Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘My Special Little Robin Hood’ Category

La inceputul weekend-ului, dimineata devreme, am luat papornita cu 21 de Snoopy si 2 Woodstock*, oaia mica, oaia mare, catelul de pat si doua valize mici si ne-am mai oprit tocmai in paradisul american al impatimitilor WC-urilor. Asta vine undeva la 500 de km distanta de noi, in Wisconsin, pe marginea lacului Michigan. Acolo, producatorul american de echipamente pentru baie si bucatarie Kohler are si fabrica, si un showroom. Calatoria ar fi fost cu doua ore mai scurta, pana in Madison – tot Wisconsin, dar am zis sa-i placa si lui Victor, nu numai noua. Iar daca mizam din capul locului ca-i place ceva in timpul deplasarilor noastre, putem miza pe WC-uri si pe piscinele din hoteluri.

Pentru motive diferite de ale lui Victor, showroom-ul ne-a placut si noua. Chiar si WC-urile! Ce design! Ce functii! Ce tehnica! Ce telecomenzi! Si ce preturi! Cel mai procopsit, cu reglaje peste reglaje si functii peste functii, era 7.500 de dolari.

Dupa doua ore in care a apasat aproape non-stop pe manetele si butoanele WC-urilor expuse, in parte cuplate la apa pentru o experienta nu totala, dar mai complexa a vizitatorului, l-am extras dureros pe Victor din cladire si l-am pus in masina sa mergem la Madison. N-a crezut niciun moment ca s-a ales numai cu cele doua ore de stat acolo, a sperat ca o sa ne intoarcem a doua zi.

(Foto: Liviu)

Dar nu. Odata bifata si treaba din Madison, a doua zi dupa pranz am luat America la roata inapoi spre casa. O America trista, care-si plange din nou zilele astea amar, amar, amar, tinerii omorati in scoli de calicia politicienilor vanduti producatorilor de arme. O tristete despre care ne vorbeau la tot pasul steagurile institutiilor coborate in berna.

______________________

* Partenerul lui Snoopy de benzi desenate. Si prietenul lui cel mai bun.   

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

Cu mic cu mare, de orice culoare, sambata seara am sarbatorit-o pe Sanaya. A facut 5 ani. Am sarbatorit-o cu multi indieni la un restaurant indian, pentru ca Sanaya. In timp ce indiencele invitate erau la sari iar indienii la costum si cravata, ne-indienii au venit casual. Invitatia trimisa colegilor Sanayei de la gradinita nu continea niciun detaliu privitor la tinuta, dar ni s-a spus la intrare ca nu conteaza. Si asa a fost, toata lumea a parut relaxata.

Pe Sanaya au sarbatorit-o mai bine de 150 de invitati, printre care – lumea-i mica! – Liviu si-a gasit 3 elevi. Special guests – Cenusareasa, Omul paianjen si un magician. Cenusareasa si Omul paianjen au fost multitasking: s-au jucat cu copiii, au dansat cu ei, i-au pictat pe fata (ea) si le-au facut animale si diferite obiecte din baloane (el).

tn_20180210_192150

tn_20180210_191939

David Copperfield de Indiana a fost un negru care a facut atatea glume ieftine cu trimiteri sexuale incat, daca as fi platit eu petrecerea, un ban n-ar fi vazut. In plus, pentru gafa cu trimiteri culturale de prost gust de a fi intrebat-o pe o fetita de 10 ani daca e maritata, as fi facut ce face guvernul PSD in Romania: l-as fi pus sa vina cu bani de-acasa. Dar gazdele au fost nu numai foarte ospitaliere, ci si tolerante, parand ca s-au uitat numai la partea plina a paharului. Parte plina in contul careia magicianul a bifat numarul cu scosul iepurelui din palarie, pe cel cu evadatul din camasa de forta, s.a.

tn_20180210_194217

Pentru mijlocul petrecerii, inainte de tort, parintii Sanayei au pregatit un moment special. Prima data au tinut amandoi cate un discurs: tatal unul cu detalii utilitare, multumind unuia si altuia care ajutasera la organizarea mega-petrecerii; mama unul cu o declaratie de dragoste emotionanta pentru Sanaya. Numarul familiei sarbatoritei a mai fost si cu un vals tata-fiica in el, plus doua dansuri in 3, din care unul traditional indian. Toate cu amprenta unui coregraf pe ele.

tn_20180210_203837

La tort, m-am bucurat ca Victor nu  e indian din casta familiei Sanayei. Dupa ce sarbatorita a suflat in lumanari si a taiat tortul, vreo 20 de rude, incepand cu parintii si bunicii de ambele parti, i-au dat fiecare pe rand cate o lingurita. Victor ar fi dat cu traditia de pereti: abia ii bag eu cate o lingurita de mancare in gura, iar cel mai bun record ca numar de lingurite e probabil undeva in jur de 5.

tn_20180210_204628

Am aflat de la un invitat indian ca nu toti fac o petrecere cat o nunta cand implineste copilul 5 ani, dar ca in unele zone 5 e considerata o cifra speciala si atunci parintii fac ce au facut ai Sanayei. Cat despre faza cu copilul indopat cu tort, iar ni s-a spus ca e un obicei regional si ca simbolizeaza unitatea familiei. Yap, impresionant de familisti si uniti indienii, valori pe care societatea din jurul lor pare ca sta sa le uite! Ma gandeam la asta si de fiecare data cand, mergand sa-l iau pe Victor de la gradinita la final de program, ma intalneam pe rand cu unul din cei 4 bunici ai Sanayei. Bunicii au fost primii carora tatal Sanayei le-a multumit in speech-ul lui pentru mana de ajutor data la cresterea si educarea copilului.

Cat despre mancare, a fost la fel de indiana ca seara. Si extrem de picanta.

La plecare, am trecut sa le multumim gazdelor si s-o mai felicitam o data pe sarbatorita.  De plecat, nu ne-au lasat sa plecam fara un cadou pentru Victor. Victor care ne-a spus ca s-a bucurat de seara. Si acelasi pe care, la plecarea spre petrecere, l-am scos taras din casa. De iesit, n-ar iesi mai nicaieri unde nu cunoaste. Nici picat cu ceara! La final, insa, de fiecare data pleaca multumit.

 

 

Read Full Post »

Momentele alea in care timpul se dilata, incapand in el secunde care par vesnicii una dupa alta si o frica paralizanta … In ultimii patru ani si jumatate, am trecut prin 3.

In vara cand Victor a facut un an, vine taica-sau intr-o zi cu el din parc. Ramasesem acasa sa fac putina curatenie si ajunsesem in momentul sosirii lor intr-una din bai. Liviu, cu capul in dreptul usii si tinand copilul in dreptul peretelui, imi spune: „– S-a intamplat ceva, dar sa nu te sperii.” Mi-a inghetat sangele in vene instantaneu, iar in cele cateva secunde pana a aparut si Victor in cadru  am avut timp sa-mi imaginez scenarii peste scenarii. Altele au urmat si dupa ce i-am vazut ranile lui Victor care acopereau jumatate din fata si din care iesea sange. Varianta unei cazaturi cu carucior cu tot,  in care copilul se frecase cu fata de asfalt, am aflat-o ulterior. De la Liviu, martor al intamplarii, care mi-a spus ca prima lui bucurie post-cazatura a fost urletul de sperietura si durere al lui Victor.

Alta data, in bucatarie, asezam vasele in masina iar Victor, care avea 3 ani si energie pentru tot cartierul, alerga bezmetic prin casa. Timpul a luat-o in slow motion cand, la un pas de gura deschisa a masinii de vase cu raftul de jos scos in afara, Victor s-a impiedicat. Ii vad si acum fata venind spre furculitele puse la spalat cu dintii in sus. Inca o istorie cu timp oprit in loc si cu plansete de sperietura si durere castigatoare. In plus, o istorie cu o intorsatura de situatie de ultim moment.

Acum 2-3 zile, o alta intamplare ne-a aratat ca viata e pe muchie. E frig rau afara, drept care ne alergam dupa-amiza prin casa, dintr-o camera in alta sau in jurul trambulinei. Victor se alerga cu mine de data asta. Ca o premonitie, ii tot repetam sa o lase mai incet, sa nu se impiedice. N-a lasat-o, m-a depasit cu viteza mare si, cativa pasi mai incolo, s-a impiedicat si s-a dus ca o racheta cu capul in perete. La doi centimetri de unde capul lui a deformat peretele, pervazul colturos al geamului ar fi putut sa-i intre in tampla sau in ochi daca orienta altfel capul in timpul caderii. Aceeasi frica paralizanta la mine, acelasi urlet de castigator al bataliei cu nesansa la Victor. Alt moment numai bun de realizat ca distanta dintre un azi perfect si un maine la fel e egala cu cea dintre un azi perfect si un maine cu totul altfel.*

tn_IMG_3384

_______________________

* Dupa ultima intamplare, nu ne mai alergam in jurul trambulinei. Doar ‘ne mergem’, cum spune Victor. Am pastrat insa in program traseul dintre holul de la usa din fata si master bedroom, unde alergarea se termina cu o aruncare disperata in pat a urmaritului.  

 

Read Full Post »

Serbarea de iarna a lui Victor a picat intr-o miercuri, la cateva saptamani dupa sarbatori. In saritul serbarilor de Craciun mai gasesti inca mult political correctness in institutiile publice de educatie americane. Rezidual, ecou al regulilor din administratiile pre-Trump, mai deschise catre diversitatea religioasa. Asta pe de o parte. Pe de alta, pare de bun simt sa nu-i pui pe Sanaya cu parinti din India si pe Wei cu parinti din China intr-un Nativity play despre nasterea lui Cristos – highlight-ul serbarilor de final de an in scolile private (cele mai multe functionand pe langa biserici).

La serbarea de iarna de miercuri seara s-a cantat despre balene, rate, spalatul pe dinti, mere, banane si soare, pe melodii ale lui Raffi – artist canadian de origine armeana nascut in Egipt si avocat al drepturilor copiilor. Un avocat atat de dedicat incat, pentru a-i feri pe copii de exploatarea comerciala, nu a acceptat niciodata sponsorizari din afara pentru concertele lui. Dar nu numai asta.

Desi copiii au repetat saptamani intregi, serbarea a fost ‘cu plasa’: in pararel cu artistii cu balene, mere, banane, sori si rate din hartie pe cap, canta nu numai un negativ al pieselor, ci Raffi insusi. Incurajati din sala de educatoarele care dadeau din maini si guri, copiii nu l-au lasat totusi pe Raffi de pe banda singur.

 

Inainte de cantecul despre un pui de beluga (delfin alb), educatoarele au intrat pe scena sa le imparta copiilor fluiere care faceau ca belugile. Cand sa coboare inapoi in sala, una din ele a luat microfonul sa ne spuna ca fluierele vor merge acasa cu noi. Lumea a ras. Eu nu. Privind spectacolul cu ochii mamei care se uita la copilul ei aflat pe scena primei serbari din viata, eram ocupata sa-mi ajustez emotiile si sa dau lacrimile afara din ochi. Am recuperat din intelegerea a ce era de inteles din povestea cu fluierul in drum spre casa, in masina, cand beluga mica de pe scaunelul din spate, cu o beluga de hartie pe cap, ne-a tinut urechile tot intr-un sunet fluierat de beluga pana acasa.

 

 

Read Full Post »

Dupa Trump, in America cel mai mare dusman al educatiei pare telefonul mobil, considerat sursa multor probleme de disciplina si concentrare. Stirile despre eforturile scolilor de a-si tine elevii departe de celulare in timpul orelor ajung sa tina primele pagini, la concurenta cu gogomaniile spuse de Trump ca sa-si tina baza de votanti calda.

Stirea de zilele astea ca Franta ar putea interzice din toamna mobilele in scoli prin decizie guvernamentala cu sustinere prezidentiala a facut turul celor mai citite ziare si mai vizionate / ascultate programe de stiri americane. Problema celularelor in scoli reprezinta o problema globala – sublinia NBC-ul ieri intr-o analiza in care trecea in revista eforturile facute in diferite tari pentru a impiedica patrunderea telefoanelor celulare in scoli. In New York City, decizia de a interzice mobilele in scoli a nascut industrii importante la usa acestora: firme care gazduiesc telefoanele pana la terminarea programului la un dolar pe zi. Plata a 180 de dolari pe an pare mai putin dureroasa pentru elevi decat lasarea telefonului acasa.

La sfarsitul saptamanii trecute, vine Liviu de la scoala si-mi spune ca si profesorilor de pe etaj de la el le-a ajuns cutitul la os. Si ca li s-a luat de facut jonglerii ca sa tranfere atentia elevolir de pe celulare la ora in loc sa predea. Drept care au decis sa nu-si mai lase elevii cu telefoanele deschise in clase sub niciun chip. Au batut toti palma si au ticsit etajul de afise. Liviu a voluntariat si el cu o reclama filmata tematica: „No Cell Phones!”. In rolul profesorilor: o profesoara. In al copiilor, tot profesori. Nici n-au incercat sa gaseasca voluntari printre elevi care sa militeze pentru nefolosirea mobilelor in scoala. Ca n-aveau sanse o spune si faptul ca Liviu a trebuit dupa numai o zi sa opreasca comentariile la filmuletul de 1 minut jumate postat pe Youtube.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: