Continui tocanita de bloguri si bloggeri inceputa acum cateva zile.
Din cand in cand, merg sa cotrobai prin tabakera lui Isis. E o „Tabakera … pentru ganduri la care nu pot renunta” – spune ea. Eu spun ca e un loc unde mergi la sigur cand cauti optimism. Si incredere in frumusetea vietii, despre care Isis vorbeste din perspectiva omului implinit, cu o familie exceptionala. Si in frumusetea lumii din jur, din toate colturile prin care Isis trece din cand in cand in vacante, lasand o parte din suflet acolo in schimbul unor amintiri. Daca reusiti sa va imprieteniti si voi cu Isis, s-o intrebati despre Hawaii. O sa va raspunda cu toata grija detaliilor aduse anul trecut de acolo si impartasite cu toti cei de acasa fascinati de exotismul unei parti de lume diferite de ce stim. Parte le lume care a trait in dorintele ei un timp, dupa care a trecut in amintirile ei.
Daca o intrebi pe Isis, toate dorintele sunt facute pentru a se concretiza. Unde poate, pune umarul si pentru concretizarea dorintelor altora. Cine credeti ca vota in decembrie zi de zi pentru proiectul lui Liviu inscris in competitia Pepsi? Raspunsul corect nu e „Isis„. Este „Isis cu familia ei, inclusiv verisoara de departe, venita in vizita de sarbatori.” I-a atras atat de bine in treaba asta deloc a ei sau a lor pe ambii baieti, Radu si Tudor, incat au votat si ei proiectul lui Liviu cat a fost decembrie de mare. Radu l-a facut cunoscut si pe site-ul liceului lui, cu reminder-uri periodice cu trimiteri spre vot. Si tot Radu a plecat de Revelion la Sibiu cu 25 de prieteni si in minte cu dorinta unui profesor roman din Indiana care depindea de voturile celor ca el. Ca ei, de fapt, pentru ca printre reprizele de distractie liceenii si-au cautat si timp sa voteze. Intre timp, musafiri si sarbatori, Isis dadea o fuga aici pe blog sa spuna cate voturi avem zilnic de la ei si cum ne sprijina de acolo, de la Bucuresti sau unde sunt.
Ladies and gentlemen, Isis.
***
Sa existe un criteriu de selectie ca sa ma pot opri la 5 bloguri din lista mea de 50, am zis sa aleg din bloggerii cu care am interactionat si altfel decat vizitandu-i virtual „acasa” si lasandu-le o parere in comentariile articolelor. Criteriul o include si pe Dana, o bloggerita romanca din Gibraltar. Dana este un om care a gasit acolo unde e acum ce cauta, „Viata asa cum ar fi trebuit sa fie„. Viata despre care vorbeste Dana pe blog nu e una neaparat idilica, dar e suficient de cum o vrea ca sa o faca sa se regaseasca in ea. E o viata care ii face parte de o iubire frumoasa si matura, de muzica, de multa literatura pe care o impartaseste cu ceilalti, de un colt de lume infrumusetat de intalnirea dintre mai multe culturi si traditii. Dar si o viata care ii face parte de intamplari pe care nu le-ai vrea parte din istoria ta daca ai avea de ales. Ce am simtit ca ma leaga de Dana a fost pasiunea comuna pentru literatura, dar si lucrurile care ii unesc si apropie pe cei plecati de acasa.
Nu mai retin cum am inceput sa purtam o corespondenta privata. Dar stiu ca am ajuns sa ne auzim la telefon: s-a intamplat prima data intr-un moment cand dadusem eu peste o belea. Dialogul a fost fara niciun fel de cocolos de la bun inceput, iar informatia data de colo-colo a mers mult mai adanc decat ceea ce are noima sa scrii pe un blog. Daca nu am fi ramas fara carti de credit si acte in vara in Barcelona, in prima parte a vacantei, planul ar fi fost sa ajungem si in Gibraltar, pe care il stiam doar de la Dana. Descris insa destul de incitant ca sa ne atraga si pe mine, si pe Liviu pana acolo. Parte din dorinta de duca pana acolo era si stransul mainii Danei, dar si a sotului ei, membru al unei trupe muzicale faimoase local.
Tabakera mea e doar o jucarie, iar daca ai gasit in ea ceva pe gustul tau inseamna ca-ti place inca sa te joci.
I-as multumi cu zambet pe buze copilului din tine, dar m-am fastacit un pic de atatea cuvinte frumoase scrise aici. Si cum nu stiu sa arat recunostinta cu moderatie, prefer sa ma retrag putin. Cat sa respir adanc, sa-mi scutur emotia, sa-mi caut cuvantul pierdut si sa-mi pregatesc discursul de Oscar de-abia primit.
Pana revin, tu bucura-te de-o petala de Hawaii pe care ti-o las cu drag…
ApreciazăApreciază
Nu stiu din ce motive (?!), in comentariu n-a aparut si petala. Ma duc sa vad ce se poate face. Te las cu Jesse, sa asteptati impreuna… 😉
ApreciazăApreciază
Da, Isis, o jucarie. De-asta si place 🙂 „Quand nous ne sommes plus enfants, nous sommes déjà morts.”, cum spunea Brancusi.
Cat despre fastaceala … Li se intampla asta si oamenilor foarte puternici?! 😉
Multumesc de imprietenirea cu Jesse. Avem acum inca un prieten comun. In afara de Dagatha, spun, care inca rezista pe margine in pauza pe care si-a luat-o. Si in al carei like vad multa simpatie pentru tine. Mai poti, Dagatha, nu te mananca degetele sa revii in joaca noastra comuna? 😉
ApreciazăApreciază
Multumesc frumos Cristina pentru vorbele minunate…Scuze pentru intarziere, sunt pana peste cap intr-un proiect de crafting (dupa ce am zacut 2 saptamani de-o gripa nesuferita), dar tu stii, ca mai devreme sau mai tarziu tot trec pe la tine in vizita, caci asa cum ai spus tu e ceva care ne leaga. Cineva spunea de mult ca cel mai frumos raspuns la intrebarea „de ce-l/o iubesti pe cutare ?” este „nu stiu”; asa si cu noi, nu stim exact ce ne leaga, probabil dragostea pentru scris/citit plus un conglomerat nedefinit de gusturi si trairi comune, dar sigur, sigur…nu stim…….si ce bine e !
Un sarut cu aroma de mare xxxxx
ApreciazăApreciază
Dana, gripa sau ce o fi, a trecut la mine, e pe maini / nas bun(e) 😉
Da, e bine ca nu stim, pentru ca si unde mister nu e, nimic nu e.
Am luat aroma de mare ca un tratament cu aerosoli. Ce bineeee! Ahhhh!
ApreciazăApreciază