… si realitatea mea, plus cea din mintea mea deja par sa arate altfel. Mi s-au inmultit gandurile si amplificat simturile. Stiu, de exemplu, exact ce o sa se intample week-end-ul viitor.
Cum ar fi ca o sa iau iar la rand camara, din care o sa triez spre aruncare conservaraia pe care am adunat-o cu omenescul imbold “hai sa mai luam si asta ca poate …” si care si-a iesit din durata de viata care i-a fost harazita sau de a carei inutilitate trebuie sa ma conving, in conditiile iminentei vizite, fara sa mai astept iesirea din garantie ci numai in numele ordinei de care ar trebui sa se bucure in ochii soacrei o camara gestionata de nora.
In plus, o sa arunc din frigider cele cateva bidoane cu lapte, purtand cate o ceasca, doua pe fund si pe care am preferat sa le abandonam si sa desfacem altele decat sa le terminam. Tot din frigider o sa dau afara cele cateva generatii de pungi de salata verde pe care Liviu le cumpara pentru ca ii place salata dar raman prin frigider pentru ca nu ii place nefacuta. Acelasi frigider va mai castiga in aspectul organizat prin aruncarea ultimelor rezerve de broccoli si conopida care nu au mai apucat sa ajunga pe masa si in stomac ca aport verde la intretinerea starii noastre de sanatate si vor trece din raftul de la magazin direct la groapa de gunoi dupa un stagiu oarecare prin frigiderul in cauza. Partea buna (si usor mirabila) e ca aici, si organice, alimentele par ca nu se strica nici dupa ce le tii cu saptamanile la rece. Asadar, daca nu ar fi fost sa vina mama soacra, ar mai fi ocupat locul si obturat lumina in frigider fie pana la consumare, unde mai era cazul, fie pana imbatraneau iremediabil si sesizabil cu unul din simturi, fie pana la prima vacanta.
Dar, ca nora, nu poti risca sa apari in fata soacrei cu ceva care scartaie cumva. Pentru ca soacra este, prin definitia pe care o invatam de mici copile, fiinta aia cu un al treilea ochi, asezat pe undeva pe la spate, prin frunte sau intr-o pozitie atat de mobila ca nu ii scapa nimic. Nici din ce ii priveste odrasla abandonata in maini straine si cel mai probabil mult mai putin perfecte decat ar merita sau de cum era acasa, nici din ce nu. Drept care de pe atunci invatam sa ii stim de frica, astfel incat nici nu mai conteaza cum e in mod concret cea care ne-a schimbat si noua destinul in momentul in care s-a hotarat la tineretea ei sa aiba un copil.
Ce m-ar impiedica pe mine, sa fiu in locul soacrei mele, sa gasesc cu simtul meu special de soacra camara si frigiderul in casa copilului meu varza si sa nu ma gandesc: “Voilà de vezi, ii faci buletin de Indianapolis si ea, cotzoharla …”? Chiar nimic! Asa ca ma gandesc ca e tare greu sa fii o soacra buna, si sa iti propui asta. Cred ca poti fi numai una extrem de diplomata, daca te tin curelele si limba iti poate ramane in gura, in extremis printr-o sustinuta inclestare a dintilor. Cel mai probabil e ca poti fi, in manifestarea cea mai aproapiata de natural, doar expresia vie a vorbei de duh cu poama acra … care ma pot imagina daca Dumnezeu o sa imi dea mie un baiat iar norei mele ca sot una si aceeasi persoana.
Acestea fiind spuse, pastrand ca exemplu modelul de soacra din mintea mea, tot in week-end o sa spal si geamurile, desi am facut-o in vacanta de Craciun. Pentru ca, daca nu, la capitolul “Sa va ajut si eu, mama!” o sa se apuce soacra-mea de ele, cum s-a intamplat acum un an cand eu, cu numai cei doi ochi, nu ma impiedicam in nicio pata cand ma uitam afara la veverite (ca altceva nici ca aveam de facut pe atunci, decat, poate, sa fac ordine in camara, frigider si, evident, sa sterg geamurile). Dar pe vremea aia nici excesul de conserve din camara si de mancare de prin frigider nu mi s-a parut cu doi ochi cum i s-a parut soacrei mele cu trei atunci cand a trecut la ordonat.
Asa ca, in ciuda aparentelor perfecte ale unei soacre calme, pozitive, prietenoase, ingaduitoare si pusa pe ajutor care m-ar indreptati sa ma simt la adapost, tot imi vine sa evit, preventiv, statutul de cotzoharla de Indianapolis …
vaaaaai, ce cunoscut suna.
ApreciazăApreciază
Trebuie ca ai un frigider imens de intra atatea in el. Noi ne-am cumparat recent frigider si ne straduim sa-l tinem tot timpul plin la refuz ca sa dea bine. Dar noi suntem ca lacustele…
ApreciazăApreciază
Maria, vaaaai ce consolator suna comentariul tau … 😉
ApreciazăApreciază
Laura, aici toate foarte mari: case, cladiri in general, inclusiv frigiderele. Fiecare profita din motivele lui de asta. Eu ma bucur ca nu trebuie sa ma lupt cu comoditatea in fiecare week-end pentru a face loc mancarii noi 😉
Voi il umpleti sa dea bine pentru cine sau ce in propria voastra casa? Poate pentru confortul vostru mental de lacuste prevazatoare … 😉
ApreciazăApreciază
Citind toate masurile pe care o sa le iei in urma iminentei vizite, ca in pragul unei situatii de criza sau a unei inspectii riguroase, am avut senzatia ca frigiderul si camara ta au dimensiuni gigantice si pana si ochiul soacrei, care poate masura tot universul intr-o secunda, nu le poate parcurge cu atat de mare usurinta…Vad ca nu sunt singura care s-a minunat de marimea frigiderului tau. Desi stiu sigur ca e doar o hiperbolizare – simti rasuflarea din ceafa a soacrei, asta e explicatia.
Si n-am putut sa nu ma gandesc cat de fericiti suntem noi ca tinem dulapurile si frigiderul semi-goale sau semi-pline ! Cu putine tentatii, si asa prea multe, si cu produse cat mai neperisabile.
Ce mancam ? Ce noroc ca locuim langa supermarchet ! Sau : cum sa treci prin viata cu frigiderul mic si gol.
Se pare ca noi nu avem acelasi noroc cu broccoli-ul si conopida. Organice, neorganice, se ofilesc de tinerele, saracele.
Saraca soacra romanca – in general vorbind – daca ar sti ea ca e un bau-bau pentru nore…!
Intrebare : aduce o stiva cu crema de galbenele ? :))
Spor la lustruit ! Si nu te teme, sunt sigura ca trebuie sa te straduiesti mai mult de atat sa devii cotzoharla de Indianapolis !
Leo
ApreciazăApreciază
DA, hotarat lucru soacrele noastre se aseamana, doar ca a mea , nu pune mana sa faca:))
ApreciazăApreciază
Leo, frigiderul e mare, dar nu cat unul de restaurant. Nu imi dau seama de unde reiese ca e atat de mare, ca eu m-am gandit fix la situatii reale cand am descris, si toate de care spuneam incap acum in frigider (si chiar sunt acolo).
Ca sa fiu sincera, simt mai mult in ceafa rasuflarea imaginei prefabricate de soacra, pentru ca de a mea nu m-as plange, ca mi-as cere pedeapsa … 😉 Dar … daca nu e cum pare, ca tot soacra e pana la urma …
Viata langa supermarket e un avantaj … european. Dar e unul mancator de timp, pentru ca daca stai zilnic sa faci piata … Dar si asa, tot ramane un avantaj. Din pacate pentru noi, care trebuie sa mergem cu masina jumatate de ora pana la primul, doar unul european 😉
ApreciazăApreciază
Sofia, au ele ceva in comun, cred ca ne-am putea face un sindicat al nurorilor.
ApreciazăApreciază
Un sindicat, da…….eu vreau sa cerem despagubiri pentru daunele aduse psihicului nostru!!!!!!!!!!!!
Crezi ca putem?
ApreciazăApreciază
In principiu, Sofia, putem cere orice, stii bine … Important e ce ni se da. Sau mai ales cu ce ne alegem concret in mana pana la urma, sa nu patim ca la marirea de salarii a profesorilor.
Si mai e ceva: indiferent pe mana carei soacre am nimerit, ele se dau la pachet cu mandrii de langa noi … 😉
ApreciazăApreciază
:)) Draga mea, a râs cu lacrimi la generaţiile de salate care îşi dau obştescul sfârşit pentru că nu ne plac nefăcute. Mi se întâmplă adesea. Aşa cum am observat că nu mi se prea întâmplă să rămână prin frigider lucrurile pline de E-uri sau de calorii. Nu ştiu cum, alea se consumă primele.
Cât despre socrele, eu pe a mea o tratez ca pe un musafir. Nu o las să pună mâna pe nimic, nu-mi deschide niciun frigider, niciun dulap şi nicio cămară. Am învăţat-o ca, dacă are nevoie de ceva, orice, să ceară. Curăţenie nu o las să facă nici atât. Pentru că fiecare şi le ştie pe ale lui în casa lui. S-a oferit, i-am mulţumit şi i-am spus că o să apelez la ea dacă voi avea nevoie vreodată. Nu am avut până acum!:D
ApreciazăApreciază
Cristina, si noi ca si veveritele tale, las sa fie, ca cine manca este! (ce daca suntem doar doi, este!)
ApreciazăApreciază
Innu, aia cu salata e chiar de poveste (si o sa ramana atat timp cat broscoiul nostru a invatat numai sa pluteasca pe salata, nu sa o si toace alaturi de marar, patrunjel, ceapa, etc. iar soacra-mea o sa fie acasa la ea) …
In week-end, cand sunt acasa si pregatesc masa, il intreb pe Liviu ce fel de salata vrea. Invariabil vrea din cea verde, spunand: „Pentru ca din aia nu imi place sa fac”. Raspunsul asta ma mira pentru ca implica placerea de a toca rosii, ardei, ceapa, etc., ceea ce, daca judeci si dupa perioada de sedere a rosiilor in frigider … Dar lasa, ca vine mami a lui si o sa fie salata in fiecare zi 😉
Cat despre cine, ce face si in casa cui … eu nu am nici atatea motive, nici atata personalitate sa fac asta 😉 Avem insa razboaie prin bucatarie cand e cazul, pentru ca mie imi displace total sa fiu secondata de cineva cand gatesc. Anul asta o sa ne razboim mai usor, pentru ca nu sunt acasa decat in week-end.
In alta ordine de idei, pentru ca tot te-am prins in vizita, trebuie neaparat sa iti spun ca Liviu iti e mare fan. Cum cartea e principala lui evadare zilnica, se gandeste cu parere de rau ca nu te iei serios de scris (sau, ma rog, poate nu stim noi). Iti si gasise o adresa electronica pe undeva, iti scrisese sa te felicite, dar nu a plecat mesajul.
ApreciazăApreciază
🙂 Ca veveritele zici, Laura? Da, prevazatoare si ele in felul lor, dar ele nu au frigider, nici supermarket, sunt la mana noastra. Si la a naturii, daca pune usa de zapada intre ele si camara lor …
ApreciazăApreciază
innu, eu am incercat metoda ta. multumesc, nu, spun eu cand e nevoie. n-a tinut. de fiecare data (rar, totusi) cand vine, simte nevoia sa ajute. nu de alta, dar eu sunt la serviciu toata ziua.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc Liviului tău! Sunt în proces tehnologic de scris. Dar merge greu, că am şi altele.
Cât despre secondat în ale casei, şi eu urăsc asta. Mai ales în bucătărie mă enervează să-mi stea cineva în coaste. Pentru că fiecare are stilul său, felul său, masthevurile sale. Iar doamnele mai în vârstă au tendinţa de a te trata ca pe o începătoare, când tu poate că eşti doar rafinată!:P
Maria, sinceră să fiu, de multe ori aş avea nevoie de ajutor. Când vin acasă ruptă de oboseală şi toate sunt aruncate prin casă ca după bombardament. Dar, de obieci, atunci nu se oferă nimeni să mă ajute!:))
ApreciazăApreciază
subscriu la comentariul sofiei din 19 februiarie
ApreciazăApreciază
Constat ca acest subiect atrage foarte multa lume…
Cand eram mai tanara,(nu ca acum as fi batrana) gandeam si eu ca o persoana in plus (chiar si in vizita) in caza dauneaza grav intimitatii personale. Cu trecerea timpului, inmultirea obligatiilor familiale si constatarilor personale vis-a-vis de discutiile cu prietenele, am ajuns la concluzia ca un ajutor cat de mic in casa nu strica.
Nici nu va inchipuiti cat de mult le invidiez pe cele care, atunci cand ajung acasa, in loc sa-si puna sortul si sa intre la bucatarie iau o carte si se apuca de citit sau se aseaza in fata calculatorului.
Pe de o parte. Pe de alta parte, cred ca nici chiar soacrele nu merita sa le transformam in menajere (exista persoane calificate pentru acest job) si mai cred ca nu avem motiv sa ne impacienteze atat de mult vizita lor. Le convine sau nu, alegerea a fost a baietilor lor si daca ei ne accepta asa cum suntem, nu cred ca ar trebui sa ne facem prea mari probleme cu privire la impresiile dumnealor.
ApreciazăApreciază
Innu, placerea e de partea lui, te asigur. Se va bucura cand va afla ca scrii si la modul cel mai serios pentru ca el crede ca la talentul tau ai putea trai la momentul potrivit din asta. Iti tinem pumnii si asteptam un exemplar din prima carte cu autograf.
Cat despre bucatarie, mare dreptate ai … cand de fapt noi suntem niste rafinate … 😉
Serios vorbind, rafinata, natanga, moscaita sau cum ar putea crede potentialele ajutoare ca sunt, sa ma lase, frate, in legea mea!
ApreciazăApreciază
Misu … ca de-aia zic si eu, soacra-i soacra iar ordinea si curatenia le fac eu … cat de bine zic eu ca pot.
Cat despre neutralitatea vis-a-vis de „impresiile dumnealor”, stii cum e: picatura dupa picatura, pana si apa trece prin piatra … 😉
ApreciazăApreciază
[…] 21, 2009 de Cristina Conform planului, prima zi de week-end a insemnat o mica revolutie pentru camara si frigiderul nostru. Cu manutele […]
ApreciazăApreciază
Okay…deci 2009 …bau,bau a trecut inspectia ?!?! Happy Happy pentru viitoarea soacra 😉 nimic altceva de zis;););)
‘………….
Cand ambele mame ne-au vizitat in acelas timp….mi se plangeau separat de *abuzurile* uneia catre cealalta la bucatarie . Pe calendar a aparut in fiecare zi un A si un K, alternant. A fost pace ,armonie si papa bun pentru 1/2 an. So Eu am avut multe carti de citit .
Iar anul acesta nora mea a fost Thrilled sa afle ca macaroanele cu branza facute *din scratch* sunt de 1000deX mai gustoase,si ca exista asa ceva romanesc….nu la cutie.,drept pentru care mi-a * intoxicat*baiatu ‘ huh inca 5 luni dupa ce a invatat ;);)
Cred ca se cere un Update ,dear Indy, ….cotzoharla ????cred ca e ceva local…n am auzit in veci….
Xox
ApreciazăApreciază
Trecut de vreo alte 5 ori de atunci 😉
Si o stiu si pe aia cu ambele mame in aceeasi casa. In varianta mea. De evitat.
Eu nu ma innebunesc dupa ajutor strain in casa, dimpotriva. Soacra-mea crede ca da, indiferent de cate ori ii repet ca nu. Face ca ea, eu doar albesc.
Cat despre cotzoharla (penultimul a are accent circumflex), nu sunt sigura ca exista, e posibil sa fie licenta poetica a unei prietene. Dar suna intr-un fel, nu? 😉
ApreciazăApreciază
suna brrrr . No comment .
ehhh, timpuri apuse. Nici eu nu cer ajutor la bucatarie… e rutina , de multa vreme . dar le-am poftit-adus la nunta nepotului…si s-a dovedit ca doua c…i ,pardon , funduri la o plita e mult prea mult 🙂
au ramas amintirile ! ceva ce ma *urmareste*: seara , la un mic * deajuns* ( asa zice al *mic*)…. scoteam rapid 3 iaurturi cu fructe din frigy ( pe atunci era si tata socru’). si le..pac ,pac , pe masa..in fata bunicilor
. Faza #1 : fiecare se uita la celalalt ce fructe sunt desenate pe cutiuta… faza# 2…- * da si eu vreau cu…x or y…si invres .. faza #3; eu ; mana furca se facea , si rotam cutioatele , ca pe carti la cassino . las ivanis.. si zambete apareau pe fetele copiilor mari ..:)
sper sa nu ajung sa-mi sboare marble de pe casa ..:( am supravietuit )….
ApreciazăApreciază