Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘spital’

19:30. Asteptam. 19:40. La fel. Victor, intre doua tavaleli de durere de burta si cu cearcanele pana la jumatatea obrazului: ‘- Mami, hai sa tragem niste ape’.  Vazuse baile tocmai la capaul celalalt al holului, are un radar special pentru ele. Am mers. 19:50. Liviu merge la receptie sa le spuna ca, daca nu ne iau in urmatoarele 10 minute, plecam la o alta sectie de urgenta. Trebuie sa vii cu overdoza sau cu sangele curgand din tine sau in tine aiurea sa te ia din prima. Din Canada, as fi preferat sa-l avem pe Trudeau, nu asteptarile de la urgenta. Exagerez: mi s-a povestit acolo stai cu noptile cu copiii prin salile e asteptare, trece o asistenta din cand in cand sa verifice situatia. Dar tot l-as fi preferat pe Trudeau. Victor cere ape si cu taica-sau. Se intorc, ne inregistreaza si ne dau un salon pe sectie.

Pe perete, mare, un afis cu timpi de asteptare. Prima vizita a medicului: dupa 20 min. Afectiune usoara: o ora si jumatate. Afctiune medie: 3 ore. Afectiune grava: 4 ore. Investigatii: 1-2 ore. O asistenta ne trimite la baie cu el si cu un borcanel steril pentru urina. Ramanem pret de cateva ape trase si revenim in salon.

Dupa 20-30 de minute, apare un doctor. Ii spunem ce simptome are si intelege ca ne temem de o ocluzie intestinala. Ne spune ca o sa-i faca raze la burta. In 10 minute le facem. Ne uitam pe perete. Timp de asteptare pentru raze: o ora.

Face febra. O asistenta vine cu doua seringi lungi cu Tylenol. Doza de cal fata de cei 7,5 ml pe care ii primea acasa in pusee de febra. In 10 minute, era ca o racheta. ‘Vrei ceai?’ – il intreb. Vroia. ‘O banana vrei?’. O vroia. Nu mancase / bause de doua zile, luasem cate ceva la mine sperand la o minune. ‘Vreau ‘Capra cu 3 iezi’ si ‘Scufita rosie’. Aveam. Am conectat calculatorul la reteaua spitalului si am intrat pe Youtube. Taica-sau a dat de telecomanda de la televizor si statea cu un ochi ba pe aventurile caprei si ale Scufitei, ba pe minciunile lui Trump povestite la televizor. Ce idiot, frate! Nu de taica-sau zic. Dar nu vreau sa vorbesc de funie pe limba spanzuratului.

8:30. Asteptam. 9:30. Asteptam. 10:30. Asteptam. Putin inainte de 11:30, Victor isi pierduse toata rabdarea. L-am imbracat si am iesit sa plecam. Dupa timpii de asteptare, parea ceva grav. Dupa reactia personalului medical, deloc. I-am spus unei asistente sa ne sune acasa daca e de internare si am iesit pe hol. O alta asistenta alearga dupa noi sa ne spuna ca il cheama ea pe doctor. Nu vor sa se auda despre ei ca pleci cum plecam noi. Ne-am intors in usa salonului. In secunda doi, apare doctorul cu un teanc de hartii. Semnam ceva, ne spune ca razele sunt OK si ca e probabil un virus care ii provoca simptomele alea.

Si gata.

Read Full Post »

Odiseea spitaliceasca 2010

Scenaristii de reclame TV la medicamente par sa aiba idei putine, dar clare. Astfel, de la un medicament la altul, in povestea de pe ecran se schimba doar numele produsului, al belelei de care pare sa te scape si actorii. In rest, locuri comune: boala care schimonoseste fete si contorsioneaza trupuri, pastila care sterge tot cu buretele imediat ce e asezata pe limba (si care pastila face trecerea instantaneu de la mimica starii de disperare la cea de nirvana), viata de dupa unde toata lumea canta si danseaza (si mai ales zambeste cu toti dintii in reclamele americane) si mica si pe repede-inaintea atentionare de final cu privire la riscurile asociate medicamentului.

Astea din urma, insa, sunt de fiecare data bomboana de pe tort. Sau mai potrivit spus de pe coliva, la cum suna finalul de reclama: “Te doare? Bietul de tine, uite cat esti de devastat … Dar de ce sa te chinui cand exista o solutie?! Ia Antidurerol si uiti ca te-a durut vreodata! Trebuie doar sa stii ca la pachet cu disparitia durerii ar putea sa iti creasca plete pe limba, sa iti stea inima, creierul, ficatul, rinichii sau viata cu totul, asa ca nu face asta singur acasa, consulta-ti inainte medicul sau farmacistul.” De parca medicul sau farmacistul ar putea sa moara ei in locul tau daca ai o reactie adversa imprevizibila la medicament, asa cum clar s-a intamplat macar o data in perioada lui de testare din moment ce riscul e trecut in prospect.

In principiu, nu poti sti niciodata daca esti regula sau exceptia cand e vorba de un asemenea risc. Iti poti spune incurajator (si repetat ca sa te auzi) doar ca, desi se moare de soc anafilactic de la aspirina, statistic nu toata lumea pateste asta. Si, daca chiar nu ai de intors, iti asumi riscul si abia pe urma poti sa vezi care ti-a fost norocul.

Asa si la interventiile chirurgicale: nimeni nu se atinge de tine cu proceduri si medicamente daca nu semnezi ca stii ca ti se poate trage de la asta. Semnezi, bine; nu semnezi, iar bine: tu alegi, zic ei. In realitate, tot ce poti face e sa semnezi.

Si am semnat si eu ca ii las sa ma opereze cu orice risc din lista lor asumat.


In comparatie cu experientele care ii tin pe altii la propriu intre viata si moarte cand ii urca pe masa de operatie, ce urma sa mi se intample mie ca act medical parea o gluma; nu ma indoiam de asta. In plus, experienta mea de a fi lucrat la inceputurile mele de cariera intr-o maternitate romaneasca ca sora medicala, in ultimul an de comunism, ar fi trebuit sa ma fi vaccinat definitiv fata de orice fel de frica in directia asta. Acolo, nu ca nu se facea interventia in somn si sub anestezie mai mult sau mai putin generala pentru protejarea psihicului pacientei, dar nici macar nu se intampla la blocul operator, ci in cabinete vai mama lor si prost echipate de consultatii. Partea buna e ca daca nu stii ce risti, nu te sperii. Cand esti trecut insa prin sedinte de training pre-operator, cand ti se cere sa iti semnezi de cateva ori viata pe un contract in trei exemplare si cand ti se da acasa anticipat reteta cu analgezice puternice si narcotice sa te ajute la durerile de dupa, imaginatia ti-o ia razna. Mai ales ca nimeni din personalul medical nu te incurajeaza cu vorbe care sa te excluda cumva din grupul de potentiale victime, toti evitand elegant orice forma categorica dar gratuita de linistire.

Acum stiu cum si-ar putea petrece ultimele zile condamnatii la moarte. Ultimele doua, cat am avut eu intre semnarea contractului si interventie: in prima m-am perpelit de frica mortii si in cealalta m-am impacat cu soarta, care urma ea sa fie.

Si nu a fost rea, slava Domnului! Toate scrupulele lor fac parte de fapt dintr-o procedura riguroasa, cu fel de fel de precautii. In spital, inainte de interventie, nimic nu ti se face fara scanarea banderolei de la mana, pe care ti-o ataseaza cu simtul raspunderii la inregistrare si o mai dai jos doar cu foarfeca. Fiecare asistenta cu rol pe langa tine duce dupa ea pe carutul cu medicamente si un laptop conectat la un pistol de citit coduri de bare, care pistol deschide dupa scanare contul tau de pacient ca procedura sa poata fi inregistrata. In prealabil, tot fiecare te intreaba invariabil de fiecare data cum te cheama, cand esti nascut si cine e medicul tau. Usor ca in filmele cu prosti, dar vorba lui Liviu: macar asa nu ajung sa-ti taie piciorul cand problema ta e la burta. Daca ti-e racoare, iti ofera paturi incalzite pe care le scot dintr-un fel de cuptor de paturi. Daca asta te face sa te simti mai bine, iti ofera psihoterapeut specializat in problema ta. Cat despre medici, vin, iti vorbesc cu rabdare, ii intrebi, te asculta, ii asculti, totul fara ifose de zei.

In secunda doi dupa ce m-au dus la sala de operatii si m-au transferat pe masa nu am mai stiut de mine. Nu tu experiente extra-corporale, nimic. Un nimic perfect. M-am trezit peste 50 de minute clantanind (ca) de frig. O alta asistenta era acolo si m-a intrebat de sanatate. Tot ea m-a incalzit, de data asta cu o injectie si inainte sa apuc sa spun ceva, mi-a spus ce mai urmeaza, m-a intrebat ce vreau sa beau, mi-a adus, a mai stat sa ma monitorizeze cu una, alta si ceva mai tarziu m-a decuplat de la aparate si m-a dus in alt salon. M-a preluat acolo alta asistenta care, dupa ce m-a cuplat la aparatele ei si a pastrat un ochi pe evolutie cateva minute, l-a chemat pe Liviu. Familie de panicati, statea si el cu sufletul la gura. In primul rand pentru ca intarziasera cu procedurile fata de timpul anuntat, apoi pentru ca citise undeva cum ca se intampla uneori ca anestezia sa nu prinda, sa simti tot pe viu dar sa nu poti reactiona. Asta desi imediat iesit din interventie medicul operator s-a dus la el sa-l linisteasca.

Eu eram deja cu toate reactiile la mine, drept care am mai stat putin si am plecat acasa. Initial intr-o tentativa de a face pe jos cei 30, 40 de metri care ma desparteau de usa spitalului, ceea ce a ingalbenit instantaneu fata asistentei in grija careia eram si care a facut sa apara tot instantaneu un carucior pe care mi-a cerut sa ma asez in timp ce pe Liviu l-a rugat sa traga masina exact in fata usii. Si asta a fost, am iesit safe de pe teritoriul lor de responsabilitate. In mana cu un teanc de hartii cu indicatii, din care una insira, pe un fund roz intens, pericolele care ma pasc si post-operator, ca sa nu dorm linistita nici dupa.

A doua zi m-a sunat o asistenta sa ma intrebe cum ma simt, sa imi ceara sa ii pun intrebari despre starea mea daca am si sa se bucure ca imi merge bine. A treia zi, spitalul mi-a trimis un fel de thank you note pentru alegerea de a ma trata la ei, semnata de toate asistentele prin mana carora trecusem, asistente care incrustasera smiley faces si urari de bine cu pixul pe marginea textului imprimat standard.

Ce nu a venit inca de la spital e nota de plata pentru anestezist si serviciile medicale (pe cea a operatorului am avut-o anticipat). Cheltuielile astea intra in cea mai mare parte pe asigurarea medicala, dar tot iti lasa si tie ocazia de a scoate din buzunar un procent (la operator a fost de 10%, dupa ce au dat la o parte 20%, suma nedeductibila din asigurare si deci de platit direct din buzunar). Ultima data, trei ore si jumatate petrecute de mine intr-un spital au insemnat o factura de 4.200 de dolari. Fara sa implice anestezisti si sali de operatii. Daca exagereaza, ies la colt in Indy sa vand la bucata narcoticele prescrise preventiv si pe care nu am avut nevoie sa le folosesc.

Read Full Post »

Lucrez pentru o luna ca translator intr-un loc trist, un spital in care oamenii ajung in cea mai mare parte sa reduca macar putin din handicapurile pe care le vor purta cu ei toata viata. Mediul e usor cauzator de depresie: batrani si tineri cu maini si picioare inerte, cu capete care stau drept numai sustinute de dispozitive speciale de fixare, suportul natural, coloana, fiind fracturat, par capilar putin crescut care pastreaza brazde spane, urme ale operatiilor prin care au fost scoase afara tumori sau indepartate urmele unor alte traumatisme, oameni care dormiteaza semi-inconstient in carucioare cu rotile prin salile de terapie, cu furtune iesind direct din gat, ceea ce ii lasa si fara voce sau care tarasc dupa ei tuburi portabile de oxigen.

Creierul meu, coplesit de atata durere, dupa mecanisme pe care nu mi le arata constient, imi trimite semnale de slabiciune ale propriului meu corp: dureri in picioare, migrene, spasme musculare care ma trezesc noaptea din somn. In tot generatorul asta de senzatii si meditatii despre rosturi si esente, reusesc sa imi gasesc partea mea de placere in discutiile cu … “fanii”, niste batranei loviti de soarta dar foarte placuti si pozitivi la adresa mea 😉 Din cele opt ore si jumatate pe zi pe care le petrec la spital, prin natura muncii pe care o fac, lucrez efectiv doua si jumatate, trei. In rest, citesc, scriu, observ si socializez, cum spuneam, cu batranei incantati in felul lor de prezenta mea exotica cu accent strain si engleza americana stangace si care imi vaneaza prezenta si pauzele dintre sedintele de terapie la care particip pentru a petrece timp cu mine. De la ei am aflat povesti uimitoare de viata si povesti cu oameni care au facut istoria in cel de-al doilea razboi mondial si care isi leaga existenta si amintirile de evenimente despre care toti ceilalti am auzit doar la orele de istorie.

Reamon, un irlandez emigrat aici inainte al doilea razboi mondial, m-a “alergat” zilnic, in primele trei saptamani cat a coincis trecerea noastra prin spital, sa imi spuna cat ii sunt de simpatica, cu un entuziasm invariabil si sincer. Isi duce zilele intr-un carucior cu rotile, dupa ce asta-iarna a alunecat pe gheata si si-a rupt soldul. Acum, la cei cu siguranta peste 80 de ani, spera si asteapta sa se faca bine dupa ce doctorii l-au operat si i-au pus oasele la loc sa se reprinda unul de altul. Reamon ma asigura mereu ca America va fi o tara buna si primitoare si pentru mine, asa cum a fost si pentru el, doar ca trebuie sa am rabdare si sa ma conving de asta. La plecare ne-am imbratisat cald si l-am revazut la cateva zile dupa externare cand venise la un control, adus de doi nepoti. Din cauza prezentei lor, sau poate numai din cauza suferintei si neputintei in care s-a regasit in lumea de dincolo de spital, nu mai pastra mai nimic din energia si optimismul pe care le imprastia pe holuri cand era internat si tot personalul il apela cu numele “belea”, spus in limba lor.

Dupa plecarea lui Reamon, noul meu admirator, incantat de fiecare data sa ma vada, sa vorbeasca cu mine, sa imi simta mana in mana lui si sa mi-o sarute a ramas Maurice. Ofiter al US Navy in timpul ultimului razboi mondial, cand a lucrat pe un portavion (primul care a participat intr-o batalie al carui nume nu l-am retinut), Maurice a ramas pasionat de avioane pana tarziu cand, de batranete, l-au lasat si puterile si sanatatea. Mai are si acum avionul lui Cessna pe care l-a pilotat pana in partea cealalta a Americii, in Florida, cu care si-a plimbat prietenii si cu care si-ar dori foarte mult sa ma plimbe si pe mine. Deocamdata e in spital iar asta a facut in ultimele sase luni, dupa ce medicii au gasit de cuviinta sa il taie de cinci ori.

Maurice imi spune si el ca sunt frumoasa si ca a auzit el, de aici, din America, faptul ca mai toate romancile sunt frumoase. Ii mai place si ca vede ca vorbesc putin. Timp de 61 de ani, imi spunea, neveste-sii nu i-a tacut gura iar tinta atacurilor verbale era el. Acum abia si-a gasit o ocupatie, sta pe chat cu niste medici, cu care s-a imprietenit la spitalul unde a lucrat toata viata ca asistenta medicala. Batranelul ma urmareste cu privirea peste tot prin sala de terapie – o sala mare, cu multe aparate la care lucreaza simultan aproximativ 30 de pacienti. Cand prinde ocazia, imi spune ca face asta si ca i-ar placea mult sa fiu eu terapeutul lui, sa il ajut sa mearga din nou si sa isi recupereze memoria pierduta partial dupa cele trei saptamani, din economia celor sase luni de spitalizare, petrecute in coma. M-a intrebat daca poate sa ma viziteze acasa si daca sotul meu ar fi de acord cu asta. Dorinta asta, i-am spus, si-o poate implini. Ce nu i-am spus, dar e suficient de lucid sa inteleaga si singur, are legatura cu celelalte dorinte exprimate. Cea cu zborul nostru intr-un avion pilotat de el, precum si cea cu mine pe post de terapeut vor trece, pe muteste, in buzunarul cu dorinte care nu vor prinde niciodata materialitate. Spuse cu voce tare insa, dorintele astea au avut si ele rolul lor: asa imposibile cum pareau de la bun inceput, au reusit sa coloreze cald prietenia noastra de cateva saptamani.

Saptamana viitoare termin sejurul meu la spital. Un sejur imbogatitor in felul lui, prin intensitatea sentimentelor si senzatiilor traite intr-o lume paralela cu cea pe care o numim normala, una mai saraca in sanse dar mult mai bogata in sperante.

Am primit, in lumea asta trista, portii neasteptate de prietenie si generozitate, concretizate in cuvinte simple si gesturi care m-au ajutat sa simt mai atenuat si sa inteleg mai de aproape durerea multimii aleia de suferinzi a caror principala vindecare, in absenta unei minuni, ar trebui sa fie impacarea cu soarta.

As vrea sa cred ca am “platit” la randul meu aceasta favoare macar ascultand povestile lor, atat de multe incat dadeau pe dinafara in asteptarea unor urechi daca nu interesate, macar rabdatoare sa asculte. Si ca am mai platit cu zambete intelegatoare si sincere, exprimand in acelasi timp simpatia, dar si o compasiune decenta, care sa dea curaj, nu sa adanceasca prapastia intre oamenii de acolo si cei mai norocosi, ca cei din lumea in care ma aflam eu, intreaga la trup si la minte.

Read Full Post »

Paradisul bolnavilor

Am vazut si bolnavi fericiti. De fapt, bolnavi care, internati in spital, se pot concentra doar la durerea lor.

La farmacia spitalului are de toate, nu mai trebuie sa aduca nimic “de acasa”, nu exista limita de cearceafuri daca se pateaza cel de pe pat, in jurul fiecarui bolnav forfotesc, serviabil, cateva cadre medicale care sar ca arse cand se aprinde luminita din fata vreunui salon, semn ca cineva are de cerut ceva.

Saloanele – niste camere de cel mult doua locuri, cu televizor indreptat spre fiecare pat, paturi cu panouri de comanda laterale si accesorizate pentru orice del de necesitati, dressinguri, baie separata, telefon langa fiecare pat.

Holurile spitalului poarta si ele amprenta unei civilizatii ajunse intr-un punct de neimaginat pentru cei mai multi care vorbesc nativ aceeasi limba ca mine. Locuri de asteptare largi, cu fotolii si canapele cu tapiserie viu colorata, in ton cu mocheta, cu tablouri pictate pe panza. In holul principal un pian, donatie din partea unei doamne, folosit din cand in cand de cate cineva care se opreste sa astearna pe clape cate o piesa, intr-o atmosfera care aduce cu cea a unui foaier de teatru mai degraba.

Spitalul despre care vorbesc are si o biblioteca pentru bolnavi, un alt loc de intalnire si socializare cu mese de biliard si alte jocuri, sala de mese la fel de civilizata ca un restaurant. A propos de masa, bolnavii aleg cu o zi inainte ce vor sa manance a doua zi, primind cate cinci alternative de meniu pentru fiecare regim, pe niste foi pe care le returneaza incercuind variantele dorite.

Peste tot un miros placut si o atmosfera asisderea, de ai putea zice ca esti intr-un mall sau intr-un hotel daca nu te-ar durea nimic.

Ma plimb de cateva zile cu treaba prin spitalul asta si o sa ma mai tot plimb cateva saptamani. Daca ma mai impresioneaza ceva, va mai spun.

Toate astea se intampla la Indianapolis.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: