Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Realitatea intre plus si minus’ Category

Cand lucram intr-un post de radio la Buzau prin anii 2000, din cand in cand, spre iarna, aparea prin studio si prin oras verisoara unui coleg bronzata tuci. Inclusiv nasul usor ridicat de adolescenta venita din Florida la neamurile din Romania. Evident, Florida nu e numai locul unde o poti sterge, ca Trump si Ciorbea, cand ti se rupe de ce ai de facut, sau unde diferentele intre bogatii si saracii Americii te lovesc parca cel mai eficient in moalele capului. Este, daca ti se pare practic, si locul unde inca te poti bronza cand la tine, doar cateva sute de mile mai la nord, lumea umbla deja in geaca. Ca observatie personala, nasul ridicat nu e la pachet cu bronzul in Florida, e o optiune individuala.

Am petrecut o parte din vacanta de toamna la Fort Walton, un loc ocolit relativ la muchie de ultimele uragane care au maturat zona putin mai la est (e la cateva zeci de mile de primul oras lovit de Michael in octombrie). Am plecat spre sud cu papornita cu vreo 30 de Snoopy si cu geci groase intr-o dimineata in care temperatura in Indiana se apropia de 0. Dar seara la destinatie am facut baie in piscina, afara din hotel. Daca te duci destul de aproape de ocean in Florida, ce numeri nu mai sunt saracii ei segregati in zone cu aspect neingrijit, ci gradele in plus prin diferenta si delfinii pe care ii vezi de la balcon jucandu-se in apele Golfului Mexic in dimineti cu apa linistita. Cat despre nopti, rupt de soarele de zi si de leapsa pe plaja pe intuneric, numeri valurile pana cand zgomotul oceanului te adoarme. Si te gandesti cum sa le faci pachet pentru zilele de ne-vacanta de acasa, cand ce te adoarme doar oboseala.

 

Read Full Post »

Intamplarea mea e una fara jandarmi, dar cu un inceput de an scolar american, primul cu Victor in el.

In primele doua saptamani, am schimbat scoala copilului de doua ori: de la scoala A la scoala B si inapoi. Ideea primei mutari a plecat de la noi: vroiam sa stim, inainte de inceperea anului, detalii despre repartizarea pe clase, dar nu s-a putut. Miza o vedeam noi mare: am vrut ca Victor sa vorbeasca cu accentul care trebuie, iar unul din planurile posibile ale scolii era ca toti nevorbitorii de engleza din generatia lui sa ajunga in aceeasi clasa. Nu ni s-a dat in buna ca nu se va intampla asta si, cu o zi inainte sa inceapa scoala, ne-am dus in alta parte.

Aveam sa realizam the hard way ce facusem cu asta. O luam cu realizatul de dimineata, cand eu trebuia sa-l scot pe Victor din masina in fata scolii in timp ce ma intreba inecandu-se de plans si tremurand, daca inteleg ca el este stresat si ca ii e frica. Nu stiam ce sa intelegem si ce se intampla cu el nici eu, nici taica-sau. Stiam insa ca traim, pe ascuns, continuarea cosmarului lui vazandu-l cum nu manca nimic, cum se plangea de dureri de stomac si cap, cum nu dormea noaptea, cum nu se mai bucura de viata. A plans de fiecare data cand a trebuit sa se rupa de langa noi, dar niciodata stresul lui nu ne-a facut sa ne temem pentru sanatatea lui fizica si mentala.

inainte_si_dupa

Prima zi de scoala la scoala care nu i-a priit: inainte (acasa) si dupa.

straduinta_collage

Aceeasi scoala, ziua 1 si ziua cateva dupa, cu invatatoarea: macar s-au straduit amandoi!

Taind optiuni de pe lista, am ajuns dupa 2 saptamani sa-l mutam inapoi la scoala A. Era locul in care se simtise mult mai bine. Pentru obisnuirea copiilor, scoala a organizat o tabara de 3 zile inainte de inceperea anului. Plansese in prima zi si acolo, dar numai pentru cateva minute. Setting-ul mental fusese altul acolo: stia de 2, 3 ani ca aia va fi scoala lui. Ii tot repetasem asta ca sa-l obisnuim cu ideea si sa-i fie mai usor. Nu ne-am asteptat niciun moment, insa, ca schimbarea scolii sa-i provoace o reactie atat de violenta; aflata usa in usa cu scoala unde Victor fusese la gradinita, noua scoala nu era nici pe departe un loc strain pentru el pentru ca grupa lui si cea de eceeasi varsta de la scoala cealalta aveau nenumarate programe comune. Deci nu stim de ce schimbarea l-a zdruncinat intr-atat. Stim numai ca-l innebunea gandul ca noua invatatoare nu-l lasa sa planga in clasa. „No tears in school!” – ne spunea ca i se repeta zilnic lui, copilului de 5 ani care se simtea fortat sa-si reprime emotiile. Nici frig nu avea voie sa-i fie intr-o scoala unde, ca in mai toate celelalte scoli de pe aici, temperatura e tinuta undeva in jur de 20-22 de grade C. Am „negociat” o saptamana ca sa fie lasat sa planga la scoala clasa si sa poarte ceva pestre tricou (a si racit pana l-am mutat). Inceputurile de zi si le petrecea intr-un mindful place, in biroul unei consiliere, unde i se permitea sa planga.

Acum e inapoi la prima scoala. Boierie aici:  in ciuda englezei lui inca stangace, termina de cand a venit cu cel mai mare punctaj din clasa la ce fac ei acolo. Miza saptamanala concreta este doar o acadea sau o jucarioara, dar bucuria de a le alege in fata clasei din cutia cu surprize a educatoarei pare una de moment Mastercard. La intalnirea de zilele trecute cu invatatoarea si cu profesorul de engleza, ni s-a spus ca Victor face progrese uimitoare si ca este o placere si o bucurie sa lucrezi cu el la cat e de ascultator si la cat de repede intelege. Ne-am bucurat si pentru el, si pentru noi. Dar asta nu inseamna ca nu mi-ar mai trebui si acum o catapulta sa-l dau jos dimineata din masina, pentru ca pe noi alege sa ne perpeleasca in continuare, spunandu-ne dimineata ca nu vrea la scoala, dupa-amiaza ca i-a placut tot acolo*.

Prima zi dupa intoarcerea la scoala de unde plecase. Schimbare la 180 de grade, dar plansul de la ora mesei din cafeteria e sfant! Aici intervine directoarea sa salveze situatia. Totul da in ras, pentru ca directoarea habar n-are sa spuna sandwich in romana. Situatia se rezolva cu o poza cu fete silly, care face ulterior inconjurul conturilor de twitter ale corporatiei.

Parte din reteta reusitei, munca cu tati: literele mari si mici – bifate, cititul cuvintelor de 2 si 3 litere in engleza – aproape o bagatela, asteptam marcarea primei milestone: 25 / minut. Parte din aceeasi reteta, ca din orice reteta de bine la noi, echipa Snoopy. Cu baietelul si la la greu, cand ii batea pe toti soarele in leaganele de la fosta scoala in numele relaxarii, si la bine, ca aparitii noi in echipa pentru a marca performanta atinsa. 25 de membri acum; 3 noi au venit ca premii pentru obiective bifate, altii 5 asteapta  – multumim, Kathy**!

sanders_badge

Sanders, angajat al scolii, e si el parte din succes. El isi face treaba si cand doarme: sta la mangaiat 🙂

_________________

*… cu exceptia doamnei care ii supravegheaza la masa in cafeteria, pentru ca il indeamna sa manance. 

** Kathy e o profesoara cunoscuta de Liviu la un workshop in vara si care s-a oferit sa-i aleaga pe toti Snoopy – recompensa din cutia ei pentru copiii care citesc bine si sa ni-i dea noua pentru Victor cand atinge o performanta sau alta. Tot de la ea cartea care il ajuta pe Liviu sa-l invete cititul in engleza in mod structurat. 

Read Full Post »

Am vazut ca Victor nu poate urca in avionul care traversa Atlanticul spre Europa abia in Torionto, cand noi am vrut sa facem check-inul online si softul Lufthansa nu a vrut. Pasaportul lui Victor expira mai tarziu de 6 luni de la ultima zi a calatoriei. Era 9 dimineata si la 3 dupa-amiaza trebuia sa fim la aeroport. Ofiterul care a raspuns la consulatul american din Toronto, si care ne-a intrebat daca aveam la noi certificatul copilului de nastere si numarul de securitate sociala, a aflat ca nu le aveam. Dar ne-a spus sa mergem la Consulat cu doua poze de pasaport de-ale copilului ca sa vada ei ce poate fi facut.

Toronto e mare rau! 45 de minute pana la pozar, 30 sa fie gata pozele si altele 45 pana in buricul orasului, la sediul consulatului. La consulat, coada cateva minute si plimbare prin oras de 2 ore in asteptarea documentului nou. Cu certificatul si codul numeric personal american am rezolvat-o jurand in fata ofiterului ca spunem adevarul in legatura cu ce afirmam despre copil. Am platit 115 de dolari, in care urmeaza sa intre si pasaportul cu valabilitate mai mare fata de cel pentru un an obtinut la Toronto, pentru care avem timp sa aplicam pana vara viitoare.

Acasa in Indiana, Liviu tocmai aplicase sa-si schmbe cartea de identitate (care in State tine si de carnet de sofat, e 2 in 1). S-a dus cu fosta carte si cu 7 dolari, urmand ca buletinul-carnet sa vina acasa cu posta.

Pe site-ul consulatului roman din Toronto sunt k) documente de prezentat pentru pasaportul unui copil minor cu statut asemenator cu al lui Victor.

Pentru cand iti schimbi buletinul expirat in Romania, pentru tine exista o lista de documente necesare cu 8 liniute. Ai nevoie de contractul casei, de certificatele de nastere ale copiilor (pe langa certificatul tau), de certificaatul de casatorie si etc. pana la 8. Ii bati insa pe americani la economii: dai 7 lei in loc de 7 dolari.

 

Read Full Post »

Am mai bifat una nefacuta: un accident de masina.

N-am inteles cum s-a-ntamplat. Treceam spre casa pe strada 16 din Indianapolis, eram in fata bisericii romanesti. Cand ma pregateam s-o iau la stanga pe Tibbs spre strada 10, in timp ce ma asiguram in oglinzi si peste umar sa schimb banda, POC! Pentru cunoscatori, vorbesc de zgomotul infundat si relativ puternic, urmat de izbitura capului in tetiera si inapoi. Nu retin nici sa fi mers prea aproape de masina din fata, nici sa fi mers prea repede.

tn_IMG_4290_1

La intrebarea ‘what’s next?’ venita in minte, n-am gasit un raspuns spontan. Mi-era un somn de pus scobitori intre pleoape: miscarile imi erau in reluare si tairile la fel dupa niste nopti scurte. In plus, petrecusem 4 ore la scoala intr-o temperatura de 38 de grade C (se stricase instalatia de aer conditionat din cladire de umblam toti nauci ca niste oi capii).

Revenind la accident, stirile aici sunt si cu oameni care se impusca nervosi in trafic, n-am coborat din masina pana nu m-am uitat cine conducea Toyota Camry pe care o compactasem eu usor (si cu care ma retrasesem intre timp, pe nevorbite, pe banda de stanga-dreapta din centrul strazii). Soferita era o doamna. La propriu, dar nu numai: cand i-am cerut scuze, a spus calm ca e OK si ca se intampla.

La momentul sosirii politistului, eram cu masini cu tot in parcarea unei statii de benzina din apropiere. Si aveam deja inca o confirmare ca lumea-i mica dupa ce victima mea si cu mine ne descoperisem cunostinte comune. Politistul venit s-a hlizit putin la noi spunandu-ne ca el n-are niciun rol intr-o poveste ca aia, mai ales ca ne vede ca nu tipam una la alta si nu ne paruim pasandu vina de colo-colo. Si ca sa schimbam datele si sa ne intelegem. Dupa care a plecat.

Din incurcatura procedurala m-a scos Liviu, care le-a lasat pe-ale lui balta si a luat-o 40 de km mai incolo spre Indianapolis. Apucasem sa-i spun la telefon despre accident dar, sa fie ghinionul cu ‘va urma’, linia T-mobile a picat in timp ce vorbeam si ramasese ca-n tren.

Cu Liviu alaturi, am mai schimbat cu victima datele personale si de la asigurari, apoi am plecat fiecare sa ne lingem ranile. Ea pe asigurarea noastra, noi pe-a nimanui:  Indiana, cum ne-a subliniat si politistul, nu e un ‘no fault state’ sa-si repare fiecare masina lui dupa accident).

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa. Care poveste mai bine nu se-ntampla!

 

 

Read Full Post »

Cand bunica s-a urcat pe trambulina lui Victor, am luat-o ca pe un semn bun. A durat mai bine de 2 saptamani sa-si faca putin curaj (venise din Romania dintr-o istorie de cateva luni de neiesit din casa din cauza problemelor de sanatate). Dar curajul si l-a facut si doar ce ne-am trezit intr-o zi ca-i auzim pe amandoi, bunica si Victor, harjonindu-se in trambulina. N-a exagerat, dar a topait ceva inainte sa se cotopeneasca din nou sa coboare pe pamant.

 

 

Ochiul stang si fata pana la jumatatea obrazului nu si le-a invinetit sarind. A cazut pe strada, zice ca din senin si fara sa-fi fi pierdut cunostinta vreun moment. Cand a sosit acasa, a tacut malc si a intrat la un dus. Aveam sa-i vedem cucuiul urias de deasupra arcadei si ochiul deja violet cu bunica curatata de sangele scurs dupa taratul arcadei pe asfalt. Inca arata o victima a unei violente domestice pe care n-a trait-o, dar care atrage priviri lungi pentru ca violenta domestica e departe de a fi o raritate si pe aici.

tn_20180402_165738

Dar nu e nimic violent in viata de aici a bunicii. Poate doar furtunos partial atunci cand alergatul cu nepotul prin casa o cere. Dar bunica rezista. Asa cum rezista singura impotriva tuturor la cate-o v-ati ascunsea cu Victor care, dupa ce o pune sa numere „rar de tot” pana la 20, ne pune pe noi sa-l ascundem „repede de tot”. Bunica simte ca lupta nu e cinstita pe undeva, dar nu se lasa. Uneori cauta de chiauneste, dar da de el si in cosul de rufe de spalat, si in cutia mare cu pilote din dressing, si prin cotloanele casei pe care noi le stim, dar ea trebuie sa le descopere.

Rost de ciondaneala cu nepotul e destul de des. Cum ar fi la joaca cu plastilina, cand bunica vrea sa faca pasaroi de o culoare si Victor de alta, sau cand ea vrea zecile de pasaroi aliniati pe masa pe culori iar el ii vrea amestecati. Atunci, pentru ca intalnirea este intre doua pietre tari, solutia nepotului e sa o parasca pe bunica ca nu vrea ce vrea el. „Intelegeti-va!” – le zic, desi stiu ca nu e cale pana cand unul din ei nu renunta la joaca cu plastilina. Si-au mai gasit in comun anul asta pasiunea pentru desene animate, ocazie de chitcaiala si aici, desi judecat la rece n-ai vedea cum. Cand ii pun lui povesti sa-l adun ceva mai linistit la masa, apare si bunica de pe unde e si-si trage un scaun alaturi. Portita gasita de Victor s-o chitcaie pe bunica e sa intrerupa povestile cu 20 de secunde inainte de final, desi stie ca ei nu-i place asta si ca o sa-i zica de fiecare data sa nu le mai opreasca.

 

 

In ciuda mini-razboaielor zilnice, bunica si nepotul par, unul pentru altul, un stress necesar: isi incep ziua cautandu-se unul pe altul sa se joace, asa o si termina. Seara, la despartire, in loc de noapte bune, bunica isi aude un „sa dormi bine, sa ne putem juca maine!”. Iar cand maine vine, ei impart mai tot timpul pe care il pot pune la comun: impreuna merg in parc, tot impreuna bantuie, cand e frig, pe culoare si in salile de sport de la liceu de la Liviu, nepotul pe bicicleta, bunica pe jos si Liviu pe role.

Orele petrecute de bunica aseara la camera de urgenta au fost cu nepotul pe Google duo: „- Arata-mi cum ii ia sange, tati!” Sau: „- Arata-mi unde o duce, tati!” Sau alti „arata-mi”, pentru ca intra multi in 6 ore de ER, unde bunica a ajuns dupa ce ne-a spus ca statuse toata partea de zi cat noi lipsisem de acasa cu dureri in piept si pe o mana. Iar tati ii arata luatul sangelui si facutul injectiilor mai livid la fata ca bunica si cu capul intors in partea opusa telefonului. Bunica „n-are vene” si e cumva impacata cu ideea ca orice punctie venoasa e multe-in-una. Liviu nu se poate impaca nici cu ideea ca acele de felul ala exista pentru scopul pentru care exista.

 

 

La intoarcerea acasa*, dupa tot dorul de bunica exprimat explicit si repetat, nepotul a sarbatorit revederea cu intreruptul povestilor de la masa de seara inainte de final.

__________________

* Nu se stie ce-a fost cu durerea bunicii, dar clar n-a fost atac de cord sau cheag de sange in plamani.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: