Feeds:
Articole
Comentarii

Sper ca bunica are timp sa se plictiseasca acasa la ea. La noi e de 3 zile si nu poate, are asta mic treaba cu ea. Google Duo, messengerul pe care o suna Victor din trambulina cu ea pe canapeua de la doi metri distanta, a invatat din prima zi. A si uitat ca nu a fost niciodata o minte tehnica si ca pana acum a fugit cum a putut de interactiunea cu telefoanele mobile.

Victor a tras din prima zi sa nu se mai duca la gradinita cat e bunica aici. Nu s-a putut. Nu s-a putut nici s-o ia pe ea cu el. Ar fi vrut macar sa mearga si bunica atunci cand il duc si-l aduc, sa profite de drumul impreuna, dar bunica nu se da scoasa din casa nici pana in garaj la cat de frig e afara si la cat de friguroasa e ea.

Inca n-a reusit s-o urce pe bunica in trambulina din mijlocul sufrageriei, dar lucreaza in fiecare zi la asta. Are promisiuni de la ea ca o s-o faca ‘dupa ce s-o mai intrema’. Perioada de intremare a inceput-o alaltaieri, dupa o vizita la doctorul ei de aici. Siderata ca a venit din Romania cu 4 anti-hipertensive (plus unul pe care nu i-l mai prescrisese medicul, dar il lua din inertie si nebagare de seama), doctorita i-a taiat 4 din ele, plus 6 din celelalte medicamente pe care le mai mai avea in schema de tratament.

Aceeasi doctorita ii taiase si anul trecut pe vremea asta vreo 10, dar medicii americani nu-i pot bate pe medicii argeseni la prescris medicamente. Probabil pentru ca aici medicii au sute de mii de dolari pe an salariu, nu le trebuie joint ventures pe sub mana cu industria farmaceutica. Asta o fi si motivul pentru care, pentru medicii de aici, pare mai important ca bunica sa nu fie ametita zi-lumina si sa nu-i fie frica sa iasa singura din casa cum i se intampla de 5 luni in Romania. Indignati, facem echipa cu medicii americani s-o intremam pe bunica.*

Daca trambulina in doi, baietel-bunica, nu e, e altceva. Aseara s-au jucat de-a Scufita rosie. Bunica in rolul ei, Victor in al Scufitei. Sa intre in pielea personajului, a venit initial la mine si la taica-sau sa ne ceara niste pantaloni rosii. Tricou si sosete rosii avea deja pe el. I-am reamintit copilului ca pantalonii Scufitei nu conteaza si i-am spus ca ii trebuie o scufita rosie pe cap, explicandu-i ce e aia. Si-a luat atunci caciula de Mos Craciun cu urechi de Snoopy, i-a dat-o in prealabil si bunicii sa o probeze, dupa care au inceput sa se lupte amandoi cu un lup imaginar care vroia sa-i inghita cu totul.

_____________________

* Tocmai pregatesc o scrisoare catre Colegiul Medicilor in care sa intreb despre intamplarea asta cu anti-hipertensivele. Si despre un tratament prescris de un neurolog roman (5 pastile noi, pe care Liviu a insistat sa nu le ia pana nu face investigatii serioase aici), tratament care continea un antidepresiv si un somnifer pentru o bunica pe care tai lemne in fiecare noapte cate 10 ore si pe care eu una nu am vazut-o sau auzit-o niciodata dand semne de depresie (cel putin in cele 3 luni pe an cate le petrecem impreuna). 

Reclame

Viata dupa ora Siciliei

Jumatatea asta de martie nu pare sa insemne mare lucru pentru primavara de Indiana: e zapada pe jos, iar afara nu-ti vine sa iesi doar din placere. Intr-o America in care zapada de martie este, totusi, ultimul motiv de tristete, mi-am trecut mintea sa functioneze pe amintiri calde.

tn_IMG_3807

In vara, am trait cateva zile viata sicilienilor din Roccalumera si imprejurimi: am impartit cu ei vecinii, drumurile, marea, vulcanii, oraselele in panta, istoria lor, mancarea, bancile in care am intrat scanati ca-n Casa Alba, imaginea lamailor si portocalilor grei de fructe, pestele de la pescarii care stau noptile pe mare sa aiba ce vinde ziua pe strada ca sa poata trai.

 

In Sicilia, e ca-n debutul Morometilor lui Marin Preda: timpul pare sa aiba nesfarsita rabdare cu oamenii. In mintea mea, comparatia nu mege totusi mai departe de-atat: pare ca e nevoie de mai putin efort azi sa intelegi Sicilia fata de cat e nevoie sa intelegi Teleormanul.

Ca timpul e flexibil pentru oamenii locului a fost primul soc cultural, resimtit la un magazin cu program fractionat care vindea cartele telefonice. In tura de dimineata, sicilianul de la casa ne-a spus sa venim dupa ce deschid pentru tura de dupa-amiaza. Atunci venea nevasta-sa, care stia sa vanda cartele. Deschideau “pe la 5, 5 si jumatate”. Vizita la magazinul cu cartele telefonice ne ura premonitoriu bun venit intr-o lume paralela, cu repere de timp aproximative. Si o lume diferita de a noastra.

Miscandu-se dupa alte ceasuri, Sicilia ne-a bucurat in multe feluri.

In primul rand, ne-a bucurat prin natura ei. Prin pamantul ei, mai mult arid si stancos, desenand dealuri si munti care te duc s-o privesti de sus cum se intalneste dumnezeieste de frumos cu apele Mediteranei. Prin locurile pe unde iti scoate in fata ochilor cactusii, lamaii si portocalii grei de fructe. Prin ‘mama Etna’, vulcanul care vegheaza insula de la peste 3.300 de metri, martor al povestilor cu multi cuceritori care au cautat in timp bunastare pe cea mai mare insula din Mediterana.

Ne-a mai bucurat unicitatea locurilor, nascuta din pestrit: pestritul modului in care oamenii au ales in timp sa dea o infatisare tinutului, al arhitecturii asezarilor, al felului oamenilor de a fi. Cand vorbesc despre ei, sicilienii spun despre amestecul complicat care au devenit in urma repetatelor invazii care au redefinit in timp insula sub toate aspectele. Iar asta e, pentru ei, cand parte din ce au bun, cand parte din ce au rau de dat Italiei si lumii. Tot despre pestrit, dar unul altfel, care se naste in zilele noastre: ca poarta de intrare a Europei, discutiile momentului despre invadatori sunt in ele cu africani ajunsi ilegal acolo si pe care programele de integrare in societate par din ce in ce mai neputincioase sa-i incapa.

Ne-a mai bucurat in Sicilia altfelul prin comparatie. Lumea aia care vara se pune in miscare abia dupa lasarea serii, cand caldura llasa oamenii sa respire si sa te miste confortabil. Daca pari facut dupa un alt calapod si alte coduri de culoare pentru piele, grupuri de sicilieni mici si cu tenul inchis iti intrerup plimbarea in dreptul bancii pe care stau pe strada principala de la mare si schimba in directia ta focusul dialogului lor zgomotos. Dialog insotit de o gestica pe care manualele de italiana raman intotdeauna stangace in a o picta in culori suficient de sugestive pentru mintile din afara puse sa inteleaga cultura siciliana de la distanta. Opririle langa banci sunt parte din sansa ta de a intelege mai bine lumea aia altfel, prin povesti locale de viata.

S-a intamplat sa vrem sa impartim cu sicilienii si farmaciile si serviciile medicale. Victor si-a zdrelit genunchiul intr-un miez de noapte alergand de bezmetic pe strazile din Savoca, orasul de pe un varf de munte devenit faimos dupa ce Francis Ford Coppola a ales sa filmeze acolo scene din ‘Nasul”.  Farmaciile pe o raza de cateva localitati de noi erau toate inchise. Ar fi trebuit sa fie una si de noapte pe undeva, ne-au spus localnicii. Ne-a fost imposibil s-o gasim; in Sicilia, loc al aproximatiilor, nici pe Google nu pare sa-l dea exactitatea afara din casa. Farmacia din Roccalumera a deschis a doua zi dupa-amiaza (zi de mijloc saptamana). Mergea o zi dimineata, o zi dupa-amiaza. Americanii ar zice ca e o gluma sa nu aiba de unde sa-si ia o apa oxigenata si un bandaj sau sa nu aiba cine sa-i panseze exact cand le arde genunchiul (bine, cam cu confortul asta se aleg in plus la zeci de mii de dolari platiti tot in plus pe an pe asigurarea medicala). Pentru sicilieni, insa, gluma pare sa fie la capatul celalalt al intelegerii: existenta unui loc de unde sa-ti iei non-stop ce-ti trebuie ca sa te pansezi, sau sa existe cineva permanent dispus sa te ajute cu asta. Cand victima am cazut eu, cu serviciul de urgenta pentru un anti-tetanos dupa 8 seara a fost atat de complicat incat am renuntat. Dar am cautat ceva timp. Mi-a ramas atunci speranta in milostenia unei biserici din secolul XII care tine in curte o porta ruginita. Poarta pe care mi-a deschis-o Victor peste o unghie, ramasa, in urma impactului, franjurata pe lung si izvorand sange.

Am plecat din Sicilia cu amintiri din Roccalumera, cu pescarii de la capul strazii care dadea in mare, de la care Liviu isi lua peste proaspat pe care il gatea dupa reteta, cu mirodeniile si pe gratarul lui Zio Peppe de la 2. Zio Peppe – Giuseppe in carta d’identità – un sicilian cu o personalitate care nu lasa usor loc de alte pareri in discutii. Dar care prin asta, vazut din pantofii nostri de turisti, dadea culoare locala Siciliei. El si cu Rita, sotia lui, au pus in timpul iesirilor noastre impreuna un filtru local intre ce vedeam noi in Sicilia si cum era pentru localnici. Tot ei ne-au ajutat sa ne pansam cand ne durea si pe sistemul italian de sanatate il durea la basca. Vecinul temporar Giuseppe a fost si cel care, cum i s-au facut prunele in gradina de la tara, a venit si la noi la usa cu o farfurie de fructe galbene ornata artistic cu frunze proaspete de prun. Ce prune! Si ce fructe in Sicilia!

Am luat cu noi acasa amintiri din Savoca, Taormina, Forza d’Agro, Gole dell’Alcantara, dar nu numai. Locuri unde casele, cetatile, bisericile, zidurile, drumurile si monumentele iti vorbesc in felul lor despre eternitate. Si, prin afisele de pe ziduri care spuneau lumii ca unii sau altii din membrii comunitatii s-au dus, despre ce e dincolo de ea.

Tot de acolo, ne-au ramas amintiri despre mama Etna, care fumega din ce in ce mai tare in perioada aia. Ne-am dus pana la ea, dar i-am luat la picior numai cateva cratere secundare. Eu in sandale, pentru ca verile mele europene, pentru un motiv sau altul (de care nu am dat), sunt cu picioarele umflate (pentru acelasi motiv nestiut sau altul, problema dispare brusc in Indiana).

La plecare, nu aveam nicio zgaraietura in plus pe masina inchiriata, Sicilia fiind locul ala din lume (din doua in total) unde cartea noastra de credit care ne plateste asigurarea cand inchiriem masini refuza sa plateasca asigurari. Nu ma mir: parking-ul de masini returnate de langa aeroport avea pe alocuri infatisare de cimitir de masini. Si da, condusul prin Sicilia este in multe locuri adrenalina pura. Si treaba de viteji. Asa, ca Liviu 😉

Am lasat in urma in Sicilia amintirea draga a intalnirii cu Vali si Mihaela, argesence de-ale lui Liviu mutate la Florenta, care au venit special din nordul Italiei sa petreaca timp cu noi.

Ne-am promis ca revenim.

Foto: Liviu

Niste vecini

O parcela din gradina Domnului e la noi in cartier. Nu la prima casa, la a doua de la noi, unde sambata dimineata ardea un foc de vreo 6-7 m inaltime. Angajati de la o firma de taiat copaci cum ii taiau, cum ii ardeau in butuci mari si multi odata. Fusese probabil pentru vecini un shortcut mai ieftin pentru curatarea yard-ului de copacii morti (a dat molima in copacii din cartier de cativa ani, am taiat si noi noua primavara trecuta). Sosit de la alergare, Liviu ne-a scos afara sa ne arate focul. Victor s-a amuzat la vederea lui iar Liviu si cu mine ne-am uitat atent de unde bate vantul.

Nici o ora mai tarziu, chemati de cine i-o fi chemat, cativa pompieri tarand de furtune groase puneau focul jos intr-o perdea deasa de fum. Pompierii nu sunt nici pe departe niste neurochirurgi cand isi fac treaba, le-au lasat vecinilor o jale in spatele casei de s-a ales praful de shortcut-ul lor in curatarea curtii.

Untitled

 

 

 

Bunici digitali

Relatia mea cu bunicii pe care i-am cunoscut a fost, cat a fost sa fie, cu context. Cand mergeam la ei, undeva intr-un sat de langa Targu Neamt, vizitele erau cu zapada pana la brau iarna si cu un derdelus mare in spatele casei, pe care se adunau la sanie toti copiii din sat. Erau cu vecini care apareau la usa cu lapte, branza si oua pentru ca: „Tanti Ana, am vazut ca ti-au venit nepotii; ti-am adus si de la noi cate ceva sa le dai. „, spus cu vorbe si suflet de moldovean. Vizitele erau vara pe ulite cu mine care urmaream vaca venind de la pasune, curioasa (eu) sa vad daca animalul nimereste casa singur chiar de fiecare data. Si mai ales erau cu bunici in carne si oase: o mamaie care nu se oprea niciodata din facut ceva si un tataie care parea ca functioneaza dupa un alt ceas decat mamaie.

La un ocean si niste tari distanta, Victor are si el cateva saptamani pe an de interactiune de la om la om cu bunica, mamaie si tataie. Catigatoare aici pare bunica, pentru ca ea ajunge alte cateva saptamani pe an si in State (conditionata si de statutul de rezident, pe care altfel l-ar pierde). Atunci Victor o mai prinde la o plastilina, la un leagan, la o ascunsa prin casa.

Grosul interactiunii lui Victor cu bunicii e insa mediat de un ecran, ceea ce aduce multa nota particulara intalnirilor. Bunica, de exemplu, a petrecut weekend-ul trecut cel putin o jumatate de ora cu tavanul nostru zgaltaindu-i-se in fata ochilor, ea pe Skype si Victor cu ea in telefon sarind pe trambulina. Nepotul american nu-i discrimineaza nici pe ceilalti bunici cand e sa sara impreuna pe trambulina. Zonele calde de interes insa sunt de obicei altele cu ei. Mamaie, de exemplu, ii trage apele la fiecare WC dupa ce se asigura ca prinde cu camera partea de spectaculos asteptata de copil. Tot ea ii face tururi ghidate ale casei pe messanger-ul Facebook. Highlight-ul cu mamaie si tataie, insa, sunt jocurile de masti saptamanale pe Facebook, ca de la om cu Samsung la om cu Samsung.

Primavara asta, insa, va fi una a bunicilor concreti in Indiana: bunicii vor veni toti, pe echipe, sa vada la fata locului cum e cu saritul pe trambulina din mijlocul casei.

 

Paradis cu WC-uri

La inceputul weekend-ului, dimineata devreme, am luat papornita cu 21 de Snoopy si 2 Woodstock*, oaia mica, oaia mare, catelul de pat si doua valize mici si ne-am mai oprit tocmai in paradisul american al impatimitilor WC-urilor. Asta vine undeva la 500 de km distanta de noi, in Wisconsin, pe marginea lacului Michigan. Acolo, producatorul american de echipamente pentru baie si bucatarie Kohler are si fabrica, si un showroom. Calatoria ar fi fost cu doua ore mai scurta, pana in Madison – tot Wisconsin, dar am zis sa-i placa si lui Victor, nu numai noua. Iar daca mizam din capul locului ca-i place ceva in timpul deplasarilor noastre, putem miza pe WC-uri si pe piscinele din hoteluri.

Pentru motive diferite de ale lui Victor, showroom-ul ne-a placut si noua. Chiar si WC-urile! Ce design! Ce functii! Ce tehnica! Ce telecomenzi! Si ce preturi! Cel mai procopsit, cu reglaje peste reglaje si functii peste functii, era 7.500 de dolari.

Dupa doua ore in care a apasat aproape non-stop pe manetele si butoanele WC-urilor expuse, in parte cuplate la apa pentru o experienta nu totala, dar mai complexa a vizitatorului, l-am extras dureros pe Victor din cladire si l-am pus in masina sa mergem la Madison. N-a crezut niciun moment ca s-a ales numai cu cele doua ore de stat acolo, a sperat ca o sa ne intoarcem a doua zi.

(Foto: Liviu)

Dar nu. Odata bifata si treaba din Madison, a doua zi dupa pranz am luat America la roata inapoi spre casa. O America trista, care-si plange din nou zilele astea amar, amar, amar, tinerii omorati in scoli de calicia politicienilor vanduti producatorilor de arme. O tristete despre care ne vorbeau la tot pasul steagurile institutiilor coborate in berna.

______________________

* Partenerul lui Snoopy de benzi desenate. Si prietenul lui cel mai bun.   

 

 

%d blogeri au apreciat asta: