Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Think link’ Category

Cel mai probabil, de la Liviu n-o sa afli niciodata prin statusuri Facebook cat e de fericit cand isi bea cafeaua in aeroportul X, calatorind intre punctele A si B. Nici ce are in farfurie la destinatie. Dar asta si pentru ca stie email-ul meu. Tocmai ‘ne-am’ intors de la Abu Dhabi. El cu mintea plina de experiente, eu cu email-ul la fel.

tn_20171008_084017

tn_20171008_061252

Experiente interesante pentru mine si asa, remote. Nu ma plang. Tematica forumului despre viitorul educatiei la care a participat imi e mai mult decat familiara. La fel si arhitectura interioara si exterioara a palatului unde s-a tinut. Mai stiu si cum e sa stai la etajul 40 si sa manaci la 62 intr-un hotel cu holul principal cat si ca aeroportul din Indianapolis, doar ca avand niste piscini la parter. In plus, ‘am’ vizitat si vreo 2 muzee si moscheea faimoasa de acolo. La ‘muzeul emiratului’, ‘ne’-a fost greu sa intelegem prin diferenta cum stau lucrurile cu beduinii fata de restul lumii pentru ca si oamenii desertului tot pe telefon pareau sa-si petreaca partea activa din zi.

De cativa ani, de cand in Emirate a inceput o forfota de evenimente in jurul subiectului educatiei, ma gandesc ca arabilor li se pregateste ceva. Cu trei ani in urma, la Dubai, un investitor indian cu business-uri locale si internationale in educatie a inceput sa identifice prin lume profesori care isi fac treaba exemplar dupa criteriile lui, iar celui dintai din fiecare an i-a dat un milion de dolari sa-si duca la bun sfarsit proiectele educationale. I-a spus competitiei Global Teacher Prize (GTP), a organizat o gala pe bani multi in martie in Emirate si langa ea a pus un forum in care educatori, cercetatori, institutii guvernamentale si business-uri in domeniu sa poata dezbate teme legate de starea educatiei la nivel mondial. Fundatia care se ocupa de asta, Varkey, si-a imbogatit intre timp aria de activitati si, pe langa promovarea excelentei in meseria de profesor, pregateste profesional educatori in zone din lume unde educatia pare o misiune imposibila. Aceeasi fundatie, pe banii ei si impreuna cu organizatii neguvernamentale, deruleaza proiecte care isi propun sa faca din meseria de profesor una mai puternica si de o importanta mai bine recunoscuta.

La un an dupa debuturile GTP, tot in Emirate, la Abu Dhabi, un alt forum, in alta organizare, cu alti bani multi si sub patronajul seicului local a inceput sa stranga voci sonore in industria educatiei pentru a intoarce subiectul in discutie pe toate partile. Educatia – spun organizatorii forumului de la Abu Dhabi – este singura care, pe termen lung, poate contribui esential la succesul, progresul, pacea si fericirea tuturor natiunilor. Cu jumatate de secol (+) / (-) niste ani inainte sa le fuga petrolul de sub picioare, pentru arabi educatia solida pare sa fie solutia ca proiectul Emiratelor sa fie unul self-sustaining si pe mai departe. In ideea asta, ce spun autoritatile de acolo ca-si propun este revolutionarea sistemului local de invatamant si repozitionarea lui printre cele mai avansate si eficiente din lume. Din 900 de educatori care au participat la forumul din Abu Dhabi de acum cateva zile, 700 au fost locali iar 200 au fost invitati din alte 70 de tari. Chemati toti sa-si puna la comun ideile si experienta despre ce poate insemna a preda pentru generatia de maine intr-un azi in care stiinta avanseaza intr-un ritm fara precedent, dar in care educatia de masa se confrunta cu provocari paralele si ele fara precedent, care presupun focus si resurse speciale.

 

Am ascultat de pe margine, am incercat sa inteleg si mi-am zis ca in ritmul in care se misca lumea ar trebui, ca profesor, sa te intrebi permanent in ce consta valoarea a ce predai, cat reprezinta suma de cunostinte date mai departe si cat capacitatea de a le reactualiza si recontextualiza permanent, de a le livra in forma si prin mijloacele adecvate, astfel incat sa le fie utile celor care le vor folosi maine. O treime din competentele necesare azi unui angajat sa faca o treaba sau alta vor fi cu totul noi pana in 2020, spune Forumul Economic International. In plus, doua treimi din copiii din generatia lui Victor vor ajunge sa aiba meserii despre care nu stim inca nimic azi; stiinta si tehnologia merg inainte mai repede decat putem anticipa detaliile despre ce presupune acest avans.

Ma uit in jur si realizez insa ca demersul cu intrebatul permanent ar trebui sa fie pentru profesori unul care sa se intample mai degraba la nivel individual, fara a privi dupa ghidaj din partea unui sistem sau altul. Cum zicea si un englez de care s-a mai auzit, ‘niciun sistem de educatie nu poate fi mai bun decat profesorii lui’. Pentru ca altfel, ce vad peste gardurile peste care ajung sa ma uit nu ma umple de optimism. Aici aproape, miliardara pusa de Trump sa faca strategii pentru educatie facand o paralela cu provocarile viitorului e blocata de la inceputul mandatului in preocuparea de a trece banii publici din taxe prin scoli administrate privat, fara beneficii transparente pentru elevi si societate. Mai departe, se vede cum romanii par si ei nevoiti sa mai astepte pentru o revolutie in educatie pana ce ministrul pus de PSD se dumireste ce si cu cati ‘i’ se scrie. Abia bifata asta romanii pot spera ca ministrul o sa se ia sa inteleaga ca popularea planetei Marte nu mai e o discutie din filmele de Hollywood ale copilariei lui si ca medicina azi nu mai pune (sau n-ar mai trebui sa puna) diagnostice doar pipaind burti. Si sa mai inteleaga ca educatia imparte lumea in tari de o categorie sau alta. Adevarul de zburlit parul e insa, si intr-un caz, si in altul, ca lipsa de educatiei in masa si nu avansul ei i-a propulsat pe cei doi si pe cei care le tin spatele la putere, ceea ce nu pare sa lase loc de motivatii pentru schimbari de esenta.

Una peste alta, cine vrea forumuri despre educatie in direct de la arabi, sa-mi dea email-ul ca sa i-l dau lui Liviu pentru datile viitoare.

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

In brate la taica-sau si in fata catorva sute de perechi de ochi, Victor tine capul sus si privirea indreptata spre sala, sa-i vada pe copiii care ovationeaza uitandu-se la el si la parul lui maciuca. Voluntariaza pentru prima data in viata lui de 4 ani in spectacolul cu demonstratii fizice al lui Liviu, Power of Physics Show. La intoarcerea in gradene, la mine si cei trei Snoopy care vin cu noi peste tot zilele astea, aplauzele trimise de copii numai pentru el ii intind pe fata un zambet in care poti citi simultan mandrie si stanjeneala (franturi din momentul lui de glorie sunt prinse in filmulet undeva la secunda 54).

In fiecare primavara, cu putin inainte de vacanta copiilor, Liviu isi pune show-ul de fizica pe roti de imprumut – un autobuz de scoala pe care il conduce singur – si merge la cateva scoli elementare si medii. El si elevii care-l ajuta in demersul asta (voluntar cap-coada pentru toti), intr-o joaca aparenta cu magnetii, curentul electric, curentii de aer, vortexurile de fum, focul, azotul lichid si ce mai are loc intr-o ora si ceva cat tine spectacolul, duc fascinanta lume a fizicii aproape de intelegerea copiilor. Ghidati sa inteleaga de la varste mici de ce experimentele pe care le vad sau la a caror realizare participa sunt stiinta si nu magie – crede Liviu cu convingere – copiii au de castigat pe mai multe parti. Atractia catre fizica aparuta la varsta la care se nasc pasiunile vine nu numai sa usureze intelegerea complexitatii lumii, ci poate deschide drumul catre cariere in domeniile tehnologiei de varf, asigurand un viitor profesional si provocator, si multumitor. In plus, prin cum e gandita – mai spune el intrebat de vorba – experienta asta se vrea o contributie in a-i forma pe copii ca cetateni ai unei lumi fara granite in termenii avansului tehnologic, gandind critic si intelegand orice forma de intoleranta ca pe o bariera nenecesara. E o intreaga filosofie si cu asta, dar nu e locul s-o dezvolt aici.

Pe-asta mic l-am crescut cu show-ul asta de cand era in burta la mine. Anul asta am zis ca show-ul incepe sa devina pentru noi unul din raspunsurile potrivite la intrebarea despre experientele la care sa-l expunem de mic cu sanse sa conteze intr-un fel sau altul mai tarziu. Victor inca prefera un dialog imaginar in gradene cu tata Snoopy unei conversatii in engleza intre scena si sala pe tema a ce se intampla la CERN, dar s-a lasat sedus de toate tipurile de vortex si de experimentele fumegatoare si asurzitoare cu azot lichid. Tot anul asta copilul a avut in plus, doar pentru el, pauzele dintre spectacole in ambele zile. Pauze pe care doua din mainile drepte ale lui Liviu ( 🙂 ) i le-au umplut ochi cu joaca dezlantuita.

 

 

 

Read Full Post »

Cand l-am auzit pe Liviu ca pleaca la Dubai, am zis ca uite, America piere agonizand in tranzitia pe repede inainte de la democratie la businessocratie si lui ii arde de pieptanat. Cand a venit acasa, am inteles insa ca s-a dus acolo tocmai ca sa salveze America.

Dubaiul vizitat de mine la mana a doua arata … pozat in fuga din masina. Dar inteleg: pentru reprezentantul familiei acolo, sculat la 6 am si plecat la 7 am din hotel si intors la 11 pm, Dubaiul la prima mana a fost unul vazut din taxiuri si autobuze: departe, departe, Burj-al-Arab si doua barci pe apa; tot departe, probabil prins pe drumul dinspre aeroport, un down town; de aproape – numai spatiile interioare de la Atlantis the Palm, hotelul unde s-a tinut forumul despre educatie pentru care a plecat de acasa.

Si Brutus

Chiar daca la mana a doua nu am putut vedea cum e Dubaiul, am putut sa-mi dau seama ca e un oras al imprietenirii spontane: Liviu nu a facut in viata lui atatea poze cu alte persoane cate avea in aparat la venire, dupa 6 zile. S-a pozat cu castigatoarea Global Teacher Prize de anul trecut, cu profesori de top ai competitiei sau altii din Romania, Oman, Iran, India, UK, Grecia, Muntenegru, Franta, o tara sau alta din Africa, cu chelnerita filipineza careia ii aducea sea food la petrecerile de seara, cu fondatorul Fundatiei Varkey – gazda evenimentelor, cu CEO-ul ei, cu o scriitoare faimoasa din America, bla, bla, bla, zeci de poze cu cate cineva alaturi. La cum il stiu pe Liviu de neinvaziv, i-am cerut detalii ca sa pot intelege ce e cu gramada aia de poze: ‘– Cum faceati sa va cunoasteti atat de bine incat sa va vreti  unii pe altii in poze pentru acasa?‘ ‘– Era ca la un speed dating in pauze si la petrecerile de seara.‘ – mi-a zis. ‘Se ducea fiecare la fiecare si, dupa o discutie sumara, ii propunea sa faca o poza impreuna. Mai mult, cand scotea unul celularul sa faca un selfie, apareau altii cativa instantaneu in spatele lui, sa iasa si ei in poza.’ Ei ca ei, dar tu, Brutus?!

La placinte imaginate inainte

Dubaiul meu second hand a mai fost cu petreceri aglomerate, cu multi chelneri si multa mancare pregatita minutios. Mmmm, ce tavi cu prajituri de 7 giga+ mi-au adus mie apa in gura dupa ce a venit Liviu acasa …

WC-urile wireless

Lui Victor i-au lasat furnicaturi de dorinta in degete pozele si filmele cu toaletele de barbati de la Atlantis the Palm. ‘– Una e miscata!‘ – i-am reprosat lui taica-sau. ‘– Le faceam si eu in fuga, sa nu ma vada cineva in costum si cravata facand poze la WC-uri.‘ – a justificat. Fair enough.

Din camera de hotel am avut si trageri de apa in direct. Pentru impatimitii WC-urilor (mai precis impatimitul, ca e numai unul la noi in casa), asta e aristocratia vizitelor la mana a doua.

Unde dai si unde nu mai crapa

Vorbind de educatie, chiar vizitat in poze si filmulete Dubaiul pare sa se transforme de ceva timp incoace din capitala orientala a shopping-ului in cea mondiala a educatiei bine facute. Bine facut in educatie nu inseamna in termenii organizatorilor forumului ‘Global Education & Skills’ o educatie cu profesori amuzanti care fac minuni cu creierele elevilor fara sa-i puna la munca individuala. Nivelul de intelegere in ce se organizeaza la Dubai e altul, in care educatia e vazuta ca solutie pentru probleme ca escaladarea nationalismului, a saraciei, a actelor de terorism si a manifestarilor radicaliste in general. Anul asta, forumul a reunit actori importanti la nivel mondial din educatie, politica si business care au incercat sa gaseasca raspunsuri la intrebarea ‘How do we make ‘real’ global citizens?’ . Printre altii,  fostul prim ministru grec Andreas Papandreou si Irina Bokova, Director General UNESCO au dezbatut cu argumente pro si contra o tema calda azi: este sau nu escaladarea populismului  rezultatul esecului educatiei? Alte subiecte cheie in educatie ca ‘Post-Conflict and Peace Education’, ‘Global citizenship’, ‘Climate change education’, ‘Creativity and Arts in Education’, ‘Assessment & impact in development’, etc., precum si numeroase alte teme de dezbatere, s-au vrut puncte de plecare pentru promovarea gandirii inovative in scopul crearii si demararii de noi proiecte, campanii si evenimente de interes public.

Eschimosii, educatia  si dolarii in plus

Forumul s-a terminat cu o veste buna pentru unul din profesorii participanti, care a plecat acasa cu milionul de la Global Teacher Prize de anul asta. Banii au plecat spre Salluit, un loc din Arcticul canadian aproape de unde se pune harta lumii in cui. Elevii si comunitatea Inuit care se vor bucura de proiectele profesoarei Maggie McDonnell nu sunt de invidiat: traiesc intr-un loc cu frig mult si rata mare a suicidului in randul tinerilor, cu consum mare de droguri si alcool, cu violuri multe si saracie la fel. Daca pui in Google Maps, softul iti spune ca nu exista nici drumuri, nici avioane sa ajungi acolo. Pentru 4.000 de dolari de persoana, spunea profesoara care a adus la Dubai si cativa elevi din Salluit, abia ies ‘la lumina’ in Montreal. Premiul a fost anuntat de un astronaut de pe Statia Spatiala Internationala iar reusita profesoarei de la capatul lumii a fost salutata printr-un discurs de primul ministru al Canadei. In deschidere, in mood-ul de festivitate i-a bagat pe toti Adrea Bocelli.

Ori la bal, ori la spital!

Ca sa inteleg mai bine cine sunt judecat dupa cel cu care ma insotesc, m-am uitat la pozele facute la petrecerea din ultima seara. In petrecerea aia cu prim-ministri, politicieni, oameni cu bani, capete luminate ale educatiei, etc., l-am vazut pe Liviu dansand cu miscari ample urcat langa cantareata pe scena si agitat pe ringul de dans cand cu o profesoara de pe la la forum, cand cu alta. Am inteles atunci ca pana atunci nu intelesesem mai nimic despre mine.

In ultima fotografie de mai sus, Liviu e impreuna cu americanca Erin Gruwell – profesoara, scriitoare si autoarea unei metode de educatie de succes pentru copii provenind din medii defavorizate. Cartea ei ‘The Freedom Writers Diary‘ a fost ecranizata in 2007 si s-a bucurat de apreciere in Statele Unite si in afara. Anul asta, in competitia Global Teacher Prize, Erin a fost unul din finalistii Top 50.

IMG_0831 (600x400)

Si da, marile spirite se intalnesc: Liviu e aici impreuna cu romanca Manuela Prajea, colega lui de Top 50 Global Teacher Prize, cu care mi-a spus ca a avut un fun nebun de cate ori s-a ivit ocazia. Ambii sunt acum Varkey Teacher Ambassadors – profesori-model care promoveaza cele mai bune practici in educatie si deschid drumuri spre dezvoltarea unor tehnici de invatare inovative.

Read Full Post »

alert1‘Cladirea este BLOCATA. INDREAPTA-TE CATRE UN LOC SIGUR. Intra intr-o sala, inchide usa, coboara jaluzelele, stinge lumina, pastreaza tacerea, asteapta instructiuni ulterioare. Un pericol iminent si / sau imediat a fost detectat’. 

De data asta (si de fiecare data pana acum), mesajul aparut pe proiector in locul a ce ar fi trebuit sa fie sublinia si ca este vorba numai de o simulare de lockdown.

Simulam pe rand, de doua ori pe an, adapostirea de tornade, fuga de incendii si disperarea ca impartim cladirea cu cineva care impusca la intamplare. La tornade si incendii, lumea e relaxata: ai unde te ascunde, ai cum fugi. Se trimit sms-uri, se butoneaza retelele de socializare. La simularea de lockdown, aerul apasa. Indicatia ‘PROCEED TO A SECURE LOCATION‘, scrisa cu litele mari pe ecranele calculatoarelor institutiei si urlata cu voce robotica de dispozitivele de alarma puse din cativa in cativa metri pe holuri, nu linisteste. Locul sigur nu exista, ar fi fost parte din procedura. Ca la tornada si incendiu.

Salvez un print screen, inchid proiectorul si merg sa blochez usile. Ne insiram apoi toti – cam 20 – pe peretele cu usile, intre ele. Asteptam tacuti, cu privirile in jos. Una din usi se deschide. Cineva din echipa de coordonare a simularii verifica respectarea procedurii. Daca ar fi fost shooter-ul, ne-ar fi pus ADN-urile in rosu pe peretele din spate dintr-o singura rotire de mitraliera. Ma duc sa inchid usa aia inca o data, intrebandu-ma de ce naiba n-or fi pus la usi incuietori cu incuiat spre stanga, descuiat spre dreapta, sau macar mai intuitive. Unul cu o mitraliera in mana nu se opreste oricum la prima usa incuiata cand descuiatul e la un picior in geamul din mijloc sau la o rafala de gloante distanta. Alte 7-8 minute si suntem anuntati ca putem trece la ale noastre.

Ma duc spre locul meu. Arunc un ochi spre tipul cu privirea mereu pierduta si cu niste belciuge cat verighetele care ii largesc gaurile din lobii urechilor. Guvernul socoteste ca in incaperea asta ar putea fi 4 oameni cu probleme mentale. Ma uit apoi la L., care m-a intrebat la un moment dat daca pot vorbi engleza cu accentul american. Nu sunt cuvinte spuse ca sa fie: Trump a scos din formalismele americanilor atitudinile rezervate referitoare la diferente. Ma incearca un disconfort pe care nu stiu exact de unde sa-l iau si unde sa-l pun.

2nd_amendmentInapoi spre gradinita copilului si spre casa, imi fuge minea la ochii grei de ganduri ai uneia din educatoare dimineata. In cap imi apar scenarii despre ce-o fi lasat acasa si memoria imi scoate in fata amintirile despre Sandy Hook. Mi se face frica si-mi dau lacrimile. Ca sa fie toate gramada, pe strada 16, cu 2-300 de metri inainte de pista de curse, crut in ultimul moment un claxon nervos pentru un idiot care mi-a taiat fata lasand-mi cativa centimetri intre mine si el. Masina lui, un Q7 de la Audi scos din tipla, ma anunta printr-un sticker pus pe geamul din spate ca era protejata de al doilea amendament.

 

Read Full Post »

Am petrecut Ziua Muncii – la ei pica la inceputul lui septembrie -prin nemunca. In centrul Indianapolisului, unde primaria a inchis Georgia Street pe cateva block-uri sa organizeze un festival. Yap, al muncii. N-am stiut nici noi la ce sa ne asteptam de la un festival ca asta. Dar am vazut acolo: la ora la care am ajuns noi in downtown, festival al muncii insemna ca de-a lungul strazii devenite pietonala sindicatele dintr-o ramura sau alta a economiei isi pusesera corturi in care dedeau informatii despre ele, si mai ales dadeau obiecte promotionale.

Din bataia asta in promotionale, te puteai gandi ca cel mai puternic sindicat de pe Georgia Street era unul din metalurgie, care ingalbenise strada cu sacose. Mii de fani spontani ai sindicalistilor metalurgi stateau la coada in fata standului lor o data, si inca o data, si inca una, pana isi umpleau mainile si umerii de galben. La atata nevoie de lanterne, umbrele, etc. manifestata de muncitorimea de festival, prima intrebare care iti venea in cap era despre cat de puternice erau sindicatele in general acolo unde era cazul sa fie ca sa poata apara drepturile americanului de rand, sapat politic de atatea trade agreements care au inghitit milioane de joburi sau au scazut dramatic salariile muncitorimii de rand. La capatul celalalt al desfasurarii de forte promotionale de pe Georgia Street era sindicatul din educatie. Subrezit in Indiana prin 2010 printr-o lege care a umblat printre altele la sursele de finantare, sindicatul din educatie te alerga de Festivalul Muncii  sa-ti dea un vraf de pliante cu candidatii democrati intr-o competitie politica sau alta si un promotional: o eticheta cu date personale de agatat de valiza. Oferite toate cu manunchiul, fara sacosa. Ceva de ‘Ia-ti valiza ta si du-te!’

Dar festivalul nu era clar facut sa incite la gandire despre cum a evoluat, in plutocratia americana (n-o spun eu), lupta de clasa spre razboiul de clasa. Parea facut sa incite la distractie. De-a lungul strazii, puteai sari de la cativa metri, de pe platforma unor macarale speciale, pe saltele; te puteai da cu zipline-ul; copiii puteau face baie intr-o piscina cu clabuc, sau se puteau zbengui in fel si fel de jucarii gonflabile, etc. Ceea ce au si facut Victor si Liviu, dupa ce Liviu a semnat ca indiferent ce vor face el si copilul in joaca pe Georgia Street, vor face pe raspunderea majorului. Te puteai distra la festival si fara sa te urci pe ceva: pompierii veniti sa intervina in caz de ceva pusesera la bataie un costum (de pompier), in care mari si mici stateau la coada sa intre pe rand si sa se pozeze cu barosul de interventie. Cool, huh?!

Intr-o oarecum alta ordine de idei, ce vroiam sa spun cu titlul era ca, daca prin 2009 nu indemnam pe nimeni – aici, pe blog – sa ne viziteze in Indy pe motiv ca nu e nimic de facut, acum mi-am schimbat ideea. Nu de festival zic, evident, ca asta a trecut si o mai veni la anul, daca o mai veni. Dupa ce am terminat cu Georgia Street, ne-am dus ‘pe canal’. Au facut canal, frate, in centru la Indianapolis! Unde te poti da cu gondola, kayak-ul si hidrobicicleta, iar pe margine te poti da cu biciclete de 1-6 persoane sau cu pasul. Ca pokemist (cum le spune Liviu vanatorilor de pokemoni), te poti da la pokemoni, sunt ciorchine ca tine pe sub poduri. Acum … canalul asta nu e chiar nou, era si in 2009, cand va scriam sa nu veniti. Diferenta e ca l-au lungit si ca au mai facut una, alta, ca sa nu mai auzi despre el la stiri numai ca este unul din locurile predilecte unde localnicii se impusca unii pe altii (in 2015, Indianapolis a fost pe locul 10 in top-ul celor mai periculoase orase cu peste 200.000 de locuitori, cu 16 morti violente la suta de mii de locuitori, in urcare de pe 12). Deci revin si zic: veniti la noi, ca mergem sa ne distram cu gondola pe canal! Gondola – gondola, cu gondolieri cu tricouri dungate si cu basmale rosii la gat, fix ca la Venetia! Si nu e singura distractie asta. Daca il intrebati pe Victor, el o sa va duca sa va cocotati pe statui sa le atingeti, sa trageti apele la WC-urile de la hotel Westin din centru, sa va plimbati cu lifturile de pe strada in locurile cu diferente de nivel sau cu trenuletul automat facut sa duca pacientii si studentii la medicina intre un spital din centru si unul periferic, dar deschis si gurilor-casca.

De ziua cu festivalul muncii, dupa atatea gonflabile, statui si lifturi, copilul a cedat la un moment dat. Credeam ca era obosit si ca se inmuiase da la soarele care il batuse in cap. Dar nu era asta, ii urcase temperatura pana aproape de 40, aveam sa vedem asta acasa. Dupa o doza de antipiretic insa, s-a pus din nou in mood-ul de joaca. A continuat festivalul acasa, jucandu-se cu mingile anti-stress si conurile de la sindicalistii metalurgisti si explorand casa cu jaluzelele lasate impreuna cu taica-sau, pe cap cu niste lanterne tot de la ei (am facut si noi coada o data 😉 ). Promotionale toate fara niciun ‘made in‘ pe ele. Doar o casca imitand castile de protectie reale, primita de Victor de la alti sindicalisti, purta pe ea la vedere o eticheta cu ‘made in USA‘. Casca s-a rupt de la primul carat de apa cu ea dintr-o chiuveta in alta la bucatarie, dar isi facuse datoria: undeva in America, daduse si ea de mancare cum putuse unui muncitor.

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: