Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Curtea vecinului’ Category

Mai bine dati banii pe prostii decat sa luati WC-uri la copii!

Deal-ul incheiat cu Mos Craciun sa-i aduca astuia mic, pasionat de WC-uri, un WC adevarat de Craciunul trecut a fost o idee … de dat suturi in propriul fund. A parut una inspirata inainte, cand am zis ca darul de la Mos o sa-i scoata lui Victor WC-urile ‘din sistem’ (cum zice taica-sau). Daca a fost sa scoata ceva odata adus in casa, WC-ul a scos untul din noi astia mari: incalzeste / cara apa; umple rezervorul; taraste in baie si desearta cutiile cu apa rece; scoate WC-ul afara, pentru variatie / baga-l in casa; ridica-l de zeci de ori pe zi cu apa in el sa fie vortexul mai spectaculos la trasul apei; schimba copilul ca e fleasca; schimba-l iar; (dar mai ales) du copilul la doctor; du-l iar. Cu exceptia primelor 2 sau 3 zile de prietenie a lui Victor cu WC-ul, restul au fost de cosmar: muci taras, tuse, febra, nervi intinsi pentru toata lumea. Asta cu toate precautiile de a tine apa pe care o turna in el la temperatura celei in care faci baie* si de a sta cu ochii pe copil sa nu fie ud.

Ideea ca WC-ul ar putea sa ia drumul Polului Nord inapoi spre Mos Craciun am avansat-o timid la inceput. Timid pentru ca, daca o masina noua sau oricare alta jucarie il tineau focusat pe Victor prima jumatate de ora, WC-ul asta ii dadea in fiecare zi motiv sa sara din pat cu elan dimineata. Ca sa renunte, taica-sau se gandea initial sa-i propuna in schimb 3 jucarii mari la alegerea lui; eu credeam ca o trambulina de exterior ar fi rezolvat problema. Cand problema de rezolvat a ajuns la Victor, nu a fost nicio problema: copilul nu s-a revoltat deloc la gandul ca va ramane fara obiectul pasiunii lui mistuitoare. Drept care el nu s-a ales cu nimic special de pe urma renuntarii la cadoul principal de la Mos Craciun. Noi doi insa ne-am ales cu un copil mai sanatos si mai multa liniste, iar UPS-ul cu 80 de dolari cat ne-au luat sa-l transporte inapoi.

Intamplarea n-a ramas totusi fara urme in casa: ambele WC-uri mari stau acum permanent cu rezervoarele dezgolite, ca favoare primita de Victor in schimbul renuntarii la WC-ul lui. Apa acum nu o mai trage de maneta, ci de parghia din interior care actioneaza maneta. O perioada a apasat pe o bula plutitoare sa curga apa din rezervor pe la ‘prea plin’, dar asta pana l-a vazut taica-sau. A incercat sa ma convinga pe mine sa-l las sa continue cu presatul bulei in WC fara sa afle taica-sau, dar nu s-a lipit: sunt filoloaga, nu ma pricep la schimbat instalatiile din rezervorul WC-ului nici cat un teoretician in fizica.

____________

* Ca sa ‘mearga’, respectiv sa poata fi trasa apa, WC-ul statea intr-o cutie mare cu apa (din cele in care lumea depoziteaza una, alta prin poduri si garaje). Victor lua apa din cutie cu ceva si umplea rezervorul ca sa aiba ce trage. O lua initial, pana s-a prins ca noi eram mai eficienti in a-l umple.

Read Full Post »

19:30. Asteptam. 19:40. La fel. Victor, intre doua tavaleli de durere de burta si cu cearcanele pana la jumatatea obrazului: ‘- Mami, hai sa tragem niste ape’.  Vazuse baile tocmai la capaul celalalt al holului, are un radar special pentru ele. Am mers. 19:50. Liviu merge la receptie sa le spuna ca, daca nu ne iau in urmatoarele 10 minute, plecam la o alta sectie de urgenta. Trebuie sa vii cu overdoza sau cu sangele curgand din tine sau in tine aiurea sa te ia din prima. Din Canada, as fi preferat sa-l avem pe Trudeau, nu asteptarile de la urgenta. Exagerez: mi s-a povestit acolo stai cu noptile cu copiii prin salile e asteptare, trece o asistenta din cand in cand sa verifice situatia. Dar tot l-as fi preferat pe Trudeau. Victor cere ape si cu taica-sau. Se intorc, ne inregistreaza si ne dau un salon pe sectie.

Pe perete, mare, un afis cu timpi de asteptare. Prima vizita a medicului: dupa 20 min. Afectiune usoara: o ora si jumatate. Afctiune medie: 3 ore. Afectiune grava: 4 ore. Investigatii: 1-2 ore. O asistenta ne trimite la baie cu el si cu un borcanel steril pentru urina. Ramanem pret de cateva ape trase si revenim in salon.

Dupa 20-30 de minute, apare un doctor. Ii spunem ce simptome are si intelege ca ne temem de o ocluzie intestinala. Ne spune ca o sa-i faca raze la burta. In 10 minute le facem. Ne uitam pe perete. Timp de asteptare pentru raze: o ora.

Face febra. O asistenta vine cu doua seringi lungi cu Tylenol. Doza de cal fata de cei 7,5 ml pe care ii primea acasa in pusee de febra. In 10 minute, era ca o racheta. ‘Vrei ceai?’ – il intreb. Vroia. ‘O banana vrei?’. O vroia. Nu mancase / bause de doua zile, luasem cate ceva la mine sperand la o minune. ‘Vreau ‘Capra cu 3 iezi’ si ‘Scufita rosie’. Aveam. Am conectat calculatorul la reteaua spitalului si am intrat pe Youtube. Taica-sau a dat de telecomanda de la televizor si statea cu un ochi ba pe aventurile caprei si ale Scufitei, ba pe minciunile lui Trump povestite la televizor. Ce idiot, frate! Nu de taica-sau zic. Dar nu vreau sa vorbesc de funie pe limba spanzuratului.

8:30. Asteptam. 9:30. Asteptam. 10:30. Asteptam. Putin inainte de 11:30, Victor isi pierduse toata rabdarea. L-am imbracat si am iesit sa plecam. Dupa timpii de asteptare, parea ceva grav. Dupa reactia personalului medical, deloc. I-am spus unei asistente sa ne sune acasa daca e de internare si am iesit pe hol. O alta asistenta alearga dupa noi sa ne spuna ca il cheama ea pe doctor. Nu vor sa se auda despre ei ca pleci cum plecam noi. Ne-am intors in usa salonului. In secunda doi, apare doctorul cu un teanc de hartii. Semnam ceva, ne spune ca razele sunt OK si ca e probabil un virus care ii provoca simptomele alea.

Si gata.

Read Full Post »

Ce poti vorbi la telefon cu o statuie?! Daca o suni pentru ca se anunta tornade in zona, de exemplu, legi convorbirea de masurile de precautie de luat in cazul asta. Ii mai spui, la utilitare, ca a doua zi sa nu se urce pe soclu pana nu isi ia micul dejun si o sticla de apa sa aiba ce bea peste zi. Asta ca sa te intrebe ala mic mirat ‘de ce?’ si sa-i poti spune ca asa trebuie ca sa fie sanatoasa.

Am vorbit cu statui la telefon, si eu si Liviu, pana ni s-au uscat gurile. Ne cerea Victor:

– Mami / tati, vorbeste tu cu statuia! 

Le suna el, pretend, noua ne spunea numai cu care vorbim:

– Care e, mami / tati?

– E statuia de la Monument / colorata / de pe Georgia Street, etc.

Iar noi imaginam un dialog. In care introduceam si niste batai in sa ca sa priceapa Victor niste ‘trebuie’ ca bautul apei, culcatul la timp, etc.

Povestea asta cu Victor si statuile e pentru mine ca povestea cu milionarii care iti pot spune despre cum au facut toate milioanele, dar nu pe primul. Imi amintesc numai de Liviu vara trecuta cotopenindu-se prin Crangul Buzaului sa-l urce pe Victor mai sus de socluri sa atinga un leu de piatra, un om la fel, etc. Victor nu vedea o statuie fara sa spuna ca vrea sa puna mana pe ea.

Intorsi acasa, pe Strada 16 din Indianapolis, in ghettou, l-am intalnit pe Mr. Bendo (numele e scris pe pieptul tricoului). In drum spre Muzeul copiilor. Cu un cap mai mare decat atelierul de reparat masini in curtea caruia se afla si cu mana dreapta cu palma stransa pumn ridicata muncitoreste, Mr. Bendo pare sa-mi transmita, mie una, un mesaj din alte vremuri despre lupta de clasa. Daca te dai jos din masina si mergi langa el, vezi si partea din mesaj care mai pare actuala intr-o poveste locala despre lupta asta: gaura din pantoful drept al statuii. Pentru ca, altfel, cine se mai teme azi de un pumn de muncitor ridicat in aer intr-un stat rosu ca Indiana?!

De pus mana pe Mr. Bendo, punem numai cand trecem prin preajma lui toti 3: nu e o zona de mama si copilul. Daca afara e prea cald sau prea frig, nu punem mana nici in formula asta. Cand nu oprim, insa, sa diminuam frustrarea copilului, deschidem geamul in mers sa-l salutam tipat pe Mr. Bendo si sa-l invitam si pe el, tot tipat, pe unde ne ducem noi. Sau, daca nu e convenabil nici asa din cauza temperaturii de afara, ii dam telefon si vorbim cu el. Small talk cu trimiteri utilitare, cum spuneam.

Asa si cu celelalte statui din Indy pe care le stim. Si le stim o data pe cele din piatra de la monumentul din centru (Soldiers and Sailors Monument), care au fiecare identitatea ei daca stai sa o cauti,  dar pe care noi le tratam ca grup (cu exceptia celei din varf, pe care o stim dupa nume: Victory):

– Alo, statuile de la Monument?

Mai e apoi statuia unui fost primar, de care dam in drum spre Hotel Westin, unde mergem sa mai tragem cate o apa. Apoi cea de printre niste picioare de pe Georgia Street, a unui fost antrenor de basket. Mai stim o statuie colorata cu o halba in mana, in fata la un restaurant. Arata ca un turist la un all inclusive in Jamaica, din pantalonii scurti ai caruia ies doua picioare paroase care, aproape de pamant, intra in niste sandale. Mai sunt statuile de la Capitol Building, cele din parcul supravietuitorilor cancerului, si care mai sunt.

Acum, pentru ca e frig, e vremea tipatului la statui pe geamul masinilor. Si a telefoanelor. Ati incercat vreodata cate 6-7 convorbiri telefonice la rand, cu tot atatea statui?

Read Full Post »

Ca sa nu ma simt vinovata pana la capat vacanta asta ca noi doi ne-am bucurat de fiecare zi si el numai de 3 din 5, l-am salvat intr-o zi si pe Victor de la gradinita. Am fost amandoi la Muzeul copiilor din Indianapolis. Fusesem si cu o zi in urma toti trei, plus de zeci de ori din vara pana acum, dar tot stiam ca o sa prefere asta in locul gradinitei. Da, au bai mai multe 😉

img_9872img_9893img_9910Muzeul copiilor de la Indianapolis este recunoscut ca cel mai mare din lume de felul asta. Cu expozitii permanente si temporare care se intind pe 5 etaje, muzeul ii ajuta pe copii sa inteleaga de mici lucruri care ii pot ajuta mari sa-si cladeasca un viitor pe pasiunile nascute acolo. Sau ii pot ajuta sa realizeze cum functioneaza lumea in care traiesc. In joaca img_9856pentru cei mai mici, captandu-le atentia celor mai mari. La muzeu, copiii pot dezlega misterele piramidelor din Egipt din interiorul unei piramide recreate acolo. Pot dezlega misterele armatei de teracota din China din pozitia unor arheologi ad-hoc, dar echipati si utilati cu ce le trebuie. Sau misterele corabiilor scufundate in mari, sau pe cele ale disparitiei dinozaurilor. Tot acolo, pot avea prima expunere la ce inseamna rasism anti-negru, anti-semitism si discriminare de o forma sau alta; o sectiune speciala a muzeului le spune copiilor despre asta pornind de la povestile unor copii ca ei care au trait ei insisi experientele respective. Prin filme, spatii recreate folosind lucruri autentice si altele. Muzeul mai reface, prin obiecte si experiente autentice, un colt din China. Copiii afla despre modul diferit de viata de acolo si despre cultura si traditiile chinezesti. Tot ei pot fi astronauti pe copia Statiei Spatiale Internationale de acolo sau pot fi doctori, ingineri, hidrologi, biologi, speologi sau specialisti in agricultura sau transportul fluvial. Sau se pot juca, asculta povesti sau merge la teatru. Mai sunt multe altele de spus despre muzeu, dar mai adaug numai ca in caruselul de la etajul 5 se pot urca si parintii fara ca cineva sa se uite lung.

De sarbatori, hainele muzeului sunt si ele de sarbatoare. O sectiune speciala e dedicata iernii iar acolo copiii se pot bate cu bulgari de zapada artificiala, se pot da pe patinoarul de patinat in sosete sau pot pescui la copca. In holul central, un tobogan care vine de la primul etaj pana la parter simuleaza un derdelus pe care poate cobora oricine, mic sau mare.

Victor a avut de unde alege alternative la programul de gradinita: a reconstituit statui din teracota; a mai reparat una, alta pe Statia Spatiala Internationala; a fost doctor pentru un dragom; ne-am dat in carusel si pe tobogan; a produs electricitate pe raul Ohio. In plus fata de ce faceau ceilalti. noi am stat la cozi la WC-uri (lume multa de sarbatori!). Le stie ca pe buzunarul lui; unul n-ar fi ratat daca nu-i mai taiam din elan din cand in cand!

.

Read Full Post »

Ca sa schimbam locul lui Victor de langa WC-ul de la Mos Craciun si pe-al nostru de langa frigider cu altul, am dat o fuga la un tubing. Indiana, un stat cu un relief aproape ca-n palma, are pe niste dealusoare si doua statiuni de iarna la cate 2 ore de noi: una la sud de noi, langa Loiusville, alta mai la sud-est, langa Cincinnatti.

downtown-winchester-indiana-1Am fost la cea de langa Louisville, in Paoli; la cealalta  am tot fost iernile trecute. Paoli – un orasel pitoresc, de un pitoresc al locurilor de pe aici. Iar statiunea – una cu zapada artificiala, dar cu care iti faci treaba cand ai chef de schiat sau de facut tubing si nu vrei sa bati drumul pana in Colorado sau unde mai sunt statiunile de iarna americane cu iarna adevarata.

A fost … ciclic, dar cu miscare in aer liber: alinierea in tuburi in susul pistei, cei grei intai, cei usori la coada; alunecatul pana jos; apoi urcatul cu banda. S.a.m.d. pana cand asta mic a spus stop masina. Atunci am fost sa tragem niste ape la WC-uri, sa-i placa copilului 100% . Si am plecat acasa. Taica-sau usor eliberat, pentru ca a fost baby sitter cu norma intreaga. El a avut grija ca Victor sa stea comod in tub si sa nu se dea cu fundul de pista la hopuri, improvizandu-i o perna de pus in cauciuc din Big Red Dog si hainele lui de schimb. El, cu stressul la maxim, l-a tinut de mana la fiecare tura, sa nu-l arunce cauciucul afara la hopuri. M-a invitat sa-l tin si eu, dar am pariat mai mult pe puterea si pe prezenta lui de spirit decat pe mana mea peste al carei nerv tot aluneca un disc intervertebral si o face nefunctionala.

La intoarcere, radioul anunta extreme weather iar rotile masinii o confirmau. Sa fie si Indiana cu iarna naturala la sfarsitul asta de an.

Read Full Post »

Older Posts »