Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Think link’ Category

Cand l-am auzit pe Liviu ca pleaca la Dubai, am zis ca uite, America piere agonizand in tranzitia pe repede inainte de la democratie la businessocratie si lui ii arde de pieptanat. Cand a venit acasa, am inteles insa ca s-a dus acolo tocmai ca sa salveze America.

Dubaiul vizitat de mine la mana a doua arata … pozat in fuga din masina. Dar inteleg: pentru reprezentantul familiei acolo, sculat la 6 am si plecat la 7 am din hotel si intors la 11 pm, Dubaiul la prima mana a fost unul vazut din taxiuri si autobuze: departe, departe, Burj-al-Arab si doua barci pe apa; tot departe, probabil prins pe drumul dinspre aeroport, un down town; de aproape – numai spatiile interioare de la Atlantis the Palm, hotelul unde s-a tinut forumul despre educatie pentru care a plecat de acasa.

Si Brutus

Chiar daca la mana a doua nu am putut vedea cum e Dubaiul, am putut sa-mi dau seama ca e un oras al imprietenirii spontane: Liviu nu a facut in viata lui atatea poze cu alte persoane cate avea in aparat la venire, dupa 6 zile. S-a pozat cu castigatoarea Global Teacher Prize de anul trecut, cu profesori de top ai competitiei sau altii din Romania, Oman, Iran, India, UK, Grecia, Muntenegru, Franta, o tara sau alta din Africa, cu chelnerita filipineza careia ii aducea sea food la petrecerile de seara, cu fondatorul Fundatiei Varkey – gazda evenimentelor, cu CEO-ul ei, cu o scriitoare faimoasa din America, bla, bla, bla, zeci de poze cu cate cineva alaturi. La cum il stiu pe Liviu de neinvaziv, i-am cerut detalii ca sa pot intelege ce e cu gramada aia de poze: ‘– Cum faceati sa va cunoasteti atat de bine incat sa va vreti  unii pe altii in poze pentru acasa?‘ ‘– Era ca la un speed dating in pauze si la petrecerile de seara.‘ – mi-a zis. ‘Se ducea fiecare la fiecare si, dupa o discutie sumara, ii propunea sa faca o poza impreuna. Mai mult, cand scotea unul celularul sa faca un selfie, apareau altii cativa instantaneu in spatele lui, sa iasa si ei in poza.’ Ei ca ei, dar tu, Brutus?!

La placinte imaginate inainte

Dubaiul meu second hand a mai fost cu petreceri aglomerate, cu multi chelneri si multa mancare pregatita minutios. Mmmm, ce tavi cu prajituri de 7 giga+ mi-au adus mie apa in gura dupa ce a venit Liviu acasa …

WC-urile wireless

Lui Victor i-au lasat furnicaturi de dorinta in degete pozele si filmele cu toaletele de barbati de la Atlantis the Palm. ‘– Una e miscata!‘ – i-am reprosat lui taica-sau. ‘– Le faceam si eu in fuga, sa nu ma vada cineva in costum si cravata facand poze la WC-uri.‘ – a justificat. Fair enough.

Din camera de hotel am avut si trageri de apa in direct. Pentru impatimitii WC-urilor (mai precis impatimitul, ca e numai unul la noi in casa), asta e aristocratia vizitelor la mana a doua.

Unde dai si unde nu mai crapa

Vorbind de educatie, chiar vizitat in poze si filmulete Dubaiul pare sa se transforme de ceva timp incoace din capitala orientala a shopping-ului in cea mondiala a educatiei bine facute. Bine facut in educatie nu inseamna in termenii organizatorilor forumului ‘Global Education & Skills’ o educatie cu profesori amuzanti care fac minuni cu creierele elevilor fara sa-i puna la munca individuala. Nivelul de intelegere in ce se organizeaza la Dubai e altul, in care educatia e vazuta ca solutie pentru probleme ca escaladarea nationalismului, a saraciei, a actelor de terorism si a manifestarilor radicaliste in general. Anul asta, forumul a reunit actori importanti la nivel mondial din educatie, politica si business care au incercat sa gaseasca raspunsuri la intrebarea ‘How do we make ‘real’ global citizens?’ . Printre altii,  fostul prim ministru grec Andreas Papandreou si Irina Bokova, Director General UNESCO au dezbatut cu argumente pro si contra o tema calda azi: este sau nu escaladarea populismului  rezultatul esecului educatiei? Alte subiecte cheie in educatie ca ‘Post-Conflict and Peace Education’, ‘Global citizenship’, ‘Climate change education’, ‘Creativity and Arts in Education’, ‘Assessment & impact in development’, etc., precum si numeroase alte teme de dezbatere, s-au vrut puncte de plecare pentru promovarea gandirii inovative in scopul crearii si demararii de noi proiecte, campanii si evenimente de interes public.

Eschimosii, educatia  si dolarii in plus

Forumul s-a terminat cu o veste buna pentru unul din profesorii participanti, care a plecat acasa cu milionul de la Global Teacher Prize de anul asta. Banii au plecat spre Salluit, un loc din Arcticul canadian aproape de unde se pune harta lumii in cui. Elevii si comunitatea Inuit care se vor bucura de proiectele profesoarei Maggie McDonnell nu sunt de invidiat: traiesc intr-un loc cu frig mult si rata mare a suicidului in randul tinerilor, cu consum mare de droguri si alcool, cu violuri multe si saracie la fel. Daca pui in Google Maps, softul iti spune ca nu exista nici drumuri, nici avioane sa ajungi acolo. Pentru 4.000 de dolari de persoana, spunea profesoara care a adus la Dubai si cativa elevi din Salluit, abia ies ‘la lumina’ in Montreal. Premiul a fost anuntat de un astronaut de pe Statia Spatiala Internationala iar reusita profesoarei de la capatul lumii a fost salutata printr-un discurs de primul ministru al Canadei. In deschidere, in mood-ul de festivitate i-a bagat pe toti Adrea Bocelli.

Ori la bal, ori la spital!

Ca sa inteleg mai bine cine sunt judecat dupa cel cu care ma insotesc, m-am uitat la pozele facute la petrecerea din ultima seara. In petrecerea aia cu prim-ministri, politicieni, oameni cu bani, capete luminate ale educatiei, etc., l-am vazut pe Liviu dansand cu miscari ample urcat langa cantareata pe scena si agitat pe ringul de dans cand cu o profesoara de pe la la forum, cand cu alta. Am inteles atunci ca pana atunci nu intelesesem mai nimic despre mine.

In ultima fotografie de mai sus, Liviu e impreuna cu americanca Erin Gruwell – profesoara, scriitoare si autoarea unei metode de educatie de succes pentru copii provenind din medii defavorizate. Cartea ei ‘The Freedom Writers Diary‘ a fost ecranizata in 2007 si s-a bucurat de apreciere in Statele Unite si in afara. Anul asta, in competitia Global Teacher Prize, Erin a fost unul din finalistii Top 50.

IMG_0831 (600x400)

Si da, marile spirite se intalnesc: Liviu e aici impreuna cu romanca Manuela Prajea, colega lui de Top 50 Global Teacher Prize, cu care mi-a spus ca a avut un fun nebun de cate ori s-a ivit ocazia. Ambii sunt acum Varkey Teacher Ambassadors – profesori-model care promoveaza cele mai bune practici in educatie si deschid drumuri spre dezvoltarea unor tehnici de invatare inovative.

Read Full Post »

alert1‘Cladirea este BLOCATA. INDREAPTA-TE CATRE UN LOC SIGUR. Intra intr-o sala, inchide usa, coboara jaluzelele, stinge lumina, pastreaza tacerea, asteapta instructiuni ulterioare. Un pericol iminent si / sau imediat a fost detectat’. 

De data asta (si de fiecare data pana acum), mesajul aparut pe proiector in locul a ce ar fi trebuit sa fie sublinia si ca este vorba numai de o simulare de lockdown.

Simulam pe rand, de doua ori pe an, adapostirea de tornade, fuga de incendii si disperarea ca impartim cladirea cu cineva care impusca la intamplare. La tornade si incendii, lumea e relaxata: ai unde te ascunde, ai cum fugi. Se trimit sms-uri, se butoneaza retelele de socializare. La simularea de lockdown, aerul apasa. Indicatia ‘PROCEED TO A SECURE LOCATION‘, scrisa cu litele mari pe ecranele calculatoarelor institutiei si urlata cu voce robotica de dispozitivele de alarma puse din cativa in cativa metri pe holuri, nu linisteste. Locul sigur nu exista, ar fi fost parte din procedura. Ca la tornada si incendiu.

Salvez un print screen, inchid proiectorul si merg sa blochez usile. Ne insiram apoi toti – cam 20 – pe peretele cu usile, intre ele. Asteptam tacuti, cu privirile in jos. Una din usi se deschide. Cineva din echipa de coordonare a simularii verifica respectarea procedurii. Daca ar fi fost shooter-ul, ne-ar fi pus ADN-urile in rosu pe peretele din spate dintr-o singura rotire de mitraliera. Ma duc sa inchid usa aia inca o data, intrebandu-ma de ce naiba n-or fi pus la usi incuietori cu incuiat spre stanga, descuiat spre dreapta, sau macar mai intuitive. Unul cu o mitraliera in mana nu se opreste oricum la prima usa incuiata cand descuiatul e la un picior in geamul din mijloc sau la o rafala de gloante distanta. Alte 7-8 minute si suntem anuntati ca putem trece la ale noastre.

Ma duc spre locul meu. Arunc un ochi spre tipul cu privirea mereu pierduta si cu niste belciuge cat verighetele care ii largesc gaurile din lobii urechilor. Guvernul socoteste ca in incaperea asta ar putea fi 4 oameni cu probleme mentale. Ma uit apoi la L., care m-a intrebat la un moment dat daca pot vorbi engleza cu accentul american. Nu sunt cuvinte spuse ca sa fie: Trump a scos din formalismele americanilor atitudinile rezervate referitoare la diferente. Ma incearca un disconfort pe care nu stiu exact de unde sa-l iau si unde sa-l pun.

2nd_amendmentInapoi spre gradinita copilului si spre casa, imi fuge minea la ochii grei de ganduri ai uneia din educatoare dimineata. In cap imi apar scenarii despre ce-o fi lasat acasa si memoria imi scoate in fata amintirile despre Sandy Hook. Mi se face frica si-mi dau lacrimile. Ca sa fie toate gramada, pe strada 16, cu 2-300 de metri inainte de pista de curse, crut in ultimul moment un claxon nervos pentru un idiot care mi-a taiat fata lasand-mi cativa centimetri intre mine si el. Masina lui, un Q7 de la Audi scos din tipla, ma anunta printr-un sticker pus pe geamul din spate ca era protejata de al doilea amendament.

 

Read Full Post »

Am petrecut Ziua Muncii – la ei pica la inceputul lui septembrie -prin nemunca. In centrul Indianapolisului, unde primaria a inchis Georgia Street pe cateva block-uri sa organizeze un festival. Yap, al muncii. N-am stiut nici noi la ce sa ne asteptam de la un festival ca asta. Dar am vazut acolo: la ora la care am ajuns noi in downtown, festival al muncii insemna ca de-a lungul strazii devenite pietonala sindicatele dintr-o ramura sau alta a economiei isi pusesera corturi in care dedeau informatii despre ele, si mai ales dadeau obiecte promotionale.

Din bataia asta in promotionale, te puteai gandi ca cel mai puternic sindicat de pe Georgia Street era unul din metalurgie, care ingalbenise strada cu sacose. Mii de fani spontani ai sindicalistilor metalurgi stateau la coada in fata standului lor o data, si inca o data, si inca una, pana isi umpleau mainile si umerii de galben. La atata nevoie de lanterne, umbrele, etc. manifestata de muncitorimea de festival, prima intrebare care iti venea in cap era despre cat de puternice erau sindicatele in general acolo unde era cazul sa fie ca sa poata apara drepturile americanului de rand, sapat politic de atatea trade agreements care au inghitit milioane de joburi sau au scazut dramatic salariile muncitorimii de rand. La capatul celalalt al desfasurarii de forte promotionale de pe Georgia Street era sindicatul din educatie. Subrezit in Indiana prin 2010 printr-o lege care a umblat printre altele la sursele de finantare, sindicatul din educatie te alerga de Festivalul Muncii  sa-ti dea un vraf de pliante cu candidatii democrati intr-o competitie politica sau alta si un promotional: o eticheta cu date personale de agatat de valiza. Oferite toate cu manunchiul, fara sacosa. Ceva de ‘Ia-ti valiza ta si du-te!’

Dar festivalul nu era clar facut sa incite la gandire despre cum a evoluat, in plutocratia americana (n-o spun eu), lupta de clasa spre razboiul de clasa. Parea facut sa incite la distractie. De-a lungul strazii, puteai sari de la cativa metri, de pe platforma unor macarale speciale, pe saltele; te puteai da cu zipline-ul; copiii puteau face baie intr-o piscina cu clabuc, sau se puteau zbengui in fel si fel de jucarii gonflabile, etc. Ceea ce au si facut Victor si Liviu, dupa ce Liviu a semnat ca indiferent ce vor face el si copilul in joaca pe Georgia Street, vor face pe raspunderea majorului. Te puteai distra la festival si fara sa te urci pe ceva: pompierii veniti sa intervina in caz de ceva pusesera la bataie un costum (de pompier), in care mari si mici stateau la coada sa intre pe rand si sa se pozeze cu barosul de interventie. Cool, huh?!

Intr-o oarecum alta ordine de idei, ce vroiam sa spun cu titlul era ca, daca prin 2009 nu indemnam pe nimeni – aici, pe blog – sa ne viziteze in Indy pe motiv ca nu e nimic de facut, acum mi-am schimbat ideea. Nu de festival zic, evident, ca asta a trecut si o mai veni la anul, daca o mai veni. Dupa ce am terminat cu Georgia Street, ne-am dus ‘pe canal’. Au facut canal, frate, in centru la Indianapolis! Unde te poti da cu gondola, kayak-ul si hidrobicicleta, iar pe margine te poti da cu biciclete de 1-6 persoane sau cu pasul. Ca pokemist (cum le spune Liviu vanatorilor de pokemoni), te poti da la pokemoni, sunt ciorchine ca tine pe sub poduri. Acum … canalul asta nu e chiar nou, era si in 2009, cand va scriam sa nu veniti. Diferenta e ca l-au lungit si ca au mai facut una, alta, ca sa nu mai auzi despre el la stiri numai ca este unul din locurile predilecte unde localnicii se impusca unii pe altii (in 2015, Indianapolis a fost pe locul 10 in top-ul celor mai periculoase orase cu peste 200.000 de locuitori, cu 16 morti violente la suta de mii de locuitori, in urcare de pe 12). Deci revin si zic: veniti la noi, ca mergem sa ne distram cu gondola pe canal! Gondola – gondola, cu gondolieri cu tricouri dungate si cu basmale rosii la gat, fix ca la Venetia! Si nu e singura distractie asta. Daca il intrebati pe Victor, el o sa va duca sa va cocotati pe statui sa le atingeti, sa trageti apele la WC-urile de la hotel Westin din centru, sa va plimbati cu lifturile de pe strada in locurile cu diferente de nivel sau cu trenuletul automat facut sa duca pacientii si studentii la medicina intre un spital din centru si unul periferic, dar deschis si gurilor-casca.

De ziua cu festivalul muncii, dupa atatea gonflabile, statui si lifturi, copilul a cedat la un moment dat. Credeam ca era obosit si ca se inmuiase da la soarele care il batuse in cap. Dar nu era asta, ii urcase temperatura pana aproape de 40, aveam sa vedem asta acasa. Dupa o doza de antipiretic insa, s-a pus din nou in mood-ul de joaca. A continuat festivalul acasa, jucandu-se cu mingile anti-stress si conurile de la sindicalistii metalurgisti si explorand casa cu jaluzelele lasate impreuna cu taica-sau, pe cap cu niste lanterne tot de la ei (am facut si noi coada o data 😉 ). Promotionale toate fara niciun ‘made in‘ pe ele. Doar o casca imitand castile de protectie reale, primita de Victor de la alti sindicalisti, purta pe ea la vedere o eticheta cu ‘made in USA‘. Casca s-a rupt de la primul carat de apa cu ea dintr-o chiuveta in alta la bucatarie, dar isi facuse datoria: undeva in America, daduse si ea de mancare cum putuse unui muncitor.

 

Read Full Post »

Trec amandoi prin fata casei in fiecare zi. Stapanul n-are par, si-l rade. Cainele are si si-l pastreaza. E un caine lup. Traverseaza strada in dreptul casei Tondei – vecina din fata – iar de pe driveway de la noi o iau mai departe pe trotuarul de pe partea noastra.

Le observ plimbarile la indigo de cateva luni. Cand sa ma faca rutina sa nu ma mai uit dupa ei, s-a intamplat nerutina. Intr-una din rarele zile cu soare de primavara asta din Indiana  – mai nou, la cat ploua, un Vancouver al Midwest-ului american fara mai nimic din partea de natura care place – vine Liviu de afara si zice:

– Tipul cu cainele lup umbla cu pistolul la brau. 

– Ha! – am zis.

Stam safe de departe de zonele de ‘razboi’ din Indianapolis, de unde auzi la stiri de cativa impuscati pe zi.

– Sa-si apere cainele. – completeaza Liviu.

That makes sense.

IMG_4920

Read Full Post »

Am povestiri proaspete din creuzetul de capete mobilate de la Liviu de la liceu.

Au avut aseara intalnirea anuala careia ii zic ‘evening of excellence‘. La dineul de care spun, fiecare elev din top 25 (din 500 si ceva cat au promotiile care termina anii astia) invita cate un profesor din liceu si unul din anii mai mici sa le multumeasca si sa-i onoreze pentru schimbarea in bine adusa in drumul lor prin viata de pana acum. Si sa-si aduca aminte impreuna de intamplari frumoase.

IMG_4827

Kait, viitor student in inginerie aerospatiala, si profesorul ei de suflet

Cum ar fi cea cu broscoiul invatoarei, Freddy, care pleca in fiecare zi acasa cu alt elev – intamplare a carei incarcatura emotionala a fost evocata cu invatatoarea de fata de una din elevele participante la gala. Gala e la editia a noua si Liviu a avut bucuria sa fie acolo in fiecare an. Anul asta, dintre elevii care i-au trecut si lui prin mana, ‘l-a apucat’ Andrew. Kait si Lisa, colegele lui Andrew de clasa si de show de fizica, au incercat sa negocieze cu el dar first come, first served si aici – avantajul catorva zecimi la medie.

Copiii care termina in top 25 termina in general cu medii (GPA) peste maxim. Da, in societatea asta care le exagereaza pe toate, ca sa punctezi excelenta trebuie sa marchezi altfel extraordinarul din ea. Asta e posibil prin faptul ca unele cursuri (cele avansate, recunoscute si de facultati) contribuie la medie cu mai mult decat cele regulare, ceea ce a facut posibil ca primii clasati anul asta sa termine cu medii de 5 si ceva dintr-un punctaj maxim normal de 4. Ca si cum ai termina la noi cu media 12 sau 13.

IMG_4817

Andrew i-a luat locul de langa Liviu si Lisei – nu numai o eleva foarte buna, dar si un TA fara de care anul lui Liviu ca profesor ar fi fost mult mai incarcat

La dineu nu vine trupa de tocilari a liceului. Sunt copiii care, pe langa efortul si timpul puse in munca pentru clasa, pun de mici mult efort si mult timp in activitati extrascolare si de voluntariat, care ii ajuta sa faca performanta si in alte planuri. O aplicatie la o facultate buna in care ai de mentionat numai o medie foarte mare nu o sa aduca niciodata acceptul sau burse care sa acopere din cheltuieli. Un top 25 de liceu e doar unul din cateva sute de mii de topuri 25 numai in State. Pe langa performanta scolara, sa ramai in topuri pana la capat trebuie si altceva care sa vorbeasca evaluatorului despre calitatea elevului. Din grupa de anul asta, elevii din top 25 de la Liviu de la liceu au fost admisi la Georgia Tech, Cornell, Princeton, Northwestern University si alte universitati in care, odata ajuns, e un pas cu dreptul in viata.

Prima anul asta a terminat Angelina, o tanara de 16 ani care vine dintr-o familie de emigranti chinezi. A terminat mai devreme o data pentru ca a inceput scoala mai devreme, la 5 ani. Apoi pentru ca la sfarsitul clasei intai invatatoarea a vazut potentialul pe care il avea si a propus-o pentru un test care a trimis-o direct in clasa a treia. Invatatoarea a fost invitatea ei la gala de excelenta de aseara, unde a ascultat-o pe Angelina vorbind tuturor cu lacrimi in ochi despre increderea care i-a fost data si incurajarea ca poate sa faca nefacutul la o varsta la care ea, copil fiind, nu stia cine e si ce poate. Ajutorul primit in scoala si increderea in ea care i-a fost insuflata au ajutat-o pe Angelina sa ajunga, de la 16 ani, studenta la Cornell University – pe locul 18 in ultima editie a clasamentului Times Higher Education al celor mai bune universitati din lume.

Andrew al lui Liviu a terminat la mica distanta de Angelina, al 4-lea ca medie. Il stiam pe de o parte din povestirile lui Liviu, care il considera unul din cei mai buni elevi pe care i-a avut vreodata (in top 3 ascutime de minte). A fost, apoi, in ultimii ani, parte din echipa de show de fizica a lui Liviu. Andrew va merge mai departe sa studieze fizica, alegere in care Liviu a avut partea lui de influenta – a spus el aseara audientei. Va invata la Georgia Institute of Technology , o facultate buna  (locul 41 in clasamentul mentionat mai sus). Si – in paranteza spus – unde se face carte pe bani buni (60.000 de dolari pe an numai taxa de scolarizare, din care el acopera 20.000 dintr-o bursa).

IMG_4830

De la gala, profesorii pleaca cu cate un gand bun intr-un tablou de agatat pe perete

Tot ca o paranteza, tatal lui Andrew, prezent la intalnire (parintii elevilor vin si ei sa stranga mana profesorilor), pilot amator printre altele, l-a invitat pe Liviu pentru un zbor. Sot decent, Liviu i-a spus omului ca decizia asta nu e la el, ci la nevasta. Ceeea ce mamei lui Andrew nu i s-a parut strain. A completat la randul ei ca sotul ei (specialist de succes si el, dealtfel, in domeniul lui de expertiza), in ciuda anilor buni de experienta la mansa (zeci) si a insistentelor, va avea voie sa faca acrobatii aeriene numai dupa ce copiii vor termina facultatea. De unde se intelege ca discursul despre performante include in mod universal si unul despre limitele de competenta.

 

 

 

 

Read Full Post »

Older Posts »