Feeds:
Articole
Comentarii

Viata ca o simulare

alert1‘Cladirea este BLOCATA. INDREAPTA-TE CATRE UN LOC SIGUR. Intra intr-o sala, inchide usa, coboara jaluzelele, stinge lumina, pastreaza tacerea, asteapta instructiuni ulterioare. Un pericol iminent si / sau imediat a fost detectat’. 

De data asta (si de fiecare data pana acum), mesajul aparut pe proiector in locul a ce ar fi trebuit sa fie sublinia si ca este vorba numai de o simulare de lockdown.

Simulam pe rand, de doua ori pe an, adapostirea de tornade, fuga de incendii si disperarea ca impartim cladirea cu cineva care impusca la intamplare. La tornade si incendii, lumea e relaxata: ai unde te ascunde, ai cum fugi. Se trimit sms-uri, se butoneaza retelele de socializare. La simularea de lockdown, aerul apasa. Indicatia ‘PROCEED TO A SECURE LOCATION‘, scrisa cu litele mari pe ecranele calculatoarelor institutiei si urlata cu voce robotica de dispozitivele de alarma puse din cativa in cativa metri pe holuri, nu linisteste. Locul sigur nu exista, ar fi fost parte din procedura. Ca la tornada si incendiu.

Salvez un print screen, inchid proiectorul si merg sa blochez usile. Ne insiram apoi toti – cam 20 – pe peretele cu usile, intre ele. Asteptam tacuti, cu privirile in jos. Una din usi se deschide. Cineva din echipa de coordonare a simularii verifica respectarea procedurii. Daca ar fi fost shooter-ul, ne-ar fi pus ADN-urile in rosu pe peretele din spate dintr-o singura rotire de mitraliera. Ma duc sa inchid usa aia inca o data, intrebandu-ma de ce naiba n-or fi pus la usi incuietori cu incuiat spre stanga, descuiat spre dreapta, sau macar mai intuitive. Unul cu o mitraliera in mana nu se opreste oricum la prima usa incuiata cand descuiatul e la un picior in geamul din mijloc sau la o rafala de gloante distanta. Alte 7-8 minute si suntem anuntati ca putem trece la ale noastre.

Ma duc spre locul meu. Arunc un ochi spre tipul cu privirea mereu pierduta si cu niste belciuge cat verighetele care ii largesc gaurile din lobii urechilor. Guvernul socoteste ca in incaperea asta ar putea fi 4 oameni cu probleme mentale. Ma uit apoi la L., care m-a intrebat la un moment dat daca pot vorbi engleza cu accentul american. Nu sunt cuvinte spuse ca sa fie: Trump a scos din formalismele americanilor atitudinile rezervate referitoare la diferente. Ma incearca un disconfort pe care nu stiu exact de unde sa-l iau si unde sa-l pun.

2nd_amendmentInapoi spre gradinita copilului si spre casa, imi fuge minea la ochii grei de ganduri ai uneia din educatoare dimineata. In cap imi apar scenarii despre ce-o fi lasat acasa si memoria imi scoate in fata amintirile despre Sandy Hook. Mi se face frica si-mi dau lacrimile. Ca sa fie toate gramada, pe strada 16, cu 2-300 de metri inainte de pista de curse, crut in ultimul moment un claxon nervos pentru un idiot care mi-a taiat fata lasand-mi cativa centimetri intre mine si el. Masina lui, un Q7 de la Audi scos din tipla, ma anunta printr-un sticker pus pe geamul din spate ca era protejata de al doilea amendament.

 

Ce poti vorbi la telefon cu o statuie?! Daca o suni pentru ca se anunta tornade in zona, de exemplu, legi convorbirea de masurile de precautie de luat in cazul asta. Ii mai spui, la utilitare, ca a doua zi sa nu se urce pe soclu pana nu isi ia micul dejun si o sticla de apa sa aiba ce bea peste zi. Asta ca sa te intrebe ala mic mirat ‘de ce?’ si sa-i poti spune ca asa trebuie ca sa fie sanatoasa.

Am vorbit cu statui la telefon, si eu si Liviu, pana ni s-au uscat gurile. Ne cerea Victor:

– Mami / tati, vorbeste tu cu statuia! 

Le suna el, pretend, noua ne spunea numai cu care vorbim:

– Care e, mami / tati?

– E statuia de la Monument / colorata / de pe Georgia Street, etc.

Iar noi imaginam un dialog. In care introduceam si niste batai in sa ca sa priceapa Victor niste ‘trebuie’ ca bautul apei, culcatul la timp, etc.

Povestea asta cu Victor si statuile e pentru mine ca povestea cu milionarii care iti pot spune despre cum au facut toate milioanele, dar nu pe primul. Imi amintesc numai de Liviu vara trecuta cotopenindu-se prin Crangul Buzaului sa-l urce pe Victor mai sus de socluri sa atinga un leu de piatra, un om la fel, etc. Victor nu vedea o statuie fara sa spuna ca vrea sa puna mana pe ea.

Intorsi acasa, pe Strada 16 din Indianapolis, in ghettou, l-am intalnit pe Mr. Bendo (numele e scris pe pieptul tricoului). In drum spre Muzeul copiilor. Cu un cap mai mare decat atelierul de reparat masini in curtea caruia se afla si cu mana dreapta cu palma stransa pumn ridicata muncitoreste, Mr. Bendo pare sa-mi transmita, mie una, un mesaj din alte vremuri despre lupta de clasa. Daca te dai jos din masina si mergi langa el, vezi si partea din mesaj care mai pare actuala intr-o poveste locala despre lupta asta: gaura din pantoful drept al statuii. Pentru ca, altfel, cine se mai teme azi de un pumn de muncitor ridicat in aer intr-un stat rosu ca Indiana?!

De pus mana pe Mr. Bendo, punem numai cand trecem prin preajma lui toti 3: nu e o zona de mama si copilul. Daca afara e prea cald sau prea frig, nu punem mana nici in formula asta. Cand nu oprim, insa, sa diminuam frustrarea copilului, deschidem geamul in mers sa-l salutam tipat pe Mr. Bendo si sa-l invitam si pe el, tot tipat, pe unde ne ducem noi. Sau, daca nu e convenabil nici asa din cauza temperaturii de afara, ii dam telefon si vorbim cu el. Small talk cu trimiteri utilitare, cum spuneam.

Asa si cu celelalte statui din Indy pe care le stim. Si le stim o data pe cele din piatra de la monumentul din centru (Soldiers and Sailors Monument), care au fiecare identitatea ei daca stai sa o cauti,  dar pe care noi le tratam ca grup (cu exceptia celei din varf, pe care o stim dupa nume: Victory):

– Alo, statuile de la Monument?

Mai e apoi statuia unui fost primar, de care dam in drum spre Hotel Westin, unde mergem sa mai tragem cate o apa. Apoi cea de printre niste picioare de pe Georgia Street, a unui fost antrenor de basket. Mai stim o statuie colorata cu o halba in mana, in fata la un restaurant. Arata ca un turist la un all inclusive in Jamaica, din pantalonii scurti ai caruia ies doua picioare paroase care, aproape de pamant, intra in niste sandale. Mai sunt statuile de la Capitol Building, cele din parcul supravietuitorilor cancerului, si care mai sunt.

Acum, pentru ca e frig, e vremea tipatului la statui pe geamul masinilor. Si a telefoanelor. Ati incercat vreodata cate 6-7 convorbiri telefonice la rand, cu tot atatea statui?

Salvati de muzeu

Ca sa nu ma simt vinovata pana la capat vacanta asta ca noi doi ne-am bucurat de fiecare zi si el numai de 3 din 5, l-am salvat intr-o zi si pe Victor de la gradinita. Am fost amandoi la Muzeul copiilor din Indianapolis. Fusesem si cu o zi in urma toti trei, plus de zeci de ori din vara pana acum, dar tot stiam ca o sa prefere asta in locul gradinitei. Da, au bai mai multe 😉

img_9872img_9893img_9910Muzeul copiilor de la Indianapolis este recunoscut ca cel mai mare din lume de felul asta. Cu expozitii permanente si temporare care se intind pe 5 etaje, muzeul ii ajuta pe copii sa inteleaga de mici lucruri care ii pot ajuta mari sa-si cladeasca un viitor pe pasiunile nascute acolo. Sau ii pot ajuta sa realizeze cum functioneaza lumea in care traiesc. In joaca img_9856pentru cei mai mici, captandu-le atentia celor mai mari. La muzeu, copiii pot dezlega misterele piramidelor din Egipt din interiorul unei piramide recreate acolo. Pot dezlega misterele armatei de teracota din China din pozitia unor arheologi ad-hoc, dar echipati si utilati cu ce le trebuie. Sau misterele corabiilor scufundate in mari, sau pe cele ale disparitiei dinozaurilor. Tot acolo, pot avea prima expunere la ce inseamna rasism anti-negru, anti-semitism si discriminare de o forma sau alta; o sectiune speciala a muzeului le spune copiilor despre asta pornind de la povestile unor copii ca ei care au trait ei insisi experientele respective. Prin filme, spatii recreate folosind lucruri autentice si altele. Muzeul mai reface, prin obiecte si experiente autentice, un colt din China. Copiii afla despre modul diferit de viata de acolo si despre cultura si traditiile chinezesti. Tot ei pot fi astronauti pe copia Statiei Spatiale Internationale de acolo sau pot fi doctori, ingineri, hidrologi, biologi, speologi sau specialisti in agricultura sau transportul fluvial. Sau se pot juca, asculta povesti sau merge la teatru. Mai sunt multe altele de spus despre muzeu, dar mai adaug numai ca in caruselul de la etajul 5 se pot urca si parintii fara ca cineva sa se uite lung.

De sarbatori, hainele muzeului sunt si ele de sarbatoare. O sectiune speciala e dedicata iernii iar acolo copiii se pot bate cu bulgari de zapada artificiala, se pot da pe patinoarul de patinat in sosete sau pot pescui la copca. In holul central, un tobogan care vine de la primul etaj pana la parter simuleaza un derdelus pe care poate cobora oricine, mic sau mare.

Victor a avut de unde alege alternative la programul de gradinita: a reconstituit statui din teracota; a mai reparat una, alta pe Statia Spatiala Internationala; a fost doctor pentru un dragom; ne-am dat in carusel si pe tobogan; a produs electricitate pe raul Ohio. In plus fata de ce faceau ceilalti. noi am stat la cozi la WC-uri (lume multa de sarbatori!). Le stie ca pe buzunarul lui; unul n-ar fi ratat daca nu-i mai taiam din elan din cand in cand!

.

Iarna indianiana

Ca sa schimbam locul lui Victor de langa WC-ul de la Mos Craciun si pe-al nostru de langa frigider cu altul, am dat o fuga la un tubing. Indiana, un stat cu un relief aproape ca-n palma, are pe niste dealusoare si doua statiuni de iarna la cate 2 ore de noi: una la sud de noi, langa Loiusville, alta mai la sud-est, langa Cincinnatti.

downtown-winchester-indiana-1Am fost la cea de langa Louisville, in Paoli; la cealalta  am tot fost iernile trecute. Paoli – un orasel pitoresc, de un pitoresc al locurilor de pe aici. Iar statiunea – una cu zapada artificiala, dar cu care iti faci treaba cand ai chef de schiat sau de facut tubing si nu vrei sa bati drumul pana in Colorado sau unde mai sunt statiunile de iarna americane cu iarna adevarata.

A fost … ciclic, dar cu miscare in aer liber: alinierea in tuburi in susul pistei, cei grei intai, cei usori la coada; alunecatul pana jos; apoi urcatul cu banda. S.a.m.d. pana cand asta mic a spus stop masina. Atunci am fost sa tragem niste ape la WC-uri, sa-i placa copilului 100% . Si am plecat acasa. Taica-sau usor eliberat, pentru ca a fost baby sitter cu norma intreaga. El a avut grija ca Victor sa stea comod in tub si sa nu se dea cu fundul de pista la hopuri, improvizandu-i o perna de pus in cauciuc din Big Red Dog si hainele lui de schimb. El, cu stressul la maxim, l-a tinut de mana la fiecare tura, sa nu-l arunce cauciucul afara la hopuri. M-a invitat sa-l tin si eu, dar am pariat mai mult pe puterea si pe prezenta lui de spirit decat pe mana mea peste al carei nerv tot aluneca un disc intervertebral si o face nefunctionala.

La intoarcere, radioul anunta extreme weather iar rotile masinii o confirmau. Sa fie si Indiana cu iarna naturala la sfarsitul asta de an.

– Mami, fac o poza lui Big Ied Dog.

– Fa-i, mami. Stai sa-ti spun cum sa faci.

– Nu!

– Bine. Apasa pe butonul asta.

Apasa.

– Aiata-ma!

img_0848

– Hai, lasa mainile moi sa ti le asez eu pe aparat. Degetul asta tine-l sa apesi butonul cu el dupa ce esti sigur ca vezi bine cainele pe vizorul asta. Uita-te cu un ochi, tine-l pe celalalt inchis. Asa. Stai ca-i fac intai eu o poza, sa-ti dai seama cam cum trebuie sa-l vezi.

Ma lasa.

– Uite, cam asa:

img_9740

– Eu acum!

– Bine, mami.

img_0847_b
– Esti sigur ca-i vezi bine capul?

– Sint sigui. 

Click.

– Aiata-ma iai.

img_9737

 

– Hai, mai incearca una. Tine camera mai spre stanga si cu obiectivul putin mai jos. Nu cred ca-l vezi bine cum o tii acum.

– Il vad.

img_9741