Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘My Special Robin Hood’ Category

Anul asta, pe un ger cumplit, de Pastele sarbatorit de cei mai multi dintre americani am fost la intalnirea din parc cu iepuroiul, ouale colorate si bomboanele organizata de primarie. Respectiv la vanatoarea de oua de dinaintea Pastelui, gandita pentru copii (primaria & co pun oua de plastic cu bomboane in ele, le imprastie prin iarba iar un iepure fake da startul copiilor sa alerge sa le adune; anul asta au fost 6.000 de oua). Pe celelalte partide de vanatoare din zona le-am ratat, cumva si cu intentie. Stim ca ‘vanatorile’ incep, ca si colindatul dupa bomboane de Halloween, cu o saptamana inaintea sarbatorii, sa poata copiii ajunge la cat mai multe in zona. La noi in familie, insa, numai unul iubeste fara retineri combinatia iepure-oua colorate-bomboane: Victor. Noi, din cauza bomboanelor, incercam sa reducem si din Halloween-urile anuale, si din vanatorile de oua.

Dupa vanatoare, am bagat 4 rate de cauciuc in concursul de inotat pe rau intre doua poduri. Tema anului in familia noastra a fost ‘zorratza’ (= rate Zorro). Am plecat in parc cu 8 zorratze, cu ochelari pe ochi facuti de Liviu acasa cu carioca. Am avut numai 4 dolari cash prin buzunare sa le platim taxa de participare, numai 4 rate au plecat pe rau: zorratzele 1, 2, 3 si 6. N-au venit cu premii acasa, dar au ajuns toate la final.

Martor al intamplarilor laturii consumiste (dar iubite de copii) a Pastelui american – un filmulet facut de Liviu. Si niste poze.

 

Reclame

Read Full Post »

Ati incercat vreodata sa puneti o bunica pe sanie si sa-i dati drumul pe derdelus? Am incercat noi azi. A trebuit in primul rand forta de convingere. Sa nu ne mai spuna nimeni ca bunicii dau in mintea copiilor ca pe o generalitate!

Pana la urma insa, cu doua saptamani inainte sa treaca si de 82, bunica a coborat derdelusul pe sanie! 🙂 Din a doua. Prima data s-a rasturnat dupa nici doi metri, i-a alunecat fundul in spate. Am adunat-o din zapada si, in timp ce-i tineam discursuri motivationale ca sa nu renunte, am pus-o la loc. Noi convinsi ca e bine si amuzant, ea usor indoita ca saniusul e exact ce i-ar trebui la varsta ei si la durerea ei de picioare. Repusul pe sanie a fost treaba de echipa: eu cu Liviu la executie, Victor cu „Hai, bunica!”. Dupa, bunica a luat-o la vale din nou pe sania albastra cu manere, pe care statea cum sta un catel dupa ce-l imbraci. A doua coborare a bunicii s-a terminat ca si prima: cu nasul in zapada. Cand ne-am dus s-o punem pe picioare inapoi, ne-a zis ca i-a placut. Dar ca gata cu saniusul! Si s-a dus sa faca ture de parc.

Noi am ramas la derdelus sa-l convingem pe Victor sa se dea jos de pe sanie. A fost mai greu decat cu urcatul bunicii pe ea! A mai trebuit si o a doua tura de derdelus pe seara, cu taica-sau*, de alte doua ore.

________________

* Victor il prefera pe taica-sau ca partener de sanie. Cu mine s-a dat o data, cand ne-am rasturnat pe la jumatatea derdelusului. Eu peste el. „Am muscat din zapada, mami, n-am avut ce sa fac!” – mi-a zis dupa ce s-a ridicat.

Read Full Post »

O parcela din gradina Domnului e la noi in cartier. Nu la prima casa, la a doua de la noi, unde sambata dimineata ardea un foc de vreo 6-7 m inaltime. Angajati de la o firma de taiat copaci cum ii taiau, cum ii ardeau in butuci mari si multi odata. Fusese probabil pentru vecini un shortcut mai ieftin pentru curatarea yard-ului de copacii morti (a dat molima in copacii din cartier de cativa ani, am taiat si noi noua primavara trecuta). Sosit de la alergare, Liviu ne-a scos afara sa ne arate focul. Victor s-a amuzat la vederea lui iar Liviu si cu mine ne-am uitat atent de unde bate vantul.

Nici o ora mai tarziu, chemati de cine i-o fi chemat, cativa pompieri tarand de furtune groase puneau focul jos intr-o perdea deasa de fum. Pompierii nu sunt nici pe departe niste neurochirurgi cand isi fac treaba, le-au lasat vecinilor o jale in spatele casei de s-a ales praful de shortcut-ul lor in curatarea curtii.

Untitled

 

 

 

Read Full Post »

La inceputul weekend-ului, dimineata devreme, am luat papornita cu 21 de Snoopy si 2 Woodstock*, oaia mica, oaia mare, catelul de pat si doua valize mici si ne-am mai oprit tocmai in paradisul american al impatimitilor WC-urilor. Asta vine undeva la 500 de km distanta de noi, in Wisconsin, pe marginea lacului Michigan. Acolo, producatorul american de echipamente pentru baie si bucatarie Kohler are si fabrica, si un showroom. Calatoria ar fi fost cu doua ore mai scurta, pana in Madison – tot Wisconsin, dar am zis sa-i placa si lui Victor, nu numai noua. Iar daca mizam din capul locului ca-i place ceva in timpul deplasarilor noastre, putem miza pe WC-uri si pe piscinele din hoteluri.

Pentru motive diferite de ale lui Victor, showroom-ul ne-a placut si noua. Chiar si WC-urile! Ce design! Ce functii! Ce tehnica! Ce telecomenzi! Si ce preturi! Cel mai procopsit, cu reglaje peste reglaje si functii peste functii, era 7.500 de dolari.

Dupa doua ore in care a apasat aproape non-stop pe manetele si butoanele WC-urilor expuse, in parte cuplate la apa pentru o experienta nu totala, dar mai complexa a vizitatorului, l-am extras dureros pe Victor din cladire si l-am pus in masina sa mergem la Madison. N-a crezut niciun moment ca s-a ales numai cu cele doua ore de stat acolo, a sperat ca o sa ne intoarcem a doua zi.

(Foto: Liviu)

Dar nu. Odata bifata si treaba din Madison, a doua zi dupa pranz am luat America la roata inapoi spre casa. O America trista, care-si plange din nou zilele astea amar, amar, amar, tinerii omorati in scoli de calicia politicienilor vanduti producatorilor de arme. O tristete despre care ne vorbeau la tot pasul steagurile institutiilor coborate in berna.

______________________

* Partenerul lui Snoopy de benzi desenate. Si prietenul lui cel mai bun.   

 

 

Read Full Post »

Momentele alea in care timpul se dilata, incapand in el secunde care par vesnicii una dupa alta si o frica paralizanta … In ultimii patru ani si jumatate, am trecut prin 3.

In vara cand Victor a facut un an, vine taica-sau intr-o zi cu el din parc. Ramasesem acasa sa fac putina curatenie si ajunsesem in momentul sosirii lor intr-una din bai. Liviu, cu capul in dreptul usii si tinand copilul in dreptul peretelui, imi spune: „– S-a intamplat ceva, dar sa nu te sperii.” Mi-a inghetat sangele in vene instantaneu, iar in cele cateva secunde pana a aparut si Victor in cadru  am avut timp sa-mi imaginez scenarii peste scenarii. Altele au urmat si dupa ce i-am vazut ranile lui Victor care acopereau jumatate din fata si din care iesea sange. Varianta unei cazaturi cu carucior cu tot,  in care copilul se frecase cu fata de asfalt, am aflat-o ulterior. De la Liviu, martor al intamplarii, care mi-a spus ca prima lui bucurie post-cazatura a fost urletul de sperietura si durere al lui Victor.

Alta data, in bucatarie, asezam vasele in masina iar Victor, care avea 3 ani si energie pentru tot cartierul, alerga bezmetic prin casa. Timpul a luat-o in slow motion cand, la un pas de gura deschisa a masinii de vase cu raftul de jos scos in afara, Victor s-a impiedicat. Ii vad si acum fata venind spre furculitele puse la spalat cu dintii in sus. Inca o istorie cu timp oprit in loc si cu plansete de sperietura si durere castigatoare. In plus, o istorie cu o intorsatura de situatie de ultim moment.

Acum 2-3 zile, o alta intamplare ne-a aratat ca viata e pe muchie. E frig rau afara, drept care ne alergam dupa-amiza prin casa, dintr-o camera in alta sau in jurul trambulinei. Victor se alerga cu mine de data asta. Ca o premonitie, ii tot repetam sa o lase mai incet, sa nu se impiedice. N-a lasat-o, m-a depasit cu viteza mare si, cativa pasi mai incolo, s-a impiedicat si s-a dus ca o racheta cu capul in perete. La doi centimetri de unde capul lui a deformat peretele, pervazul colturos al geamului ar fi putut sa-i intre in tampla sau in ochi daca orienta altfel capul in timpul caderii. Aceeasi frica paralizanta la mine, acelasi urlet de castigator al bataliei cu nesansa la Victor. Alt moment numai bun de realizat ca distanta dintre un azi perfect si un maine la fel e egala cu cea dintre un azi perfect si un maine cu totul altfel.*

tn_IMG_3384

_______________________

* Dupa ultima intamplare, nu ne mai alergam in jurul trambulinei. Doar ‘ne mergem’, cum spune Victor. Am pastrat insa in program traseul dintre holul de la usa din fata si master bedroom, unde alergarea se termina cu o aruncare disperata in pat a urmaritului.  

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: