Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Realitatea intre plus si minus’ Category

Cand bunica s-a urcat pe trambulina lui Victor, am luat-o ca pe un semn bun. A durat mai bine de 2 saptamani sa-si faca putin curaj (venise din Romania dintr-o istorie de cateva luni de neiesit din casa din cauza problemelor de sanatate). Dar curajul si l-a facut si doar ce ne-am trezit intr-o zi ca-i auzim pe amandoi, bunica si Victor, harjonindu-se in trambulina. N-a exagerat, dar a topait ceva inainte sa se cotopeneasca din nou sa coboare pe pamant.

 

 

Ochiul stang si fata pana la jumatatea obrazului nu si le-a invinetit sarind. A cazut pe strada, zice ca din senin si fara sa-fi fi pierdut cunostinta vreun moment. Cand a sosit acasa, a tacut malc si a intrat la un dus. Aveam sa-i vedem cucuiul urias de deasupra arcadei si ochiul deja violet cu bunica curatata de sangele scurs dupa taratul arcadei pe asfalt. Inca arata o victima a unei violente domestice pe care n-a trait-o, dar care atrage priviri lungi pentru ca violenta domestica e departe de a fi o raritate si pe aici.

tn_20180402_165738

Dar nu e nimic violent in viata de aici a bunicii. Poate doar furtunos partial atunci cand alergatul cu nepotul prin casa o cere. Dar bunica rezista. Asa cum rezista singura impotriva tuturor la cate-o v-ati ascunsea cu Victor care, dupa ce o pune sa numere „rar de tot” pana la 20, ne pune pe noi sa-l ascundem „repede de tot”. Bunica simte ca lupta nu e cinstita pe undeva, dar nu se lasa. Uneori cauta de chiauneste, dar da de el si in cosul de rufe de spalat, si in cutia mare cu pilote din dressing, si prin cotloanele casei pe care noi le stim, dar ea trebuie sa le descopere.

Rost de ciondaneala cu nepotul e destul de des. Cum ar fi la joaca cu plastilina, cand bunica vrea sa faca pasaroi de o culoare si Victor de alta, sau cand ea vrea zecile de pasaroi aliniati pe masa pe culori iar el ii vrea amestecati. Atunci, pentru ca intalnirea este intre doua pietre tari, solutia nepotului e sa o parasca pe bunica ca nu vrea ce vrea el. „Intelegeti-va!” – le zic, desi stiu ca nu e cale pana cand unul din ei nu renunta la joaca cu plastilina. Si-au mai gasit in comun anul asta pasiunea pentru desene animate, ocazie de chitcaiala si aici, desi judecat la rece n-ai vedea cum. Cand ii pun lui povesti sa-l adun ceva mai linistit la masa, apare si bunica de pe unde e si-si trage un scaun alaturi. Portita gasita de Victor s-o chitcaie pe bunica e sa intrerupa povestile cu 20 de secunde inainte de final, desi stie ca ei nu-i place asta si ca o sa-i zica de fiecare data sa nu le mai opreasca.

 

 

In ciuda mini-razboaielor zilnice, bunica si nepotul par, unul pentru altul, un stress necesar: isi incep ziua cautandu-se unul pe altul sa se joace, asa o si termina. Seara, la despartire, in loc de noapte bune, bunica isi aude un „sa dormi bine, sa ne putem juca maine!”. Iar cand maine vine, ei impart mai tot timpul pe care il pot pune la comun: impreuna merg in parc, tot impreuna bantuie, cand e frig, pe culoare si in salile de sport de la liceu de la Liviu, nepotul pe bicicleta, bunica pe jos si Liviu pe role.

Orele petrecute de bunica aseara la camera de urgenta au fost cu nepotul pe Google duo: „- Arata-mi cum ii ia sange, tati!” Sau: „- Arata-mi unde o duce, tati!” Sau alti „arata-mi”, pentru ca intra multi in 6 ore de ER, unde bunica a ajuns dupa ce ne-a spus ca statuse toata partea de zi cat noi lipsisem de acasa cu dureri in piept si pe o mana. Iar tati ii arata luatul sangelui si facutul injectiilor mai livid la fata ca bunica si cu capul intors in partea opusa telefonului. Bunica „n-are vene” si e cumva impacata cu ideea ca orice punctie venoasa e multe-in-una. Liviu nu se poate impaca nici cu ideea ca acele de felul ala exista pentru scopul pentru care exista.

 

 

La intoarcerea acasa*, dupa tot dorul de bunica exprimat explicit si repetat, nepotul a sarbatorit revederea cu intreruptul povestilor de la masa de seara inainte de final.

__________________

* Nu se stie ce-a fost cu durerea bunicii, dar clar n-a fost atac de cord sau cheag de sange in plamani.

Reclame

Read Full Post »

Sper ca bunica are timp sa se plictiseasca acasa la ea. La noi e de 3 zile si nu poate, are asta mic treaba cu ea. Google Duo, messengerul pe care o suna Victor din trambulina cu ea pe canapeua de la doi metri distanta, a invatat din prima zi. A si uitat ca nu a fost niciodata o minte tehnica si ca pana acum a fugit cum a putut de interactiunea cu telefoanele mobile.

Victor a tras din prima zi sa nu se mai duca la gradinita cat e bunica aici. Nu s-a putut. Nu s-a putut nici s-o ia pe ea cu el. Ar fi vrut macar sa mearga si bunica atunci cand il duc si-l aduc, sa profite de drumul impreuna, dar bunica nu se da scoasa din casa nici pana in garaj la cat de frig e afara si la cat de friguroasa e ea.

Inca n-a reusit s-o urce pe bunica in trambulina din mijlocul sufrageriei, dar lucreaza in fiecare zi la asta. Are promisiuni de la ea ca o s-o faca ‘dupa ce s-o mai intrema’. Perioada de intremare a inceput-o alaltaieri, dupa o vizita la doctorul ei de aici. Siderata ca a venit din Romania cu 4 anti-hipertensive (plus unul pe care nu i-l mai prescrisese medicul, dar il lua din inertie si nebagare de seama), doctorita i-a taiat 4 din ele, plus 6 din celelalte medicamente pe care le mai mai avea in schema de tratament.

Aceeasi doctorita ii taiase si anul trecut pe vremea asta vreo 10, dar medicii americani nu-i pot bate pe medicii argeseni la prescris medicamente. Probabil pentru ca aici medicii au sute de mii de dolari pe an salariu, nu le trebuie joint ventures pe sub mana cu industria farmaceutica. Asta o fi si motivul pentru care, pentru medicii de aici, pare mai important ca bunica sa nu fie ametita zi-lumina si sa nu-i fie frica sa iasa singura din casa cum i se intampla de 5 luni in Romania. Indignati, facem echipa cu medicii americani s-o intremam pe bunica.*

Daca trambulina in doi, baietel-bunica, nu e, e altceva. Aseara s-au jucat de-a Scufita rosie. Bunica in rolul ei, Victor in al Scufitei. Sa intre in pielea personajului, a venit initial la mine si la taica-sau sa ne ceara niste pantaloni rosii. Tricou si sosete rosii avea deja pe el. I-am reamintit copilului ca pantalonii Scufitei nu conteaza si i-am spus ca ii trebuie o scufita rosie pe cap, explicandu-i ce e aia. Si-a luat atunci caciula de Mos Craciun cu urechi de Snoopy, i-a dat-o in prealabil si bunicii sa o probeze, dupa care au inceput sa se lupte amandoi cu un lup imaginar care vroia sa-i inghita cu totul.

_____________________

* Tocmai pregatesc o scrisoare catre Colegiul Medicilor in care sa intreb despre intamplarea asta cu anti-hipertensivele. Si despre un tratament prescris de un neurolog roman (5 pastile noi, pe care Liviu a insistat sa nu le ia pana nu face investigatii serioase aici), tratament care continea un antidepresiv si un somnifer pentru o bunica pe care tai lemne in fiecare noapte cate 10 ore si pe care eu una nu am vazut-o sau auzit-o niciodata dand semne de depresie (cel putin in cele 3 luni pe an cate le petrecem impreuna). 

Read Full Post »

Jumatatea asta de martie nu pare sa insemne mare lucru pentru primavara de Indiana: e zapada pe jos, iar afara nu-ti vine sa iesi doar din placere. Intr-o America in care zapada de martie este, totusi, ultimul motiv de tristete, mi-am trecut mintea sa functioneze pe amintiri calde.

tn_IMG_3807

In vara, am trait cateva zile viata sicilienilor din Roccalumera si imprejurimi: am impartit cu ei vecinii, drumurile, marea, vulcanii, oraselele in panta, istoria lor, mancarea, bancile in care am intrat scanati ca-n Casa Alba, imaginea lamailor si portocalilor grei de fructe, pestele de la pescarii care stau noptile pe mare sa aiba ce vinde ziua pe strada ca sa poata trai.

 

In Sicilia, e ca-n debutul Morometilor lui Marin Preda: timpul pare sa aiba nesfarsita rabdare cu oamenii. In mintea mea, comparatia nu mege totusi mai departe de-atat: pare ca e nevoie de mai putin efort azi sa intelegi Sicilia fata de cat e nevoie sa intelegi Teleormanul.

Ca timpul e flexibil pentru oamenii locului a fost primul soc cultural, resimtit la un magazin cu program fractionat care vindea cartele telefonice. In tura de dimineata, sicilianul de la casa ne-a spus sa venim dupa ce deschid pentru tura de dupa-amiaza. Atunci venea nevasta-sa, care stia sa vanda cartele. Deschideau “pe la 5, 5 si jumatate”. Vizita la magazinul cu cartele telefonice ne ura premonitoriu bun venit intr-o lume paralela, cu repere de timp aproximative. Si o lume diferita de a noastra.

Miscandu-se dupa alte ceasuri, Sicilia ne-a bucurat in multe feluri.

In primul rand, ne-a bucurat prin natura ei. Prin pamantul ei, mai mult arid si stancos, desenand dealuri si munti care te duc s-o privesti de sus cum se intalneste dumnezeieste de frumos cu apele Mediteranei. Prin locurile pe unde iti scoate in fata ochilor cactusii, lamaii si portocalii grei de fructe. Prin ‘mama Etna’, vulcanul care vegheaza insula de la peste 3.300 de metri, martor al povestilor cu multi cuceritori care au cautat in timp bunastare pe cea mai mare insula din Mediterana.

Ne-a mai bucurat unicitatea locurilor, nascuta din pestrit: pestritul modului in care oamenii au ales in timp sa dea o infatisare tinutului, al arhitecturii asezarilor, al felului oamenilor de a fi. Cand vorbesc despre ei, sicilienii spun despre amestecul complicat care au devenit in urma repetatelor invazii care au redefinit in timp insula sub toate aspectele. Iar asta e, pentru ei, cand parte din ce au bun, cand parte din ce au rau de dat Italiei si lumii. Tot despre pestrit, dar unul altfel, care se naste in zilele noastre: ca poarta de intrare a Europei, discutiile momentului despre invadatori sunt in ele cu africani ajunsi ilegal acolo si pe care programele de integrare in societate par din ce in ce mai neputincioase sa-i incapa.

Ne-a mai bucurat in Sicilia altfelul prin comparatie. Lumea aia care vara se pune in miscare abia dupa lasarea serii, cand caldura llasa oamenii sa respire si sa te miste confortabil. Daca pari facut dupa un alt calapod si alte coduri de culoare pentru piele, grupuri de sicilieni mici si cu tenul inchis iti intrerup plimbarea in dreptul bancii pe care stau pe strada principala de la mare si schimba in directia ta focusul dialogului lor zgomotos. Dialog insotit de o gestica pe care manualele de italiana raman intotdeauna stangace in a o picta in culori suficient de sugestive pentru mintile din afara puse sa inteleaga cultura siciliana de la distanta. Opririle langa banci sunt parte din sansa ta de a intelege mai bine lumea aia altfel, prin povesti locale de viata.

S-a intamplat sa vrem sa impartim cu sicilienii si farmaciile si serviciile medicale. Victor si-a zdrelit genunchiul intr-un miez de noapte alergand de bezmetic pe strazile din Savoca, orasul de pe un varf de munte devenit faimos dupa ce Francis Ford Coppola a ales sa filmeze acolo scene din ‘Nasul”.  Farmaciile pe o raza de cateva localitati de noi erau toate inchise. Ar fi trebuit sa fie una si de noapte pe undeva, ne-au spus localnicii. Ne-a fost imposibil s-o gasim; in Sicilia, loc al aproximatiilor, nici pe Google nu pare sa-l dea exactitatea afara din casa. Farmacia din Roccalumera a deschis a doua zi dupa-amiaza (zi de mijloc saptamana). Mergea o zi dimineata, o zi dupa-amiaza. Americanii ar zice ca e o gluma sa nu aiba de unde sa-si ia o apa oxigenata si un bandaj sau sa nu aiba cine sa-i panseze exact cand le arde genunchiul (bine, cam cu confortul asta se aleg in plus la zeci de mii de dolari platiti tot in plus pe an pe asigurarea medicala). Pentru sicilieni, insa, gluma pare sa fie la capatul celalalt al intelegerii: existenta unui loc de unde sa-ti iei non-stop ce-ti trebuie ca sa te pansezi, sau sa existe cineva permanent dispus sa te ajute cu asta. Cand victima am cazut eu, cu serviciul de urgenta pentru un anti-tetanos dupa 8 seara a fost atat de complicat incat am renuntat. Dar am cautat ceva timp. Mi-a ramas atunci speranta in milostenia unei biserici din secolul XII care tine in curte o porta ruginita. Poarta pe care mi-a deschis-o Victor peste o unghie, ramasa, in urma impactului, franjurata pe lung si izvorand sange.

Am plecat din Sicilia cu amintiri din Roccalumera, cu pescarii de la capul strazii care dadea in mare, de la care Liviu isi lua peste proaspat pe care il gatea dupa reteta, cu mirodeniile si pe gratarul lui Zio Peppe de la 2. Zio Peppe – Giuseppe in carta d’identità – un sicilian cu o personalitate care nu lasa usor loc de alte pareri in discutii. Dar care prin asta, vazut din pantofii nostri de turisti, dadea culoare locala Siciliei. El si cu Rita, sotia lui, au pus in timpul iesirilor noastre impreuna un filtru local intre ce vedeam noi in Sicilia si cum era pentru localnici. Tot ei ne-au ajutat sa ne pansam cand ne durea si pe sistemul italian de sanatate il durea la basca. Vecinul temporar Giuseppe a fost si cel care, cum i s-au facut prunele in gradina de la tara, a venit si la noi la usa cu o farfurie de fructe galbene ornata artistic cu frunze proaspete de prun. Ce prune! Si ce fructe in Sicilia!

Am luat cu noi acasa amintiri din Savoca, Taormina, Forza d’Agro, Gole dell’Alcantara, dar nu numai. Locuri unde casele, cetatile, bisericile, zidurile, drumurile si monumentele iti vorbesc in felul lor despre eternitate. Si, prin afisele de pe ziduri care spuneau lumii ca unii sau altii din membrii comunitatii s-au dus, despre ce e dincolo de ea.

Tot de acolo, ne-au ramas amintiri despre mama Etna, care fumega din ce in ce mai tare in perioada aia. Ne-am dus pana la ea, dar i-am luat la picior numai cateva cratere secundare. Eu in sandale, pentru ca verile mele europene, pentru un motiv sau altul (de care nu am dat), sunt cu picioarele umflate (pentru acelasi motiv nestiut sau altul, problema dispare brusc in Indiana).

La plecare, nu aveam nicio zgaraietura in plus pe masina inchiriata, Sicilia fiind locul ala din lume (din doua in total) unde cartea noastra de credit care ne plateste asigurarea cand inchiriem masini refuza sa plateasca asigurari. Nu ma mir: parking-ul de masini returnate de langa aeroport avea pe alocuri infatisare de cimitir de masini. Si da, condusul prin Sicilia este in multe locuri adrenalina pura. Si treaba de viteji. Asa, ca Liviu 😉

Am lasat in urma in Sicilia amintirea draga a intalnirii cu Vali si Mihaela, argesence de-ale lui Liviu mutate la Florenta, care au venit special din nordul Italiei sa petreaca timp cu noi.

Ne-am promis ca revenim.

Foto: Liviu

Read Full Post »

La inceputul weekend-ului, dimineata devreme, am luat papornita cu 21 de Snoopy si 2 Woodstock*, oaia mica, oaia mare, catelul de pat si doua valize mici si ne-am mai oprit tocmai in paradisul american al impatimitilor WC-urilor. Asta vine undeva la 500 de km distanta de noi, in Wisconsin, pe marginea lacului Michigan. Acolo, producatorul american de echipamente pentru baie si bucatarie Kohler are si fabrica, si un showroom. Calatoria ar fi fost cu doua ore mai scurta, pana in Madison – tot Wisconsin, dar am zis sa-i placa si lui Victor, nu numai noua. Iar daca mizam din capul locului ca-i place ceva in timpul deplasarilor noastre, putem miza pe WC-uri si pe piscinele din hoteluri.

Pentru motive diferite de ale lui Victor, showroom-ul ne-a placut si noua. Chiar si WC-urile! Ce design! Ce functii! Ce tehnica! Ce telecomenzi! Si ce preturi! Cel mai procopsit, cu reglaje peste reglaje si functii peste functii, era 7.500 de dolari.

Dupa doua ore in care a apasat aproape non-stop pe manetele si butoanele WC-urilor expuse, in parte cuplate la apa pentru o experienta nu totala, dar mai complexa a vizitatorului, l-am extras dureros pe Victor din cladire si l-am pus in masina sa mergem la Madison. N-a crezut niciun moment ca s-a ales numai cu cele doua ore de stat acolo, a sperat ca o sa ne intoarcem a doua zi.

(Foto: Liviu)

Dar nu. Odata bifata si treaba din Madison, a doua zi dupa pranz am luat America la roata inapoi spre casa. O America trista, care-si plange din nou zilele astea amar, amar, amar, tinerii omorati in scoli de calicia politicienilor vanduti producatorilor de arme. O tristete despre care ne vorbeau la tot pasul steagurile institutiilor coborate in berna.

______________________

* Partenerul lui Snoopy de benzi desenate. Si prietenul lui cel mai bun.   

 

 

Read Full Post »

Momentele alea in care timpul se dilata, incapand in el secunde care par vesnicii una dupa alta si o frica paralizanta … In ultimii patru ani si jumatate, am trecut prin 3.

In vara cand Victor a facut un an, vine taica-sau intr-o zi cu el din parc. Ramasesem acasa sa fac putina curatenie si ajunsesem in momentul sosirii lor intr-una din bai. Liviu, cu capul in dreptul usii si tinand copilul in dreptul peretelui, imi spune: „– S-a intamplat ceva, dar sa nu te sperii.” Mi-a inghetat sangele in vene instantaneu, iar in cele cateva secunde pana a aparut si Victor in cadru  am avut timp sa-mi imaginez scenarii peste scenarii. Altele au urmat si dupa ce i-am vazut ranile lui Victor care acopereau jumatate din fata si din care iesea sange. Varianta unei cazaturi cu carucior cu tot,  in care copilul se frecase cu fata de asfalt, am aflat-o ulterior. De la Liviu, martor al intamplarii, care mi-a spus ca prima lui bucurie post-cazatura a fost urletul de sperietura si durere al lui Victor.

Alta data, in bucatarie, asezam vasele in masina iar Victor, care avea 3 ani si energie pentru tot cartierul, alerga bezmetic prin casa. Timpul a luat-o in slow motion cand, la un pas de gura deschisa a masinii de vase cu raftul de jos scos in afara, Victor s-a impiedicat. Ii vad si acum fata venind spre furculitele puse la spalat cu dintii in sus. Inca o istorie cu timp oprit in loc si cu plansete de sperietura si durere castigatoare. In plus, o istorie cu o intorsatura de situatie de ultim moment.

Acum 2-3 zile, o alta intamplare ne-a aratat ca viata e pe muchie. E frig rau afara, drept care ne alergam dupa-amiza prin casa, dintr-o camera in alta sau in jurul trambulinei. Victor se alerga cu mine de data asta. Ca o premonitie, ii tot repetam sa o lase mai incet, sa nu se impiedice. N-a lasat-o, m-a depasit cu viteza mare si, cativa pasi mai incolo, s-a impiedicat si s-a dus ca o racheta cu capul in perete. La doi centimetri de unde capul lui a deformat peretele, pervazul colturos al geamului ar fi putut sa-i intre in tampla sau in ochi daca orienta altfel capul in timpul caderii. Aceeasi frica paralizanta la mine, acelasi urlet de castigator al bataliei cu nesansa la Victor. Alt moment numai bun de realizat ca distanta dintre un azi perfect si un maine la fel e egala cu cea dintre un azi perfect si un maine cu totul altfel.*

tn_IMG_3384

_______________________

* Dupa ultima intamplare, nu ne mai alergam in jurul trambulinei. Doar ‘ne mergem’, cum spune Victor. Am pastrat insa in program traseul dintre holul de la usa din fata si master bedroom, unde alergarea se termina cu o aruncare disperata in pat a urmaritului.  

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: