanente si temporare care se intind pe 5 etaje, muzeul ii ajuta pe copii sa inteleaga de mici lucruri care ii pot ajuta mari sa-si cladeasca un viitor pe pasiunile nascute acolo. Sau ii pot ajuta sa realizeze cum functioneaza lumea in care traiesc. In joaca img_9856pentru cei mai mici, captandu-le atentia celor mai mari. La muzeu, copiii pot dezlega misterele piramidelor din Egipt din interiorul unei piramide recreate acolo. Pot dezlega misterele armatei de teracota din China din pozitia unor arheologi ad-hoc, dar echipati si utilati cu ce le trebuie. Sau misterele corabiilor scufundate in mari, sau pe cele ale disparitiei dinozaurilor. Tot acolo, pot avea prima expunere la ce inseamna rasism anti-negru, anti-semitism si discriminare de o forma sau alta; o sectiune speciala a muzeului le spune copiilor despre asta pornind de la povestile unor copii ca ei care au trait ei insisi experientele respective. Prin filme, spatii recreate folosind lucruri autentice si altele. Muzeul mai reface, prin obiecte si experiente autentice, un colt din China. Copiii afla despre modul diferit de viata de acolo si despre cultura si traditiile chinezesti. Tot ei pot fi astronauti pe copia Statiei Spatiale Internationale de acolo sau pot fi doctori, ingineri, hidrologi, biologi, speologi sau specialisti in agricultura sau transportul fluvial. Sau se pot juca, asculta povesti sau merge la teatru. Mai sunt multe altele de spus despre muzeu, dar mai adaug numai ca in caruselul de la etajul 5 se pot urca si parintii fara ca cineva sa se uite lung.

De sarbatori, hainele muzeului sunt si ele de sarbatoare. O sectiune speciala e dedicata iernii iar acolo copiii se pot bate cu bulgari de zapada artificiala, se pot da pe patinoarul de patinat in sosete sau pot pescui la copca. In holul central, un tobogan care vine de la primul etaj pana la parter simuleaza un derdelus pe care poate cobora oricine, mic sau mare.

Victor a avut de unde alege alternative la programul de gradinita: a reconstituit statui din teracota; a mai reparat una, alta pe Statia Spatiala Internationala; a fost doctor pentru un dragom; ne-am dat in carusel si pe tobogan; a produs electricitate pe raul Ohio. In plus fata de ce faceau ceilalti. noi am stat la cozi la WC-uri (lume multa de sarbatori!). Le stie ca pe buzunarul lui; unul n-ar fi ratat daca nu-i mai taiam din elan din cand in cand!

.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: