Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘vecini’

In cartier cu dusmanul

Acum vreo 3 ani, cand ne-am intors din vacanta, unul din vecini nu mai era. Era altul in loc. Amandoi aveau caini, pe amandoi ii vedeai la ochi joia si vara, prea mare diferenta pentru noi n-a facut mutarea asta. Pe moment, pentru ca n-a ramas asa. In fazele urmatoare, an de an, casa vecinului, neingrijita, devenea o jale vizual: iarba netaiata cu lunile, copacii uscati si netaiati, acareturi aruncate aiurea, etc., o imagine cu care nimeni din cartier nu era obisnuit. Si de care toti se ingrozeau, pentru ca o casa darapanata inseamna o casa care scade si valoarea celor din jur.

Ei bine, minunile n-or dura ele mai mult de trei zile, dar nici neminunile nu par sa dureze la infinit. Aveam sa vedem ca ceva bun facusem noi anul asta, ca pana la Craciun avem sansa sa ne aduca Mosul un vecin nou.

Intr-o buna zi (chiar buna!) acum doua, trei saptamani, cand ne-am intors de la munca, am gasit casa de alaturi fara jaluzele si cu un aer parasit. „- Stai sa vezi! – ne-am zis. „La cum arata, casa o sa se vanda pe te miri ce la niste oameni te miri cum si s-a zis cu linistea cartierului.” Trei zile am facut supozitii sumbre despre soarta noastra si a vecinilor si trei seri am stat cu Victor langa soneria casei golite sunand non-stop, sa mai dea o pauza soneriei noastre. Intr-o dupa-amiaza, insa, doamna cu catelul de la 7-8 case mai spre parc ne-a prins afara si ne-a spus o poveste trista despre fostul vecin fortat sa se mute. Care poveste pe noi ne-a facut fericiti. Si vinovati ca ne simteam asa. Una peste alta, pe vecin il daduse frate-sau afara din casa sa o renoveze si s-o vanda, pentru ca ii arsese o alta casa in alta parte si nu avea cum s-o refaca. Ca sa nu-i plangeti de mila, ne-a mai spus si ca tocmai isi gasise un loc de munca bun.

Acum casa arata din ce in ce mai ingrijit de la o zi la alta: i-au schimbat acoperisul, i-au pus un pridvor in spate, i-au taiat tufele uscate din fata – si daaaa, iarba de peste tot! 🙂 – au curatat curtea din spate, unde ieseau afara doar cateii sa-si faca nevoile (in 3 ani ajusesera 4, din care un lup si un pitbull, care ne latrau permanent desi noi le vorbeam dragastos). Ce sa-ti doresti mai mult?! Poate un vecin nou dupa chipul si apucaturile celui din partea cealalta a case noastre, Lucy, pe care la 76 de ani nu o bate nimeni la cum isi ingrijeste casa.

 

 

Read Full Post »

Sunt cateva zile pe an cand ne bucuram ca stam la casa. In rest, ba e prea cald, ba e prea frig, ba ne musca tantarii. Vreo trei zile perfecte de anul asta tocmai le-am consumat petrecandu-le in buna parte pe peluza din fata. Eu si Liviu nu suntem high maintenance, bucuria noastra de peluza e simpla: iesim afara numai cu doua sezlonguri. Asta mic e, el iese cu: piscinuta, scaunele, trei Snoopy, bicicleta, cutii mari (27 de galoane x 3,7 litri) si mici (1 galon), 5+4, un cadru de viitoare cutie facut de taica-sau pentru un experiment de fizica, poarta mica de fotbal, minge si, o data da, o data ba, o paturica rosie.

La atata harnasament, bucuria lui Victor e un bully care le hartuieste pe ale noastre: adu-i furtunul sa spele usa de la garaj (fratele meu, ce fixatie!), trotuarele, driveway-ul, strada din fata casei si uneori masinile (ale noastre 🙂 ); umple-i cutiile si piscinuta cu apa; aseaza-i apoi scaunele jumatate in piscina si jumatate afara si pune-i pe cei trei Snoopy pe ele. Cand se aseaza si el cu picioarele in piscina langa familia Snoopy, luam cate o gura de pace la umbra copacului din fata. Linistea tine pana Victor vrea fotbal, de exemplu, si atunci inceteaza a lui Liviu. Dar ramane a mea, care tine pana Victor leaga parteneriat cu mine pentru altceva. Cum ar fi sa ducem toata apa din cutii si din piscina la flori si la pomii din spate, aproape inecati de atatea ploi:

– Ca sa nu sticam dedzeaba apa, mami!

Asta o aude de la mine, dar inainte sa insiram apa prin cutii, cand el nu cedeaza neam sa n-o turnam acolo.

Pe partea cealalta a strazii, tot de vreo trei zile, vecinul Rusty vopseste lemnaria unei case. Cu o bandana pe cap, plimba prin jurul casei pe masura ce inainteaza cu vopsitul o scara lunga si un device care ii canta tare melodii despre Iisus.

Rusty a fost homeless ani de zile si spune ca Iisus l-a salvat de la frig, foame si droguri. Acum are o casa pe strada la noi, nevasta, doi labradori si o firma de vopsit case. De cum se face vremea buna, isi pune pe driveway un semn pe care scrie „Dumnezeu a dat ca sa putem da”, langa care gasesti tot ce gasesti prin magazine, doar ca la mana a doua si gratis: jucarii, imbracaminte, incaltaminte, mobila, echipamente de ingrijit gradina si altele. Donatii de la oamenii de la biserica lui. Are garajul plin si le scoate pe caprarii, in cantitati decente ca sa nu supere administratia zonei noastre de case. Povestile uimitoare pe care le poarta cu el ar fi putut fi transformate in succese de box office la Hollywood daca statutul de homeless n-ar fi din ce in ce mai comun in America si daca groaza de a ajunge pe strada nu i-ar bantui pe atat de multi care traiesc din paycheck in paycheck.

Pe Rusty l-a pozat Liviu vazandu-l afara, dupa ce i-a cerut voie. L-a pozat si asta mic de la distanta. Nu i-a iesit, dar a fost pe lista lui de subiecte interesante alaturi de multe altele: noi, Snoopy, doi gainati de pasare de pe trotuar, cadrul lui Liviu de cutie de experimente, poarta de fotbal, mingea lui, contorul lui Lucy de gaze, contorul nostru, un pom uscat de la vecinul din lateral (celalalt decat Lucy) si altele. In cotopeneala lui cu aparatul prea greu pentru el, lui Victor ii e greu si sa se concentreze sa tina un ochi deschis si unul inchis si aparatul drept. Cu atat mai putin isi aminteste sa nu miste aparatul pana nu apasa pe buton. Exista insa semne de evolutie: acum tine ambii ochi deschisi cand se uita pe vizorul aparatului, pana mai ieri ii tinea inchisi si facea poza orientand obiectivul la intamplare.

Victor a vazut-o la udat de flori si a pozat-o si pe Lucy, vecina care ajuta la pastrarea valorii caselor in cartierul asta de albi*. La 75 de ani, Lucy le face pe toate pe langa casa cu o meticulozitate si o consecventa uimitoare. Florile din jurul casei ei sunt cele mai multe si mai frumoase pe o raza buna de loc, peluza ei cea mai ingrijita. In paralel, are grija si de mama ei de 94 de ani si cu Alzheimer, 100% dependenta de ea. Cu mama o mai ajuta un ingrijitor social dumunica, pentru doua ore, timp in care isi face piata si trece pe la biserica. A ramas singura acum cativa ani, cand sotul i-a murit de cancer. I-a dat viata trei copii, experiente diferite de trait: unul a ajuns profesor universitar, altul are un usor retard mental dar este independent din toate punctele de vedere. Nu se plange niciodata de ce i-a dat viata. E nod de relatii in familia ei mare, are driveway-ul mereu plin de masini ale rudelor venite in vizita. Cand s-au mutat langa noi acum 9 ani, ea si sotul ei au luat-o din vecin in vecin si ne-au adus la toti prajituri. Tot ea, cand m-a vazut gravida, mi-a organizat o petrecere intre vecine – un baby shower, cum zic ei – sa-i ureze bun venit lui Victor. Pentru ca ne place de ea, din cand in cand, cat sa para un gest de admiratie si nu o jignire, ii ducem si noi cate o sacosa cu fructe sau cate un pepene.

17

In escapadele noastre outdoor ne-am mai revazut cu John baptistul (cum ii spunem noi sa facem diferenta intre Johni), care-si plimba decapotabila pe strada. John a fost inginer si, dupa pensionare, si-a facut o firma de consultanta si si-a luat o masina decapotabila, plus o Venza de familie pentru calatorii. Cand vorbesti cu el, vezi ca e un om respectuos si cuviincios din cale-afara. Ne uimeste sa vedem cum de fiecare data cand citeste cate ceva despre reusitele lui Liviu prin ziare sau aude la radio vine la usa sa-l felicite.

Termin aici povestea mea de cartier cu vecini, apa, flori si pomi udati abuziv, poze strambe si ce-a mai fost.

___________________

* Stam in apropierea Indianapolisului, intr-un cartier facut pentru albii din clasa medie. Segregarea teritoriala in functie de culoarea pielii este evidenta de cum pui piciorul in America. A fost un demers sponsorizat de guvernul american care, prin anii ’30, a scos albii din orase si i-a mutat in suburbii, dandu-le acces preferential la credite. Negrii si si hispanicii au ramas prizonieri in orase, fiindu-le blocat accesul la imprumuturi si  la cumpararea de locuinte, si cu asta accesul la locuri de munca mai bune, scoli mai bune, etc.. Povestea asta cu sponsorizarea de catre guvern a segregarii teritoriale a dus in timp la discrepante mari de venit si nivel de educatie si la o America unde azi nici nu te poti gandi ca ai putea face cativa pasi pe jos prin cartierele de periferie ale oraselor mari. E mai complicat si pe alocuri mai trist decat scriu eu aici, a aparut de curand o carte pe tema asta: „The Color Of Law. A Forgotten History Of How Our Government Segregated America” scrisa de Richard Rothstein, scriitor si cercetator. O sinteza detaliata poate fi citita aici. Ca efect al rasismului promovat in timp de institutiile statului, la cateva zeci de ani de la ridicarea interdictiei pentru negri de a migra spre periferii (efectiva de prin anii ’60), americanii considera aparitia persoanelor de culoare in cartierele de albi ca factori cu o contributie determinanta la scaderea valorii caselor si deteriorarea calitatii educatiei.  

 

Read Full Post »

Cui pe cui se scoate?

Cu experienta mea, n-am reusit niciodata sa potrivesc proverbului „Cui pe cui se scoate.” alte situatii-manusa care sa justifice si pentru mine faptul ca e proverb, nu doar o afirmatie valabila cand bati un cui in ceva impotriva altuia care asa iese. Am racit de doua ori la rand, am stat de cel putin doua ori mai mult cu febra si cu nasul infundat si am dat de doua ori mai multi bani pe doctori si pastile. Mai mult, la al doilea cui, primul nu numai ca nu a iesit din gatul, plamanii si nasul meu, ci parea ca mai degraba aplica proverbele „Corb la corb nu scoate ochii.” si „Unde-s multi, puterea creste.”. Am pus kilograme in plus de la dulciuri si ciocolata, cand am continuat s-au pus altele deasupra. De iesit, au iesit cu program de sala si frustrari. Si greu de tot. Plus ca niciodata toate.

Nici intemperie pe intemperie nu se scot una pe alta. Dupa gheata de saptamana trecuta, azi-noapte a venit zapada. Gheata e tot acolo, doar ca 20 de centimetri mai adanc. Inca ningea dimineata cand vecinii au iesit cu ce aveau s-o dea la o parte. Liviu si el, cu lopata lui, sa i-o ia inainte vecinului din fata, care curata orice driveway necuratat prinde cu masinuta lui de zapada. Liviu azi nu numai ca l-a lasat pe vecin fara o parte din job-ul lui voluntar de pe driveway-ul nostru, dar i-a luat si placerea de a face inca o fapta buna care sa-i ajute pe vecinii batrani de alaturi. Lupta cu zapada este pentru Liviu una dintre rarele ocazii posibile de a face putina miscare pe langa casa. Astfel, competitia cu vecinul „face tot” e ca un concurs spontan „Cel mai vigilent continua„. Care iese ultimul dintre ei din casa, pierde: Liviu o portie de miscare sanatoasa in aer liber si vecinul sentimentul de auto-multumire. Si poate – Dumnezeu stie – vecinul si bucuria ca a mai justificat o parte din pumnul de bani dat altfel pe masina doar pentru curatirea de cateva ori pe iarna a unui petec de driveway.

Zapada de azi n-a scos cu siguranta nici gheata din parcarile scolilor din Indianapolis, ramase inchise si vineri din cauza asta, pentru a patra zi consecutiv. Disperata ca nu poate deschide scolile in lipsa unor solutii de curatire a parcarilor, administratia corporatiei scolare a promis ca se va da peste cap weekend-ul asta sa scoata cumva stratul gros de gheata de peste tot. Acum si cu zapada de deasupra.

Această prezentare necesită JavaScript.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: