Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘copilarie’

Ne-am incheiat primul cincinal ca parinti in cinci ani traiti cap-coada. Din pantofi ca ai nostri, nu poti ingineri cincinalurile ca sa le scurtezi, cum mai stim care mai stim ca se facea, la 4 ani si jumatate, de exemplu. Cand cresti copii, cincinalele se termina cand arata calendarul ca se termina, abia atunci poti trage linia. Da, iti poti propune (pe barba copilului) si obiective de bifat la bilant: invatatul alfabetului, cititul de cuvinte din ce in ce mai complicate, lovitul cu directie si folos al mingii de tenis, bla, bla, bla. Si le poti si bifa, in parte sau pe toate. Dar bilantul va fi in el in primul rand cu neasteptatul adus de timp. Si cu cel adus de noroc.

5

Au fost 5 ani cu plusuri multe: o casa mai plina, cu mai mult ras, mai multa fericire si mai neasteptata, mai multe bucurii, dar si mai multe emotii, griji si frici. Iar tati ar spune, probabil, ca primul cincinal s-a incheiat si cu un minus de neignorat: nici urma de mami in dormitorul mare peste noapte! Locul de langa mami a fost ocupat in tot timpul asta de baietel.

Ziua de final a cincinalului, cu numarul 365 x 5 + 1, a fost plina. In ea si cu o excursie dedicata intr-un parc (niciodata Disneyland, nu i-am cultivat baietelului pasiunea pentru un business profitabil cu angajati care, rupti de foame si fara un acoperis deasupra capului la cum sunt platiti, imprastie o fericire …). Cu noi dar in papornita lor, 22 de Snoopy si 2 Woodstock.

tn_20180603_185739

Am sarit si anul asta petrecerea cu invitati mici pentru ca Victor nu pare sa-si fi rotunjit suficient abilitatile sociale si de vorbitor de engleza ca sa-si poata intretine musafirii. Dar pentru ca a vrut insa sa-i cante si lui colegii ‘Happy Birthday’, inainte de vacanta, intr-un final de zi, a impartit cu ei un tort, pe el cu un Snoopy lenes dormind pe propria cusca.

 

 

In ziua cu tortul, baietelul a fost, probabil, cel mai popular din scoala: tati a venit acolo sa le spuna tuturor, intr-un spectacol de demonstratii fizice, despre locul unde magia si stiinta se intalnesc.

 

Pentru un plus de WOW, inainte de tort, special pentru copiii din grupa baietelului, tati a lansat spectaculos cateva rachete cu apa.

 

 

Reclame

Read Full Post »

Cand bunica s-a urcat pe trambulina lui Victor, am luat-o ca pe un semn bun. A durat mai bine de 2 saptamani sa-si faca putin curaj (venise din Romania dintr-o istorie de cateva luni de neiesit din casa din cauza problemelor de sanatate). Dar curajul si l-a facut si doar ce ne-am trezit intr-o zi ca-i auzim pe amandoi, bunica si Victor, harjonindu-se in trambulina. N-a exagerat, dar a topait ceva inainte sa se cotopeneasca din nou sa coboare pe pamant.

 

 

Ochiul stang si fata pana la jumatatea obrazului nu si le-a invinetit sarind. A cazut pe strada, zice ca din senin si fara sa-fi fi pierdut cunostinta vreun moment. Cand a sosit acasa, a tacut malc si a intrat la un dus. Aveam sa-i vedem cucuiul urias de deasupra arcadei si ochiul deja violet cu bunica curatata de sangele scurs dupa taratul arcadei pe asfalt. Inca arata o victima a unei violente domestice pe care n-a trait-o, dar care atrage priviri lungi pentru ca violenta domestica e departe de a fi o raritate si pe aici.

tn_20180402_165738

Dar nu e nimic violent in viata de aici a bunicii. Poate doar furtunos partial atunci cand alergatul cu nepotul prin casa o cere. Dar bunica rezista. Asa cum rezista singura impotriva tuturor la cate-o v-ati ascunsea cu Victor care, dupa ce o pune sa numere „rar de tot” pana la 20, ne pune pe noi sa-l ascundem „repede de tot”. Bunica simte ca lupta nu e cinstita pe undeva, dar nu se lasa. Uneori cauta de chiauneste, dar da de el si in cosul de rufe de spalat, si in cutia mare cu pilote din dressing, si prin cotloanele casei pe care noi le stim, dar ea trebuie sa le descopere.

Rost de ciondaneala cu nepotul e destul de des. Cum ar fi la joaca cu plastilina, cand bunica vrea sa faca pasaroi de o culoare si Victor de alta, sau cand ea vrea zecile de pasaroi aliniati pe masa pe culori iar el ii vrea amestecati. Atunci, pentru ca intalnirea este intre doua pietre tari, solutia nepotului e sa o parasca pe bunica ca nu vrea ce vrea el. „Intelegeti-va!” – le zic, desi stiu ca nu e cale pana cand unul din ei nu renunta la joaca cu plastilina. Si-au mai gasit in comun anul asta pasiunea pentru desene animate, ocazie de chitcaiala si aici, desi judecat la rece n-ai vedea cum. Cand ii pun lui povesti sa-l adun ceva mai linistit la masa, apare si bunica de pe unde e si-si trage un scaun alaturi. Portita gasita de Victor s-o chitcaie pe bunica e sa intrerupa povestile cu 20 de secunde inainte de final, desi stie ca ei nu-i place asta si ca o sa-i zica de fiecare data sa nu le mai opreasca.

 

 

In ciuda mini-razboaielor zilnice, bunica si nepotul par, unul pentru altul, un stress necesar: isi incep ziua cautandu-se unul pe altul sa se joace, asa o si termina. Seara, la despartire, in loc de noapte bune, bunica isi aude un „sa dormi bine, sa ne putem juca maine!”. Iar cand maine vine, ei impart mai tot timpul pe care il pot pune la comun: impreuna merg in parc, tot impreuna bantuie, cand e frig, pe culoare si in salile de sport de la liceu de la Liviu, nepotul pe bicicleta, bunica pe jos si Liviu pe role.

Orele petrecute de bunica aseara la camera de urgenta au fost cu nepotul pe Google duo: „- Arata-mi cum ii ia sange, tati!” Sau: „- Arata-mi unde o duce, tati!” Sau alti „arata-mi”, pentru ca intra multi in 6 ore de ER, unde bunica a ajuns dupa ce ne-a spus ca statuse toata partea de zi cat noi lipsisem de acasa cu dureri in piept si pe o mana. Iar tati ii arata luatul sangelui si facutul injectiilor mai livid la fata ca bunica si cu capul intors in partea opusa telefonului. Bunica „n-are vene” si e cumva impacata cu ideea ca orice punctie venoasa e multe-in-una. Liviu nu se poate impaca nici cu ideea ca acele de felul ala exista pentru scopul pentru care exista.

 

 

La intoarcerea acasa*, dupa tot dorul de bunica exprimat explicit si repetat, nepotul a sarbatorit revederea cu intreruptul povestilor de la masa de seara inainte de final.

__________________

* Nu se stie ce-a fost cu durerea bunicii, dar clar n-a fost atac de cord sau cheag de sange in plamani.

Read Full Post »

Anul asta, pe un ger cumplit, de Pastele sarbatorit de cei mai multi dintre americani am fost la intalnirea din parc cu iepuroiul, ouale colorate si bomboanele organizata de primarie. Respectiv la vanatoarea de oua de dinaintea Pastelui, gandita pentru copii (primaria & co pun oua de plastic cu bomboane in ele, le imprastie prin iarba iar un iepure fake da startul copiilor sa alerge sa le adune; anul asta au fost 6.000 de oua). Pe celelalte partide de vanatoare din zona le-am ratat, cumva si cu intentie. Stim ca ‘vanatorile’ incep, ca si colindatul dupa bomboane de Halloween, cu o saptamana inaintea sarbatorii, sa poata copiii ajunge la cat mai multe in zona. La noi in familie, insa, numai unul iubeste fara retineri combinatia iepure-oua colorate-bomboane: Victor. Noi, din cauza bomboanelor, incercam sa reducem si din Halloween-urile anuale, si din vanatorile de oua.

Dupa vanatoare, am bagat 4 rate de cauciuc in concursul de inotat pe rau intre doua poduri. Tema anului in familia noastra a fost ‘zorratza’ (= rate Zorro). Am plecat in parc cu 8 zorratze, cu ochelari pe ochi facuti de Liviu acasa cu carioca. Am avut numai 4 dolari cash prin buzunare sa le platim taxa de participare, numai 4 rate au plecat pe rau: zorratzele 1, 2, 3 si 6. N-au venit cu premii acasa, dar au ajuns toate la final.

Martor al intamplarilor laturii consumiste (dar iubite de copii) a Pastelui american – un filmulet facut de Liviu. Si niste poze.

 

Read Full Post »

O primavara si la noi de ne-a pus zapada la pamant toate tufele din fata … Intr-o singura zi. Am curatat de doua ori driveway-ul si aleea care duce la usa din fata  Cand zic ‘am curatat’, zic de Liviu.

La doua ore dupa ce ne-am facut selfie cu el, cand sa plecam la sanius, iepurele nostru de zapada se vedea fara treimea de jos. Iar ochii lui din strugure, urechile si incisivii din ardei si coada din broccoli nu se mai vedeau deloc. Cosului lui cu oua de zapada, morcovi si frunze de salata i se mai vedea doar forma, banuita sub stratul de zapada. Celuilalt cos, cu oua de ciocolata adevarate, i se vedeau si lui mai putine oua. Dar nu de la zapada, pe asta nu l-am lasat afara. Se ocupase Victor, sa nu se plictiseasca langa semineu. Dupa ce ne-am intors de la sanius, pe seara, am sapat in capul iepurelui, am dat de ochi si i-am descoperit. Asta chiar daca si cu, si fara, la cat ningea nu puteai vedea mare lucru.

Derdelusul din parc … rasfat! Am stat toata iarna calendaristica cu meter-stick-ul in zapada cazuta joia si vara, care zapada insa n-a trecut niciodata de o marime care sa para ca poate tine  sania cu ce-i pe ea in miscare. Pana acum, insa, cand, pentru sarea si piperul zilei, a tinut-o. Iar pe masina cu care ne-am dus in parc a dus-o cu  roata intr-o canalizare una cu drumul de atata zapada.

Dar toate sunt bune cand se termina acasa cu alarma de incendiu declansata doar din prea multa vigilenta. Si urland in ciuda tuturor usilor si geamurilor larg deschise, de a fost nevoie sa-i scoata Liviu bateria ca sa taca (dupa ce am iesit afara sa vedem daca nu arde casa de nu se mai opreste). Totul spre bucuria bunicii care alesese sa nu mearga la derdelus si care se tot intreba ce ar fi facut ea in urletul ala daca incidentul s-ar fi intamplat cu noi la sanius.

 

Read Full Post »

Relatia mea cu bunicii pe care i-am cunoscut a fost, cat a fost sa fie, cu context. Cand mergeam la ei, undeva intr-un sat de langa Targu Neamt, vizitele erau cu zapada pana la brau iarna si cu un derdelus mare in spatele casei, pe care se adunau la sanie toti copiii din sat. Erau cu vecini care apareau la usa cu lapte, branza si oua pentru ca: „Tanti Ana, am vazut ca ti-au venit nepotii; ti-am adus si de la noi cate ceva sa le dai. „, spus cu vorbe si suflet de moldovean. Vizitele erau vara pe ulite cu mine care urmaream vaca venind de la pasune, curioasa (eu) sa vad daca animalul nimereste casa singur chiar de fiecare data. Si mai ales erau cu bunici in carne si oase: o mamaie care nu se oprea niciodata din facut ceva si un tataie care parea ca functioneaza dupa un alt ceas decat mamaie.

La un ocean si niste tari distanta, Victor are si el cateva saptamani pe an de interactiune de la om la om cu bunica, mamaie si tataie. Catigatoare aici pare bunica, pentru ca ea ajunge alte cateva saptamani pe an si in State (conditionata si de statutul de rezident, pe care altfel l-ar pierde). Atunci Victor o mai prinde la o plastilina, la un leagan, la o ascunsa prin casa.

Grosul interactiunii lui Victor cu bunicii e insa mediat de un ecran, ceea ce aduce multa nota particulara intalnirilor. Bunica, de exemplu, a petrecut weekend-ul trecut cel putin o jumatate de ora cu tavanul nostru zgaltaindu-i-se in fata ochilor, ea pe Skype si Victor cu ea in telefon sarind pe trambulina. Nepotul american nu-i discrimineaza nici pe ceilalti bunici cand e sa sara impreuna pe trambulina. Zonele calde de interes insa sunt de obicei altele cu ei. Mamaie, de exemplu, ii trage apele la fiecare WC dupa ce se asigura ca prinde cu camera partea de spectaculos asteptata de copil. Tot ea ii face tururi ghidate ale casei pe messanger-ul Facebook. Highlight-ul cu mamaie si tataie, insa, sunt jocurile de masti saptamanale pe Facebook, ca de la om cu Samsung la om cu Samsung.

Primavara asta, insa, va fi una a bunicilor concreti in Indiana: bunicii vor veni toti, pe echipe, sa vada la fata locului cum e cu saritul pe trambulina din mijlocul casei.

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: