Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘America’

alert1‘Cladirea este BLOCATA. INDREAPTA-TE CATRE UN LOC SIGUR. Intra intr-o sala, inchide usa, coboara jaluzelele, stinge lumina, pastreaza tacerea, asteapta instructiuni ulterioare. Un pericol iminent si / sau imediat a fost detectat’. 

De data asta (si de fiecare data pana acum), mesajul aparut pe proiector in locul a ce ar fi trebuit sa fie sublinia si ca este vorba numai de o simulare de lockdown.

Simulam pe rand, de doua ori pe an, adapostirea de tornade, fuga de incendii si disperarea ca impartim cladirea cu cineva care impusca la intamplare. La tornade si incendii, lumea e relaxata: ai unde te ascunde, ai cum fugi. Se trimit sms-uri, se butoneaza retelele de socializare. La simularea de lockdown, aerul apasa. Indicatia ‘PROCEED TO A SECURE LOCATION‘, scrisa cu litele mari pe ecranele calculatoarelor institutiei si urlata cu voce robotica de dispozitivele de alarma puse din cativa in cativa metri pe holuri, nu linisteste. Locul sigur nu exista, ar fi fost parte din procedura. Ca la tornada si incendiu.

Salvez un print screen, inchid proiectorul si merg sa blochez usile. Ne insiram apoi toti – cam 20 – pe peretele cu usile, intre ele. Asteptam tacuti, cu privirile in jos. Una din usi se deschide. Cineva din echipa de coordonare a simularii verifica respectarea procedurii. Daca ar fi fost shooter-ul, ne-ar fi pus ADN-urile in rosu pe peretele din spate dintr-o singura rotire de mitraliera. Ma duc sa inchid usa aia inca o data, intrebandu-ma de ce naiba n-or fi pus la usi incuietori cu incuiat spre stanga, descuiat spre dreapta, sau macar mai intuitive. Unul cu o mitraliera in mana nu se opreste oricum la prima usa incuiata cand descuiatul e la un picior in geamul din mijloc sau la o rafala de gloante distanta. Alte 7-8 minute si suntem anuntati ca putem trece la ale noastre.

Ma duc spre locul meu. Arunc un ochi spre tipul cu privirea mereu pierduta si cu niste belciuge cat verighetele care ii largesc gaurile din lobii urechilor. Guvernul socoteste ca in incaperea asta ar putea fi 4 oameni cu probleme mentale. Ma uit apoi la L., care m-a intrebat la un moment dat daca pot vorbi engleza cu accentul american. Nu sunt cuvinte spuse ca sa fie: Trump a scos din formalismele americanilor atitudinile rezervate referitoare la diferente. Ma incearca un disconfort pe care nu stiu exact de unde sa-l iau si unde sa-l pun.

2nd_amendmentInapoi spre gradinita copilului si spre casa, imi fuge minea la ochii grei de ganduri ai uneia din educatoare dimineata. In cap imi apar scenarii despre ce-o fi lasat acasa si memoria imi scoate in fata amintirile despre Sandy Hook. Mi se face frica si-mi dau lacrimile. Ca sa fie toate gramada, pe strada 16, cu 2-300 de metri inainte de pista de curse, crut in ultimul moment un claxon nervos pentru un idiot care mi-a taiat fata lasand-mi cativa centimetri intre mine si el. Masina lui, un Q7 de la Audi scos din tipla, ma anunta printr-un sticker pus pe geamul din spate ca era protejata de al doilea amendament.

 

Read Full Post »

679420489445_noshad_fr

Intrata pe net sa caut tipul meu de rama, am vazut ca magazinul respectiv vindea online rama aleasa de mine (‘Coach’ – daca asta spune cuiva ceva, ca mie nu – in imagine) cu 60 de dolari mai ieftin. 

Am fost sa ne facem ochelari de vedere. Controlul il facusem, bani si distractie separate. Am ales mai intai ramele: 199 de dolari ale lui Liviu, 199 ale mele. Cu ceva si dupa 199 – pret psihologic extrem. Pe langa rame, am mai cerut lentile de dioptriile recomandate de medic. Si am mai vrut in plus ca lentilele sa fie heliomate, ochelarii fiind de distanta. Totalul: 900 de dolari. Cu anti-reflective coating, inca 350. Noul total: 1.250 de dolari doua perechi de ochelari cu rame made in China. Cu rame de 25 ar fi fost 900. Intr-o tara in care multi n-au cateva zeci de dolari pe luna sa-si asigure vederea (sa aiba reduceri care te lasa sa platesti grup si din buzunar), pentru ca se munceste inca pe rate orare de 5 pana la 10 dolari (au spart ieri cartelul California si NY-ul, care urmeaza sa dea 15 dolari minim pe ora lucrata, inainte de taxe).

Am schimbat un WTF intelectual intre noi si am incercat la alt magazin. ‘60% off o pereche de ochelari cu tot pe ea!’ – anuntau comerciantii mare pe pereti. Au facut si aia socotelile, au ajuns la vreo 400 pe pereche, au dat 60% jos, moment in care Liviu le-a spus sa calculeze si pentru tipul nostru de asigurare.

‘- Well … Cu asigurare, dealul cu 60% off nu mai sta in picioare!’

N-am prins logica. Telefonul la asigurare ne-a informat numai ca te poti plange de comerciant doar dupa ce cumperi ochelarii.

Am cumparat de la primii, pentru ca toti care acceptau asigurarea pareau o apa si-un cartel.

Capitalism in forma de ham.

 

Read Full Post »

Si pentru ca trebuia sa (mai) poarte un nume, i-a zis ‘Bu’.

– Bu-ni-ca! – ii sugereaza ea ca nu e tot, apasand pe fiecare silaba.

– Bu! – repeta Victor, tinand-o pe-a lui. Si apasand si el ‘b’-ul pret de vreo 2, 3 in 1, lasand ca o consecinta ‘u’-ul sa explodeze la iesirea din gura.

– Bu-na! – se alinta ea, intr-o alta incercare de a scoate macar o silaba in plus pentru noul ei nume.

N-a scos. Si a ramas ‘Bu’ de atunci inainte pentru toti ai casei.

IMG_0651Cu Bu … alt an, alta intalnire, alte moduri de a petrece timpul si de a se juca. In zilele cand afara se nimereste putina primavara, abia o lasa sa-si manance micul dejun, dupa care o scoate afara din casa pe usa din spate.

– Nu va departati de casa! – le spun.

Si nu o fac. Fac ture in jurul casei, de mana. Si se opresc cate o tura la leaganele din spate. In care din ele incap amandoi, se dau amandoi.

Mai scriu si citesc impreuna. Bu il asteapta dimineata cu tablita plina de cuvinte: ‘mama’, ‘tata’, ‘bunica’, ‘cap’, ‘capac’, ‘ciocan’, ‘cioban’. Il scot din pijamale, il spal pe ochi si pe dinti si-i dau drumul la Bu. Citeste ‘mama’ si ‘tata’, din ‘bunica’ face ‘bu’, lasa ‘capul’ si ‘capacul’ cum sunt si ce vine dupa nu mai citeste. Numai ce-o auzi:

– Spune: cio-can! 

– Nu! 

– Spune, ca pentru tine le-am scris!

– Nu!

– Plec acasa daca nu vorbesti cu mine!

IMG_0667‘Ciocan’ si ‘cioban’ nu ‘vorbeste’ cu ea. Nici nu incearca. Ori nu poate, ori nu are ce imagini sa le puna in spate si nu le vede utilitatea. Dar scrie cu ea: ‘A’, ‘AI’, ‘IA’. Au ajuns si la ‘O’ si ‘OI’, dar nu inca la cioban. Isi mai aude:

– Ce ‘a’ e ala?! Sterge si fa altul, mai frumos!

Il sterge si mai scrie o data, dar celalalt se mai nimereste sa fie la fel de burtos ca si cel de dinainte.

Plecarile acasa ale lui Bu sunt cam 20+ pe zi. Sensul si implicatiile eventuale ale amenintarii par insa sa ramana de fiecare data numai la ea: la cat de des pleaca si la ce schimba asta in relatia lor, plecarile lui Bu par sa fie OK pentru el.

 

Read Full Post »

Back in business-ul obisnuit! Las la o parte lucrurile de oameni mari si ma intorc, intr-o retrospectiva scurta, spre vara. Acolo unde m-am oprit cu cheful de scris. Pe locuri, fiu gata, pe repede inapoi!

Saritura in iarna

IMG_2620Din maneca scurta in care ne-a tinut toamna indianiana pana pe la mijlocul lui noiembrie, am trecut brusc la cojoc. Si la framantat oameni din zapada. Am facut si eu unul la prima ninsoare, in noiembrie. In 10 minute, pentru ca Victor ii tot altoia palme (ma imita pe mine tasand zapada pe el si cizelandu-l) si am zis sa apuc sa-i dau o forma omului pana il dovedeste. A avut o forma. Suie.

Din toata povestea cu omul, copilului i-a placut cel mai mult tavalitul meu prin zapada in timp ce rostogoleam bulgarii sa ii fac mai mari. Si s-a tavalit si el in prima zapada din viata lui pe care a inteles-o mai bine. I-am spus sa nu lase manusile din maini si sa nu puna mainile in zapada pentru ca va intra in scurt timp in casa urland de durerea mainilor inghetate. In scurt timp, a intrat in casa urland de durerea mainilor inghetate. O sa reinventeze copilul asta de la zero toate rotile daca o sa continue la fel sa dea atentie la ce zic.

De atunci am mai avut o data zapada. De Craciun, insa, a fost soare. Nu asa prietenos cum vedeam ca a fost in Romania si la Montreal (17, 18 grade C), dar a facut din vreme una incomparabil mai prietenoasa fata de ce a urmat in zilele de dupa. Ieri, azi-noapte si azi a plouat cu galeata. Dimineata, raul din parc isi iesise pe alocuri din matca, era cu mai bine de doi metri mai inalt fata de cat e de obicei. Mai trecem si maine pe la el, sa vedem daca e acasa sau a pornit spre noi.

Un ochi la frunze, altul la leaf blower

IMG_2250Cat pe-aci sa ne prinda iarna cu frunze in jurul casei! Dar nu ne-a prins, am fost pe muchie. A fost bucurie pentru unii (unul, de fapt), transpiratie pentru ceilalti. La noi in familie, zic. Extinzand discutia si la vecini, daca e cineva care nu e niciodata in pericol sa fie surprins de iarna cu frunze prin curte, e vecinul Paul din spate. Asta pentru ca nu incep sa cada bine cand isi incepe el iesirile zilnice cu leaf blower-ul.

IMG_2296Pentru o pisica din vecini pe care o vad mereu prin spatele casei, toata perioada stata de noi la frunze atunci a fost distractie maxima. A alergat o veverita vreo 3 ore. Nici veveritei nu-i displacea. Vedea probabil ca pisica era bine hranita.

Noi am iesit la frunze cu furcile. Suflatorul electric urma sa joace ziua urmatoare in productia ‘Double rescue‘ – ultimul spot publicitar pe care am apucat sa-l facem pentru concursul ‘Doritos‘. N-am riscat sa-l stricam accidental, ca se ducea pe apa sambetei o parte din visul cu miza un milion (de care mai am mai spus).

(‘Double Rescue’ – spot necastigator despre ‘Doritos’, puterea fizicii si cea a profesorului de fizica)

Un Halloweenla locul lui

IMG_2324Se anuntase ploaie, am zis ca n-o sa vina lume. Si n-am luat bomboane. Pe Victor hotarasem din timp sa nu-l costumam anul asta, am zis ca el nu ar fi gasit niciun amuzament la cat e de atras de socializare. Dar cum ploaia intarzia iar oamenii
IMG_2330incepusera sa curga pe strada cu copiii mascati de mana, am iesit si noi sa ne bucuram de spiritul sarbatorii. Spirit pe care aici il simti si in entuziasmul copiilor, si in bucuria celor care le deschid usile; simti un Halloween natural, nu trendy si cu aparente de parca IMG_2333cine l-a importat sa-l vanda si in alte parti l-a luat fara instructiunile de folosire.

Dupa ce ne-am plictisit de bucurat, am fugit la magazin sa luam bomboane, sa mai apucam si noi cativa ‘colindatori’. Mi-era ciuda sa ratez partea asta. In 40 de IMG_2339minute, 3 ‘colindatori’ am mai apucat. Dupa care Halloween-ul s-a terminat brusc pe strada noastra. Si a inceput si sa ploua. Nu vrei sa ramai cu doua cosuri de bomboane in casa cand te chinui la infinit sa mai dai jos greutate. Dar am vrut, n-am vrut, toate sunt acum la vedere. Mai ales pe mine.

IMG_2302

(Vecinul Rusty, de la trei case mai incolo, care statea in mijlocul strazii cu un curcan de plus si cloncanitor pe cap iar in mana cu o punga de ciocolatele, sa nu scape pe nimeni neindulcit de Halloween, mascat sau nemascat.)

IMG_2314

(Cat despre cainele paianjen, el exista.)

Sa nu crezi in fericirea de la Cameron Dallas nici cand ti-o promite

IMG_2449Intr-o zi, la plimbare cu Victor prin cartier, am gasit un smartphone Samsung quelquechose. Ploua, iar aparatul era pe jumatate in apa. L-am luat cu gandul ca o sa dau cumva de stapan. Aparatul mai mergea, dar nu se putea intra in el, era blocat din soft. Pe ecran, insa, era o fereastra mica Instagram, in care scria ca un tanar (dupa poza), cu ID-ul camerondallas, tocmai postase ceva. Mi-am zis ca respectivul o fi de la liceul din oras, coleg cu cea care pierduse telefonul (device-ul era turcoaz, parea de dama tanara). Mi-am imaginat ca dau de tanarul din Instagram pe Instagram.

cameronAjunsa acasa, l-am cautat si l-am gasit. Pe Instagram avea 8 milioane si ceva de ‘prieteni’. Tot cam asa si pe Twitter, Facebook si peste tot in social media. Era actor, imbracat in poze ca primul ministru al sanatatii numit de Ciolos. Iar tanara cu telefonul pe care urma sa o gasesc eu era probabil fana. Cum un mesaj recent al lui Cameron pe Twitter le promitea tuturor fanilor zile fericite cu ajutor de la el, am zis ca e momentul sa-l ajut pe actor sa primeasca si satisfactii din generozitatea doar declarata. Si sa ma faca si pe mine fericita cu un mesaj catre fana, pe care i l-am lasat in privat. I s-a rupt.

Dupa-amiaza a sunat tatal fetei pe telefonul ei si l-am chemat sa-l ia. Nu i-am transmis fetei nimic rau despre Cameron.

Cu logopeda la WC

De vreo jumatate de an, Victor se vede saptamanal cu o zana. Logopeda lui, bucata de bucata.

IMG_3035

Partea cu bucata, parere de barbat in toata firea. Victor a plans 3 luni a respingere pana a ajuns sa-i placa de ea. Acum, o ora sta ea la noi, o ora sta si el pironit cu ochii in ai ei ascultand-o cum ii canta / spune cate ceva. Sau se joaca cu ea. De vorbit, nu stiu daca a repetat dupa ea, in jumatate de an,  10 sunete si cuvinte la un loc.

IMG_3085

Daca o mai scapa din ochi in timpul orei, e pentru a se da in spectacol. Pentru ea.

Mai in vara / toamna, pe vreme buna, petreceam multa vreme in parc. Eu si Victor diminetile, fara exceptie. Dupa-amiaza eram 3, cu taica-sau. La o joaca cu copertina de pe scena …

 IMG_0966

… cu prizele si intreruptoarele de lumina puse chiaunitor de peste tot …

IMG_0979 IMG_0978

… sau cu apa din rau sau de la toate sursele accesibile.

IMG_1057

Highlight-ul – vizitarea de WC-uri. Trei in parcul cel mai apropiat, fiecare fascinant in felul lui: doua cu usi care, o data deschise, se inchideau singure, greu si scartaitor; toate prin device-urile de hartie de WC sau de sters pe maini; prin cosurile de gunoi, etc. Da, nu pentru toti fascinante. Eu, inima de mama, insa, ghid pentru turul complet de fiecare data, toate datile cand cerea. Pentru partea ‘Women‘. Liviu doar deschizand usa si spunandu-i lui Victor sa se uite singur la ce il intereseaza. Liviu o singura data pe tura de parc.
IMG_1068 IMG_1070 IMG_1075 IMG_1076 IMG_1079 IMG_1080 IMG_1087

Pasiunea pentru WC-uri nu tinea si cand venea momentul; atunci prefera aerul liber.

IMG_1000

Rar, treceam si pe la leagane si tobogane. Venind dinspre WC-ul de la scena spre cel de la podul suspendat. De cele mai multe ori ignorandu-le.

IMG_1093 IMG_1094 IMG_1095

Cand ni se lua de parcul cu trei WC-uri, mergem la unul mai departe, vreo 10 minute cu masina. Un parc cu numai un WC (descoperit). Si care ii place, doar ca acolo, la concurenta, e atras si de activitati intelectuale: undeva pe malul unui iaz, pe o alee dedicata copiilor, este o biblioteca micuta, din cele care promoveaza aici schimbul de carti pe strada (o ‘little free library‘).

IMG_0567 IMG_0570 IMG_0580 IMG_0590 IMG_0593

Da, nu toata atractia catre bibliotecuta pare de natura intelectuala. Dar mie mi-e egal ce-l atrage atat timp cat, luat cu altele, prin nebagare de seama deschidea gura la dumicatii pe care ii intindeam.

IMG_0584

Ca sa crestem eficienta orelor de logopedie, am zis sa le tinem si pe ele in medii unde copilul se simtea cel mai bine. Drept care o vreme am luat-o si pe logopeda cu noi in parc: la scena, la rau, la robinete, si mai ales in vizitele interminabile prin WC-uri. Si am mai facut si altele: ne-am dat toti pe rand pe tobogane la ‘mmm‘-iala insistenta a lui Victor, am jucat fara numar joculetul cu ecouri sinistre (in capul meu) ‘Ring-a-round the rosie‘, pe care ni l-a aratat logopeda, ne-am tavalit pe jos ca parte din joc, ne-am jucat cu cortina pe scena, cu prizele si apa din parc, cu lumina din shelterele pentru picnic, etc.

Totul pentru un sunet in plus. Cum in parc n-a scos vreodata altul decat ‘mm‘-itul obisnuit, si cum am considerat ca avusese si logopeda destule vizite la WC-uri, am revenit in living-ul nostru transformat in game room, langa geanta mare cu jucarii pe care terapeuta o taraste dupa ea sa aiba baza de discutie cu Victor si ‘mm‘-itorii de varsta avansata ca el. Living unde ne intalnim si in ziua de azi.

Read Full Post »

IMG_6233Vine Liviu intr-o zi acasa de la servici cu o punga mare din hartie plina cu rosii. Imi zice:

– Sunt de la niste vecini. Erau pe o masa la ei in fata, cu pungi alaturi. Si cu un bilet cu ‘Free tomatoes’.

Rosiile alea ne-au tarat intr-o intamplare cu miza pierderea custodiei copilului si inchisoarea.

Dupa asta, i-am propus lui Liviu sa mergem cu Victor in parc. Am zis sa-l tin in brate cele 3-4 minute pana acolo, pentru ca statuse mult in scaunelul de la masina in dimineata aia (drumul il stressase, plansese mult, nu e fan al statului strans in chingile scaunelului). I-am deschis si geamul de pe partea noastra. Stiam ca-l amuza vantul in par si mi-am imaginat ca asta il si relaxeaza. Am zis sa ne oprim putin pe la vecinii care cultivau rosii in spatele casei, sa le spunem ca am luat si noi din ele. Si ca ne-am bucura daca ar primi bani pe ce luasem si pe ce vor mai avea de dat, sa ni le opreasca noua. Rosiile erau mult mai aproape de cele ale copilariei prin comparatie cu rosiile pe care le luam de la magazin. A vorbit Liviu cu vecinii: nu vroiau sa vanda rosiile care le prisoseau si ne-au spus ca eram bineveniti sa luam de cate ori le vedeam scoase pe masa.

IMG_6240Cu o intarziere de cateva minute, am plecat mai departe spre parc. Pentru ca nu aveam copilul in scaunel, Liviu a pus avariile. Cand sa facem stanga spre intrarea in parc, auzim o sirena de politie urland exact in spate. Facem totusi stanga din drumul mai mare si oprim imediat. Individul din masina din spate, care isi scosese girofarul deasupra, IMG_6235scoate repede si niste magneti cu insemnele politiei locale si-i pune pe usi. Cateva zeci de secunde mai tarziu eram inconjurati de alte 3 masini de politie. Mi-am imaginat ca era vorba de copil, dar nu intelegeam de ce 4 masini de politie. Asta pana vine un politist la noi – altul decat cel in civil care ne oprise – si ma IMG_6241intreaba daca stiu de ce ne-au oprit. I-am zis de copilul nepus in car seat. Ei, bine, nu era asta. Era ca minorul mergea scos pana la brau pe geam. Am zis ca ba nu. Ei ca ba da, ca vazuse omul lor din masina din spate.

Nu era, deschisesem doar geamul. Victor tragea, intr-adevar, sa se apropie de el, dar ma opuneam. Aveam copil mic, dar nu fusese teenage pregnancy. Aveam 40+ si toate legaturile care trebuie pe creier pentru evaluarea riscurilor. Si le-am spus. Ei nu, ca era cum zicea cel de ne-a oprit. 45-50 de minute am zemuit toti trei in soare, cu copilul agitandu-se si tragand spre locurile lui umbroase de joaca. Ei au tot cautat prin bazele de date de la bordul masinii care ne-a urmarit initial. Si au vorbit la telefon. Am cerut permisiunea sa ma duc eu cu copilul 50 m mai incolo, la umbra si leagane. Nu s-a putut.

Dupa ce au gasit sau n-au gasit ce-au cautat, vin trei la noi, intre care si cel de ne-a oprit (ultimul imbracat in civil). El a vorbit. Nu s-a prezentat. Dar a inceput un dialog, cu amenintari la adresa lui Liviu aproape la fiecare fraza.

– Cu ce te ocupi?

– Sunt profesor.

– Stii ca pot sa te bag in inchisoare si sa-ti distrug cariera si viata, da? Si ca pot sa va iau copilul, pentru ca-l tineati scos pana la brau pe geam, da?

Stiam amandoi ca poate da de pereti cu un profesor. Aici singurul lucru pe care il auzi despre profesori la stiri e cand calca vreunul pe bec. Zici ca e un stat unde profesorii violeaza tot ce prind si se ocupa cu child pornography. Si stia mai ales ca cu cei ca el cu puterea pe mana nu-ti pui mintea.

Dupa fiecare amenintare, Liviu ii spunea doar atat:

– E alegerea ta. 

El era calm. Eu nu eram. Eram foarte obosita, dincolo de limita in care rabdarea se lasa educata indiferent de situatie. I-am zis ca eu tineam copilul in brate, sa vorbeasca cu mine. A zis ca cine conduce masina ala e, indiferent cine si ce face in masina. Good to know. L-a mai amenintat pe Liviu ce l-a amenintat (un necioplit absolut; nu-mi venea sa cred ca sunt parte din scena aia cand cineva care nu te stie de nicaieri sterge cu tine pe jos) si ne-a dat un fel de citatie in tribunal. Urma sa mergem in fata unui judecator, care sa hotarasca daca eram OK ca parinti sau era cazul sa ne decada din drepturile parintesti, cu pedeapsa in zile de inchisoare aferenta pentru asta.

Cand ne-au dat drumul, nu stiam cine ne oprise. Nu se semnase nici pe documentul de trimitere in tribunal. Am luat acasa internetul la rand dupa poze cu politistii locali sa-l recunosc (nu era nimic ajutator pe site-ul politiei). Si cumva, multumita mai ales lui Zuckerberg, l-am gasit. Avea o familie in care poza spre comunitate ca sot si tata ideal si o fata adolescenta pasionata de teatru. Stiam unde sta, unde ii invata copilul si tot ce scria pe CV-ul lui pus in LinkedIn. Era seful politiei locale. Nu mi-a venit sa fac sluj cand am auzit de asta. Ala de fusese inaintea lui plecase arestat, in aceeasi pereche de catuse cu fii-su’. Discutia despre elite si ierarhii astazi nu mai e una si aceeasi. Mai sus nu inseamna nici mai multa scoala, nici mai multa intelegere a lumii, nici mai multa moralitate. Mai nicaieri.

Am inteles mai multe din intamplarea din parc. Printre care si de ce mor politistii impuscati in tara lui me!, me!, me!. Ascultam o emisiune la NPR despre faptul ca se pune problema la nivel national sa-i ia cu mai multa scoala, sa inteleaga mai multe despre societate, despre relatia cu celalalt si despre limitele puterii pe care o au si responsabilitatile care vin cu ea.

Am stat doua saptamani sa asteptam hartiile politistului sa ajunga in tribunal. Ar fi trebuit sa fie doar una, conform legii, dar nu stim ce s-a intamplat. Si ce nu mai stim e cum seful si-a schimbat opinia si a anulat decizia de trimitere a noastra in tribunal. Ne-am trezit ca singura pedeapsa e o amenda de 25 de dolari (o gluma fata de ce era de asteptat; ne sunasem deja prietenii sa le spunem sa-l revendice pe asta mic din foster care-urile lor). Probabil ca inregistrarea de pe camera de la masina de politie care ne-a urmarit nu putea sustine declaratia politistului cum ca tineam copilul jumatate atarnand pe geam. Iar un istoric de abateri de la legislatia rutiera curat, cuplat doar cu nepunerea unui copil in scaunel pe un drum secundar, nu ducea la mai mult.

Daca nu ne-am fi oprit la vecinii cu rosiile, as fi raspuns si azi la salutul politistilor locali prin parc. Mi-as fi imaginat ca-si merita raspunsul si ca toata literatura despre rasismul structural si institutional are partea ei de exagerare si de generalizare fortata. Acum nu mai cred ca are. Daca nu arati ca si cum ai trai din bani multi, n-ai cum valora mult. C’est le capitalisme qui veut ça. Iar in Indiana, daca mai ai si accent, mai cazi o bucata.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »