Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Pur si simplu’ Category

Tropaitul ploii de vara pe acoperis ne-a scos in fuga din casa pe mine si pe Victor. Am sarit in masina, agatand in trecere de pe masa din bucatarie cutia cu coloranti alimentari abia cumparata. Calatoria cu masina a durat pana s-a terminat garajul si am ajuns in mijlocul ploii torentiale.

Inainte sa iesim cu colorantul alimentar in ploaie in cautare de fun, apucasem sa ne jucam cu el la magazin, in rezervorul unui WC, unde am colorat pe rand apa in violet, albastru, verde si roz. Dupa care am tras-o. Eu cu un usor sentiment de jena, pentru ca ditamai capra. Victor – cu o fata care spunea in jur ca aia e adevarata viata. La sosirea acasa, vreo 40 de litri de apa din doua cutii cu care ne jucasem toata dimineata devenisera o parte roz, cealalta albasta. Partea roz de un roz extrem, pentru ca ‘sunt si eu copil, mami, nu pot sa fac luclulile chiar bine’.

Am avut fun cu colorantul si-n ploaie. Cu usa deschisa pe partea mea si cu Victor cu capul in poala si picioarele la usa opusa, am privit pe driveway picaturile de colorant facandu-se pete mari, si mai mari, si mai mari, pana nu le mai vedeam. Si pana cand portiera deschisa s-a murat bine, cu noi cu tot

Sa vedem de aproape cum e cu ‘Purple Rain’, am scos o mana si am pus cateva picaturi de purple pe parbriz. Nimic de repetat. Highlight-ul jocului cu colorantul in ploaie a fost cand norii s-au rarit si noi am coborat. Eu sa torn vopsea de prajituri si oua in santul de pe marginea strazii, in dreptul cutiei noastre de posta, Victor sa astepte paraul spontan si colorat 5, 6 metri mai inclolo, la scurgerea in canalizare.

Am pus apoi apa albastra la radacina unei flori, toate culorile in WC-urile si chiuvetele noastre si, cand a iesit soarele, in raul, canalizarea si WC-urile din parc. Si, pentru amintiri care nu trec cu una, cu doua, pe maini,

Read Full Post »

Au bagat cursa de Paris din Indianapolis. Nu-mi vine sa ‘iu-hu!’, ca te rup preturile daca pui mouse-ul pe ea sa o rezervi special (ceea ce ne face sa ramanem fanii curselor din Toronto). S-a nimerit insa ca mamaie si  tataie sa plece inapoi acasa cu primul avion care a zburat vreodata din Indianapolis spre Paris. Si sa sara un schimbat de avion prin State, pe un aeroport colector. Avusesera destul la venire, cand KLM si Delta le-au facut harcea-parcea biletul, de au sosit 12 ore mai tarziu.

Primavara devreme in Indiana e cel mai bun timp pentru o vacanta: verde, optimist, temperaturi confortabile de umblat pe-afara si tantari inca prin oua. A fost mult verde si pentru mamaie si tataie, care au luat la pas parcuri locale sau parte din reteaua nationala de rezervatii naturale. A fost si ceva albastru, de la lacul Michigan si lacurile care ne-au mai iesit in cale. Si gri de la betoanele din Indianapolis.

tn_IMG_4092

A mai fost si rosu ca sangele, chiar de la sange: a 2-a sau a 3-a zi, tataie, care prinsese un elan de licean la plimbarea printr-un parc cu vai de necoborat prin locuri neamenajate, si-a zdrelit adanc o gamba incercand sa coboare o prapastie la intamplare. Tot in ziua aia a cazut si mamaie, dar in fund si pe o poteca amenajata. Fara zdrelituri la ea, s-a pastrat pentru cazatura zdravana de mai tarziu din fata casei. Mamaie a mai cazut o data in parcul de langa noi, distantandu-se astfel lejer in clasamentul primaverii si de bunica, plecata din Indiana cu o cazatura si cu un ochi vanat, si de tataie.

Mamaie si tataie au avut sansa sa-si raspunda la intrebarea cum e cu scoala la americani. Pe care intrebare nu stiu daca s-au pus-o, dar s-a nimerit sa dea peste raspunsuri pentru ca au fost aici in perioada proiectelor finale ale claselor lui Liviu, a show-urilor lui de fizica si la serbarea de final a lui Victor.

tn_IMG_4719

Tataie a avut si Romania lui cu el: toata vacanta a luptat cu adversarii politici pe Facebook. Numai ce-l auzeai despre ce replici a dat si cui, si despre cate like-uri au primit comentariile lui. America si-a documentat-o personal, loc cu loc, imbogatind Facebook-ul cu sute de diferente ilustrate America / vs. / Romania.

Mamaie a avut si ea razboaiele ei. Unul a fost in el cu cateva zeci de pastile devenite jucarii pentru Victor, pastile al caror numar a incercat toata vacanta sa-l controleze. Fara mare succes, nepotul mai vroia mereu cate ‘macar una din fiecare’. Numele de cod al noilor jucarii: ‘secretele’. De cateva ori pe zi, numai ce-l auzeam pe Victor: „- Mamaie, hai sa ne jucam cu secretele!” Modul de joaca: mamaie ii ‘picta’ cu pastilele obiecte, diferite creaturi sau scene din povesti stabilite de comun acord. Un partener redutabil de joaca mamaie: rezista si la desenat, si la facut si jucat cu barci de hartie, si in general!

tn_IMG_5280tn_IMG_5283

Pentru un plus de autenticitate, cand o firma de tranzactii imobiliare a incitat cartierul la un ‘garage sale’ comun, am scos si noi ceva pe driveway. Pana la final, am gasit 3 dolari in borcanul lasat afara, si doua incaltari de-ale lui Victor mai putin.

tn_20180512_161003

Dar totul a fost bine cand s-a terminat cu un zbor inaugural Indianapolis – Paris. In aeroport, un turn Eiffel in miniatura, intr-un loc special amenajat, ii imbia pe pasageri la o poza sau un selfie. La poarta de imbarcare, festin in toata regula, in fundal cu conferinta de presa tinuta de primarul Indianapolisului si oficiali francezi din reprezentantele americane ale unei institutii sau alta. De dincolo de usa avionului am aflat ca toate fusesera bine de data asta cu Delta, cu exceptia unor turbulente care i-au zgaltait prelungit si i-au tinut ceva timp cu sufletul la gura.

tn_20180524_163008

 

Read Full Post »

O primavara si la noi de ne-a pus zapada la pamant toate tufele din fata … Intr-o singura zi. Am curatat de doua ori driveway-ul si aleea care duce la usa din fata  Cand zic ‘am curatat’, zic de Liviu.

La doua ore dupa ce ne-am facut selfie cu el, cand sa plecam la sanius, iepurele nostru de zapada se vedea fara treimea de jos. Iar ochii lui din strugure, urechile si incisivii din ardei si coada din broccoli nu se mai vedeau deloc. Cosului lui cu oua de zapada, morcovi si frunze de salata i se mai vedea doar forma, banuita sub stratul de zapada. Celuilalt cos, cu oua de ciocolata adevarate, i se vedeau si lui mai putine oua. Dar nu de la zapada, pe asta nu l-am lasat afara. Se ocupase Victor, sa nu se plictiseasca langa semineu. Dupa ce ne-am intors de la sanius, pe seara, am sapat in capul iepurelui, am dat de ochi si i-am descoperit. Asta chiar daca si cu, si fara, la cat ningea nu puteai vedea mare lucru.

Derdelusul din parc … rasfat! Am stat toata iarna calendaristica cu meter-stick-ul in zapada cazuta joia si vara, care zapada insa n-a trecut niciodata de o marime care sa para ca poate tine  sania cu ce-i pe ea in miscare. Pana acum, insa, cand, pentru sarea si piperul zilei, a tinut-o. Iar pe masina cu care ne-am dus in parc a dus-o cu  roata intr-o canalizare una cu drumul de atata zapada.

Dar toate sunt bune cand se termina acasa cu alarma de incendiu declansata doar din prea multa vigilenta. Si urland in ciuda tuturor usilor si geamurilor larg deschise, de a fost nevoie sa-i scoata Liviu bateria ca sa taca (dupa ce am iesit afara sa vedem daca nu arde casa de nu se mai opreste). Totul spre bucuria bunicii care alesese sa nu mearga la derdelus si care se tot intreba ce ar fi facut ea in urletul ala daca incidentul s-ar fi intamplat cu noi la sanius.

 

Read Full Post »

Daca plaja avem in Indiana la doua ore si ceva de mers cu masina, Venetie avem in buricul Indianapolisului. Una cu un singur canal, care pleaca din White River – raul care traverseaza orasul. Pe canal te poti da cu gondola, cu hidrobicicleta si cu kayak-ul. Pe margine te poti da cu segway-ul, cu bicicleta colectiva, poti alerga, te poti plimba, bla, bla, bla. Tot pe margine poti face nunta.

Am dat de o nunta de margine de canal in ultima duminica de toamna calduroasa de anul asta. Cand am ajuns langa Indiana State Museum, locul din fata usii dinspre canal era imprejmuit, trotuarul mobilat cu scaune iar pe scari pe la jumatate, in asteptare, era un pupitru. Obisnuim sa petrecem mai mult timp in zona aia de canal pentru ca tot in partea dinspre apa a muzeului sunt niste mamuti metalici in marime naturala care ii plac lui Victor. Intre doua agatari de trompele mamutilor, Victor arunca de data asta priviri spre lumea care incepuse sa iasa din muzeu si sa populeze zona cu scaune: femei elegante, cu rochii fara spate si cu pantofi scumpi, barbati la frac sau la costum.

– Sa vezi ce draguta o sa fie mireasa! – am anticipat eu tare catre Victor. Si am profitat de prima ocazie de felul asta care ni s-a aratat ca sa-i povestesc despre ideea de nunta.

Ne-am continuat apoi joaca cu un ochi pe trotuarul din fata muzeului unde curtea cu scaune se umplea treptat, in timp ce pe scari domnisoarele si domnisorii de onoare se asezau cum ii directionau oamenii de la firma organizatoare a nuntii. Dupa ce setting-ul a devenit bun de pozat, o tanara a deschis ceremonia si a anuntat venirea tinerei perechi.

Mireasa n-a mai venit. Sau nu cea din anticiparile mele. Au venit insa doi miri, a caror poveste de dragoste a fost facuta publica pentru nuntasi si oamenii din zona neimprejmuita de trotuar de maestra de ceremonii. Am aflat toti ca fusese o iubire de liceeni, care a avut insa sansa sa contureze mai bine cativa ani mai tarziu. Mirii si-au citit juramintele cu pasaje cu umor cautat de pe niste hartii, s-au sarutat, dupa care au coborat de mana pe culoarul lasat intre scaune in aplauzele frenetice ale nuntasilor.

.

Read Full Post »

Marea de langa casa

In stanga de unde se agata harta Indianei in cui, lacul Michigan musca putin din granita in linie dreapta care delimiteaza Indiana de Illinois la N-V si Michigan la N-E. Malul dinspre noi al lacului e un loc frumos, inclus partial in reteaua de parcuri si rezervatii naturale nationale a Americii. Pe intinderi mari nu vezi decat nisip de jur imprejur, dar cu vegetatie pe el, inclusiv petece de padure. In partea amenajata, sunt plaje, trasee de hiking prin nisip si locuri lasate salbatice sa-ti mai clatesti ochii de atata uniformitate cata vezi in jur in restul de America de zi cu zi.

Locul e la doua ore si jumatate de noi si ajungem acolo toamna de obicei. Anul asta am dat o fuga dupa ce am ratat vacanta de toamna la Boston pentru ca nu a avut Victor rabdare sa mai continuam drumul dincolo de prima treime. A fost liniste: leneveala pe sezlong, castele de nisip (o familie – mama, tata si trei copii castel), plus niste prietenii trecatoare, de mal de apa.

 

 

 

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: