Cand bunica s-a urcat pe trambulina lui Victor, am luat-o ca pe un semn bun. A durat mai bine de 2 saptamani sa-si faca putin curaj (venise din Romania dintr-o istorie de cateva luni de neiesit din casa din cauza problemelor de sanatate). Dar curajul si l-a facut si doar ce ne-am trezit intr-o zi ca-i auzim pe amandoi, bunica si Victor, harjonindu-se in trambulina. N-a exagerat, dar a topait ceva inainte sa se cotopeneasca din nou sa coboare pe pamant.
Ochiul stang si fata pana la jumatatea obrazului nu si le-a invinetit sarind. A cazut pe strada, zice ca din senin si fara sa-fi fi pierdut cunostinta vreun moment. Cand a sosit acasa, a tacut malc si a intrat la un dus. Aveam sa-i vedem cucuiul urias de deasupra arcadei si ochiul deja violet cu bunica curatata de sangele scurs dupa taratul arcadei pe asfalt. Inca arata o victima a unei violente domestice pe care n-a trait-o, dar care atrage priviri lungi pentru ca violenta domestica e departe de a fi o raritate si pe aici.
Dar nu e nimic violent in viata de aici a bunicii. Poate doar furtunos partial atunci cand alergatul cu nepotul prin casa o cere. Dar bunica rezista. Asa cum rezista singura impotriva tuturor la cate-o v-ati ascunsea cu Victor care, dupa ce o pune sa numere „rar de tot” pana la 20, ne pune pe noi sa-l ascundem „repede de tot”. Bunica simte ca lupta nu e cinstita pe undeva, dar nu se lasa. Uneori cauta de chiauneste, dar da de el si in cosul de rufe de spalat, si in cutia mare cu pilote din dressing, si prin cotloanele casei pe care noi le stim, dar ea trebuie sa le descopere.
Rost de ciondaneala cu nepotul e destul de des. Cum ar fi la joaca cu plastilina, cand bunica vrea sa faca pasaroi de o culoare si Victor de alta, sau cand ea vrea zecile de pasaroi aliniati pe masa pe culori iar el ii vrea amestecati. Atunci, pentru ca intalnirea este intre doua pietre tari, solutia nepotului e sa o parasca pe bunica ca nu vrea ce vrea el. „Intelegeti-va!” – le zic, desi stiu ca nu e cale pana cand unul din ei nu renunta la joaca cu plastilina. Si-au mai gasit in comun anul asta pasiunea pentru desene animate, ocazie de chitcaiala si aici, desi judecat la rece n-ai vedea cum. Cand ii pun lui povesti sa-l adun ceva mai linistit la masa, apare si bunica de pe unde e si-si trage un scaun alaturi. Portita gasita de Victor s-o chitcaie pe bunica e sa intrerupa povestile cu 20 de secunde inainte de final, desi stie ca ei nu-i place asta si ca o sa-i zica de fiecare data sa nu le mai opreasca.
In ciuda mini-razboaielor zilnice, bunica si nepotul par, unul pentru altul, un stress necesar: isi incep ziua cautandu-se unul pe altul sa se joace, asa o si termina. Seara, la despartire, in loc de noapte bune, bunica isi aude un „sa dormi bine, sa ne putem juca maine!”. Iar cand maine vine, ei impart mai tot timpul pe care il pot pune la comun: impreuna merg in parc, tot impreuna bantuie, cand e frig, pe culoare si in salile de sport de la liceu de la Liviu, nepotul pe bicicleta, bunica pe jos si Liviu pe role.
Orele petrecute de bunica aseara la camera de urgenta au fost cu nepotul pe Google duo: „- Arata-mi cum ii ia sange, tati!” Sau: „- Arata-mi unde o duce, tati!” Sau alti „arata-mi”, pentru ca intra multi in 6 ore de ER, unde bunica a ajuns dupa ce ne-a spus ca statuse toata partea de zi cat noi lipsisem de acasa cu dureri in piept si pe o mana. Iar tati ii arata luatul sangelui si facutul injectiilor mai livid la fata ca bunica si cu capul intors in partea opusa telefonului. Bunica „n-are vene” si e cumva impacata cu ideea ca orice punctie venoasa e multe-in-una. Liviu nu se poate impaca nici cu ideea ca acele de felul ala exista pentru scopul pentru care exista.
La intoarcerea acasa*, dupa tot dorul de bunica exprimat explicit si repetat, nepotul a sarbatorit revederea cu intreruptul povestilor de la masa de seara inainte de final.
__________________
* Nu se stie ce-a fost cu durerea bunicii, dar clar n-a fost atac de cord sau cheag de sange in plamani.
