Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘My Special Little Robin Hood’ Category

La intrebarea „– Ai tai ce mai fac?„, asta mic ar putea povesti cum l-am lasat fara bicicleta. Anume cum am plecat intr-o seara din parc jucandu-ne si alergandu-ne in trei, uitand bicicleta in parcarea de biciclete. Cu casca de Spiderman atarnand de coarne cu tot. De a doua zi a venit un val de frig peste noi si Indiana si ne-am amintit de bicicleta peste vreo saptamana, cand a dat soarele si taica-sau nu a avut ce pune in portbagaj cand sa plece cu copilul la joaca.

Partea cu parcul ne-am amintit-o greu. Am zis initial ca poate luase cineva bicicleta din fata casei, unde o mai lasam peste noapte. Asta desi nu prea le ia nimeni pe aici prin cartier; la cateva case mai incolo de noi, Rusty da degeaba biciclete la mana a doua adunate de la credinciosii marinimosi de la biserica lui. Bineinteles, nu poti miza pe partea cu ne-furatul in locul asta din lume unde bani decenti aduna din ce in ce mai putini, in timp ce din ce in ce mai multi, cu nasurile lipite de vitrinele cu lumini si culori baltate, aduna saracie si dorinte.

Dupa ce ne-am amintit ce am facut cu jucaria copilului, am facut afise si le-am imprastiat prin parc.

make_victor_happy_again_mo

Dupa vreo doua zile de stat pe afise, ne luasem felia de celebritate: lumea ne privea mai lung si ne saluta cu o oarecare familiaritate. Dar cam cu asta ne alesesem, nicio veste despre bicicleta. Ne-ar fi placut una buna, pentru ca inca nu epuizasem bucuria pentru victoria astuia mic care, in numai 30 de minute dupa ce i-a scos taica-sau rotitele laterale de sprijin, mergea pe bicicleta ca un veteran. Fara nicio zdrelitura de genunchi si coate, pentru asta cade din picioare.

Dar … believe it or not, bicicleta s-a intors acasa pana la urma. Calare pe alta bicicleta. Si dand din roti peste picioarele lui Liviu, care s-a ales cu o taietura de cativa centimetri pe una din gambe. Liviu plecase in dimineata aia de weekend la o alergare si trecuse intr-o doara pe la administratia parcului sa vada daca gasisera cei de-acolo posterul cu intamplarea noastra, pus de noi in cutia lor de posta. Dadusera si de poster, si de mesajul meu pe Facebook 🙂

b1

Si asa bicicleta ratacitoare s-a intors la baietel. Care baietel, in perioada de cautare, nu parea sa fi avut vreun stress ca i-am uitat distractia favorita in parc: „- N-aie nimic, tati, cumpaiam aita!”. Pe de alta parte, cum dragostea de bicicleta apa nu se face, cum si-a revazut baietelul bicicleta, cum si-a pus casca si o buna bucata de timp n-a exiatat altceva care sa-l poata bucura mai mult.

20170904_141133

Anunțuri

Read Full Post »

Mi-a ramas timpul mic: luni, duminica, luni, duminica, … Vacanta a trecut tzac-pac: putin Romania, si mai putin Sicilia si inapoi la Indianapolis via Toronto. Canada e doar de tranzit de doi ani incoace, pentru ca in timp ce companiile americane vand biletele de avion spre Europa de trei ori mai scump, cele canadiene le vand, evident, de trei ori mai ieftin 😛 .

In vacanta, ce-am facut, am facut cu stranga. Cu dreapta ii scriam, la cerere, lui Mos Craciun: „- Mami, mai scrie si …”. „- Mami, zi-i sa-mi mai aduca si …”. Mai jos, un fragment din scrisoarea trimisa din Sicilia:

  • 14 WC-uri (sa se incarce singur rezervorul)
  • un Snoopy (tata Snoopy)
  • un Snoopy (copil)
  • un pepene (sa ma joc cu el)
  • un WC cu buton
  • o cutie mare
  • o cutie mica
  • o cutie de posta
  • crocsi
  • pantofi curati
  • o cutie (alta)

Pana la paginile 5, 6 a fost haios si pentru mine.

Am continuat cu scrisorile abia ajunsi acasa:

  • pompe de chiuvete si de WC-uri de toate felurile
  • un sul interminabil de hartie
  • chiuvete de toate felurile
  • 20 de chiuvete si 20 de cazi in cutii
  • un cap de catel ca al nostru (nr: asta nici eu nu stiu ce inseamna, n-avem catel-catel, ci numai vreo 30 de catei de plus si doua perne in forma de cap de catel)
  • perii de bucatarie si de baie de toate felurile, etc.

Intr-un final, a venit Mos Craciun. Da, tot septembrie si-n Indiana. In plus, toamna asta e (mai rau) ca vara, de vreo 3 saptamani s-a uscat toata iarba prin cartier. Dar s-a gandit bine Mosul, ca e cale lunga pana in decembrie iar eu am facut deja scurta la mana scriindu-i scrisori si oprindu-ma la fiecare pas din ce fac sa completez lista. In plus, o fi inteles si el ca nu avea sens sa lase copilul sa-si seteze asteptari nepotrivite pentru Craciun tot lasandu-si imaginea asociata cu a magazinelor de bricolaj si lucruri de uz casnic.

Mosul n-a venit personal, i-a trimis bani lui Liviu si l-a delegat sa se ocupe de cadoul baietelului cu guidelines clare. Baietelul a trebuit sa primeasca o masina. Si a primit-o bucati, la pachet de la bun inceput cu o lista de ascultari obligatorii. Yap, greu de imaginat azi pe cineva care sa dea cu o mana fara sa ia cu doua! Unde a umblat Mosul cu restrictiile, a fost in principal pasiunea copilului pentru apa care curge degeaba. Refrenul lui Victor acum, inainte sa-si auda ceva de la noi, si-l canta singur: „- Nu mai tragem apa degeaba, ca se supara Mos Craciun.” 

 

Dopamina peste rutina in familie, deci, cu mesajul asta anticipat de la Mos Craciun. Dar cum orice plus taraste dupa el minusuri de aceeasi valoare, acum nu numai ca impartim sufrageria cu 9 cutii care incap de la 27 galoane la un galon de lichid si cu 50-60 de caini, ursi, dinozauri, etc. de plus si ce mai de lovim pasii si respiratia de ele. Impartim si holul de la usa principala cu masina (pe care hol il ocupa ea cam pe tot). Intreaga dupa ce a stat Liviu 3 ore sa o puna la un loc piesa cu piesa, de la 100 spre 1 (Mosule …), masina ne remodealeaza zilnic coloana vertebrala: nu poate iesi singura din casa, nu poate urca sau cobori singura in/din portbagaj, samd.

Privirea cu care il imbratisam pe Victor ne-a spus insa, inca din prima dimineata cand, abia trezit, si-a luat familia Snoopy si s-au urcat sa vada cum le vine masina impreuna, ca nici holul si nici sufrageria nu ne trebuie mai mult decat bucuria de pe fata, din gesturile si din vorbele baietelului.

 

 

Read Full Post »

Ne-am inceput viata in trei acum patru ani pe vremea asta, intr-o sala de operatii. Cu intarziere, pentru ca am pus ceasul sa sune la 5 seara in loc de 5 dimineata si am ratat ora programata pentru cezariana. Am continuat viata in trei doua zile intr-un salon. A treia zi n-am mai rezistat niciunul de atatea servicii pe care spitalul isi propusese sa le puna pe nota noastra de plata sa ni le ofere. Zi si noapte, din ora in ora, cineva din personal intra peste noi in salon pentru ceva anume. Asta pana Liviu a intrat in depresie postnatala si, cu pata pusa de la zeci de ore de nesomn, le-a cerut asistentelor sa stearga de pe lista tot ce nu era strict legat de monitorizarea evolutiei mele si a lui Victor. Din pacea adanca de dupa am inteles ca nu se ajunge la facturi de zeci de mii pe nastere doar monitorizand mama si copilul.

Mai retin din inceputurile noastre in trei emotia intalnirii cu Victor de dupa separarea fizica de mine, cand mi l-au adus in pat. Si bucuria speciala de a-l vedea alaturi de noi, dublata de o frica la fel de mare de necunoscutul altfel spre care urma sa ne indreptam ca familie din momentul ala mai departe. Mai retin de atunci si ca depresia poastnatala a lui Liviu s-a lasat odata ajunsi acasa cu rezilierea contractului cu furnizorul de telefonie si internet, de a trebuit sa ne ducem zilnic in parcarea spitalului sa vorbim cu unul, altul pana am schimbat furnizorul. Eu n-am fost depresiva postpartum 😉

Azi, la patru ani dupa, baietelul linistit de atunci e o zvarluga. Intre timp, in relatia cu mine a dobandit un cordon ombilical wireless, sensibil la orice forma de indepartare fizica a mea. El ne-a divizat munca in casa: eu sunt cu utilitarele si alintatul si taica-sau cu fun-ul.

Liviu a rascolit prin arhiva zilele astea si a pus impreuna cateva imagini cu el intr-un filmulet. Unul fara tranzitii (sau pretentii artistice / tehnice), dar care povesteste in imagini despre tranzitia lui Victor de la o varsta la alta.

Anul asta, ziua lui Victor a inceput cu o zi mai devreme, cand Liviu i-a aranjat o vizita surpriza la turnul de control de pe langa aeroportul din Indianapolis. Victor a observat turnul din aeroport cand a plecat bunica-sa in mai. De atunci, am facut santuri pe Youtube uitandu-ne ce se intampla prin turnurile de control din New York, Atlanta, etc., sa-i potolim curiozitatea. Un fost controlor de trafic ne-a mijlocit vizita si ne-a si insotit pana acolo.

Ce nu se poate vedea in turnurile de control de pe Youtube, este cum poti avea o vedere panoramica de la 100+ metri asupra aeroportului si a catorva orase (in cazul nostru inclusiv Indianapolisul) de pe tronul WC-ului din turn. Noi am vazut asta la fata locului, spre extazul celui mai mic vizitator dintre noi. De aceeasi vedere panoramica se bucurau doi vulturi in pauza de zbor, opriti sa arunce un ochi la oamenii din interior. Cat despre detaliile tehnice referitoare la controlul traficului aerian – foarte interesante, dar i le povestim lui Victor cand il vom simti mai pregatit.

 

Chiar de ziua lui, Victor a primit un aparat foto Nikon anti-soc, anti-apa si anti-ger. Prin asta i-am dat si lui de lucru, dar si noua: avem de curatat card-ul zilnic, sa aiba unde sa mai puna sutele de poze facute de la o zi la alta:

– Mami, mai stai cu apa deschisa sa te pojej cum spei iosiiie.

Si ma pozeaza de 5, 6 ori. La fel pe taica-sau facand ce face la ora aia. Apoi Snoopy cu Snoopy, etc.

Cat despre tortul aniversar … a fost unul mic. Ca pentru un copil care nu se atinge de el si doi parinti abia iesiti dintr-o cura drastica de slabire (si care l-au mancat totusi 😉 ).

 

Read Full Post »

L-am dus pe Victor intr-o rezervatie de lupi-lupi, ca tot ce stia el despre lupi sa se suprapuna intr-o singura imagine. Boring! De stat cu spatele la ei si de jucat cu cateii de plus Snoopy adusi de-acasa. Asta in timp ce 3 femei se dadeau peste cap sa convinga grupul de vizitatori de la ora aia, din care faceam si noi parte, despre cat de grozavi sunt lupii. Femei aflate in mijlocul lor, una povestind despre animalele in discutie in timp ce se tara de colo-colo intr-un toiag (amintire pe viata de la atacul unor lupi) si doua lasandu-se linse pe fata de catre ele. Le-au dat lupilor si un vitel sa-l manance de fata cu noi, dar tot degeaba pentru Victor! Nu viu vitelul, e interzis in Indiana sa li se dea hrana vie salbaticiunilor in captivitate.

 

Lupii din rezervatie n-au reusit sa-i bata pe cei pe care ii stia Victor de acasa.

N-au avut sanse in  in fata  a haite intregi de lupi cu efective la alegere care vandalizeaza, impreuna cu Scufita Rosie si bunica, WC-uri publice din padurea pe unde trece Scufita spre bunica. Asa, ca in varianta povestii de la noi din casa spusa de mine dar cu detaliile majore ale scenariului stabilite de Victor.

N-au avut sanse nici in fata lupului Disney din „Cei trei purcelusi”, plin de idei smechere pentru pacalit purceii. Si cu o garderoba ochi de costume, de viata lor si a purceilor pare toata un Halloween.

Nici macar in fata lupilor de pe Youtube n-au avut sanse. Pe Youtube, le spui lupilor sa urle, urla. Le spui sa alerge un animal sau altul, aia fac.

Read Full Post »

Daca stiti vreun avantaj al alergatul copilului prin casa cu dumicatii de mancare, in lipsa de alternativa vizibila, as aprecia daca mi l-ati spune si mie. Eu nu vad vreunul de aici din mijlocul alergarii, dar stiu de la viata ca orice minus ascunde in spate un plus la fel de mare.

Nu apuc bine sa-l chem pe Victor la masa, ca-l aud strigand de unde e:

– Manac inte timp tze ma zoc, mami!

Imi mai pun mintea cu el cateodata si-l fac sa stea pe scaunelul lui, mai mult impunandu-mi autoritatea. Problema e ca in situatiile astea se satura ca prin minune dupa primii trei dumicati. Dupa care repetam fara numar scenariul cu statul la masa, ca de foame ii e foame in continuare. De invatat minte, m-am invatat eu, nu el: cand vrea sa manance din mers, ii dau din prima cum vrea. Ca tot acolo ajungem, doar ca frecam jumatate de zi pentru asta. In timp ce umbla de colo-colo printre jucarii, mananca binisor.

Highlight-ul mesei e pentru el cand el face ture prin jurul casei si imi spune mie la care din usi sa-l astept cu lingura de mancare petru inghititura urmatoare:

– Mami, acum astapta-ma-ma la usa de ia gaiaz.

Il astept la garaj, dupa care in fata, apoi in spate la veverite iar. Si de la capat, pana epuizam si doua ore pentru o masa.

Nu ma uitati, va rog, cu avantajele alea!

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: