De martisor, asta mic si-a baut ceaiul de dimineata in Camera reprezentantilor de la Capitol Building din Indianapolis (cladirea parlamentului Indianei). Cu capul pe genunchii lui taica-sau, cu urechile la sesiunea de lucru si cu mintea la WC-urile de la etajul de mai jos (scotea periodic tetina din gura si exclama tare: ‘Apa! Apa!’ – ceea ce la el concentreaza ideea trasului apei la WC). Era la randul lui intre niste sesiuni de tras apa – pentru el martisor de martisor.
Martisorul lui taica-sau a fost ca a aflat cu cateva minute inainte ca trebuie sa se adreseze plenului Camerei reprezentantilor. Fusese chemat, impreuna cu profesoara de matematica din Indiana cu care fusese felicitat in vara de presedintele Obama, sa fie onorati intr-o sedinta speciala a Camerei reprezentantilor locali. Reprezentanti care urmau sa voteze o rezolutie special pentru ei (o procedura legala anume care, in cazul lor, insemna recunoasterea la cel mai inalt nivel in stat a unor merite cetatenesti deosebite). In fata parlamentarilor ne-am aliniat toti: profesoara cu familia ei, Liviu cu a lui.
A fost introdusa intai profesoara, de catre o reprezentanta din camera. A trecut in revista istoricul universitar al felicitatei, parcursul profesional, una, alta, una, alta, etc., minute bune. Date culese si scrise atent si simtit. ‘Ha, dragut!’– mi-am zis. ‘A pus timp mult in asta. Si respect pentru profesori.’ Apoi a invitat-o pe profesoara sa ia cuvantul: ‘Doamnelor si domnilor, v-o prezint pe sora mea!’ Discursul profesoarei de dupa – unul atent gandit si pregatit si el, cu o retorica perfecta. O tema facuta din timp. Pana la final, profesoara – o finete de om, dealtfel, o intalnisem si in DC – a plans. S-a trecut apoi la Liviu. L-a introdus tot sora profesoarei (care am aflat ulterior ca fusese desemnata sa se ocupe de asta date fiind circumstantele), izbitor de concisa de data asta: a spus ca el a absolvit Universitatea din Bucuresti si Universitatea Purdue din Indiana, degree-urile obtinute (unul din cele de la Bucuresti pus gresit la Purdue) si unde lucreaza. Dupa care i-a dat lui cuvantul.
L-am auzit pe Liviu incepand prin a spune ca va fi scurt din doua motive: pe de o parte pentru ca nu se asteptase sa fie pus sa ia cuvantul in fata lor, ‘pentru prima si, probabil, ultima oara’ (‘Never say never!’ – i-a strigat un reprezentant) si pe de alta pentru ca in momentul ala tocmai incalca legea (‘Welcome to Indianapolis!’ – i-a strigat altul) – si le-a spus cum: parcometrul nu se lasase incarcat cu bani pentru mai mult de 18 minute, in ciuda timpului pierdut langa el . S-a prezentat putin, a mai vorbit tot putin despre proiectele lui ca profesor. La ce introducere a avut de la ne-sora lui, si-a castigat dreptul la votul in unanimitate pentru rezolutia lui, plus pe cel la aplauzele reprezentantilor (care nu stiau cine e si de ce e deosebit ca sa ajunga acolo), prin hohotele de ras care au zguduit sala in timpul discursului lui. Dupa care am plecat. Liviu sa vada daca si-a luat amenda (desi ii spusese un fost elev care lucra sau era intern la Capitol Building ca e numai 20 de dolari si ca se duc toti la amenajarea spatiilor verzi, ca sa nu le para rau soferilor dupa ei); eu si Victor sa mai tragem niste apa la WC inainte sa parasim cladirea.
Prima in seria zilei, votata anterior rezolutiei Melissei si a lui Liviu, a fost una pentru recunoasterea meritelor unei directoare de scoala care si-a pierdut viata acum cateva saptamani calcata de un autobuz al scolii scapat de sub control (stiam cazul din presa – a murit in timp ce salva niste copii ferindu-i de masina, o moarte trista si absurda; a fost toata familia ei acolo, a fost de plans si am plans). Presa prezenta a plecat imediat dupa votarea rezolutiei pentru decedata. Pentru presa din Indiana, un profesor bun pare sa fie unul mort.
Cat despre reprezentanti, oameni si ei. In timpul rezolutiei directoarei de scoala moarte, unul de langa noi citea presa, colegul de langa era pe Facebook. In timp ce Melissa plangea la pupitru subliniind cu exemple personale rolul educatiei, un reprezentant din sala rodea la un mar, altul textuia pe mobil. Ceea ce mi-a rotunjit si mie martisorul – o experienta pe viu cu Camera reprezentantilor din Indiana la lucru.
Ochiul care rade 