Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Chiar ultimii samurai’ Category

Au bagat cursa de Paris din Indianapolis. Nu-mi vine sa ‘iu-hu!’, ca te rup preturile daca pui mouse-ul pe ea sa o rezervi special (ceea ce ne face sa ramanem fanii curselor din Toronto). S-a nimerit insa ca mamaie si  tataie sa plece inapoi acasa cu primul avion care a zburat vreodata din Indianapolis spre Paris. Si sa sara un schimbat de avion prin State, pe un aeroport colector. Avusesera destul la venire, cand KLM si Delta le-au facut harcea-parcea biletul, de au sosit 12 ore mai tarziu.

Primavara devreme in Indiana e cel mai bun timp pentru o vacanta: verde, optimist, temperaturi confortabile de umblat pe-afara si tantari inca prin oua. A fost mult verde si pentru mamaie si tataie, care au luat la pas parcuri locale sau parte din reteaua nationala de rezervatii naturale. A fost si ceva albastru, de la lacul Michigan si lacurile care ne-au mai iesit in cale. Si gri de la betoanele din Indianapolis.

tn_IMG_4092

A mai fost si rosu ca sangele, chiar de la sange: a 2-a sau a 3-a zi, tataie, care prinsese un elan de licean la plimbarea printr-un parc cu vai de necoborat prin locuri neamenajate, si-a zdrelit adanc o gamba incercand sa coboare o prapastie la intamplare. Tot in ziua aia a cazut si mamaie, dar in fund si pe o poteca amenajata. Fara zdrelituri la ea, s-a pastrat pentru cazatura zdravana de mai tarziu din fata casei. Mamaie a mai cazut o data in parcul de langa noi, distantandu-se astfel lejer in clasamentul primaverii si de bunica, plecata din Indiana cu o cazatura si cu un ochi vanat, si de tataie.

Mamaie si tataie au avut sansa sa-si raspunda la intrebarea cum e cu scoala la americani. Pe care intrebare nu stiu daca s-au pus-o, dar s-a nimerit sa dea peste raspunsuri pentru ca au fost aici in perioada proiectelor finale ale claselor lui Liviu, a show-urilor lui de fizica si la serbarea de final a lui Victor.

tn_IMG_4719

Tataie a avut si Romania lui cu el: toata vacanta a luptat cu adversarii politici pe Facebook. Numai ce-l auzeai despre ce replici a dat si cui, si despre cate like-uri au primit comentariile lui. America si-a documentat-o personal, loc cu loc, imbogatind Facebook-ul cu sute de diferente ilustrate America / vs. / Romania.

Mamaie a avut si ea razboaiele ei. Unul a fost in el cu cateva zeci de pastile devenite jucarii pentru Victor, pastile al caror numar a incercat toata vacanta sa-l controleze. Fara mare succes, nepotul mai vroia mereu cate ‘macar una din fiecare’. Numele de cod al noilor jucarii: ‘secretele’. De cateva ori pe zi, numai ce-l auzeam pe Victor: „- Mamaie, hai sa ne jucam cu secretele!” Modul de joaca: mamaie ii ‘picta’ cu pastilele obiecte, diferite creaturi sau scene din povesti stabilite de comun acord. Un partener redutabil de joaca mamaie: rezista si la desenat, si la facut si jucat cu barci de hartie, si in general!

tn_IMG_5280tn_IMG_5283

Pentru un plus de autenticitate, cand o firma de tranzactii imobiliare a incitat cartierul la un ‘garage sale’ comun, am scos si noi ceva pe driveway. Pana la final, am gasit 3 dolari in borcanul lasat afara, si doua incaltari de-ale lui Victor mai putin.

tn_20180512_161003

Dar totul a fost bine cand s-a terminat cu un zbor inaugural Indianapolis – Paris. In aeroport, un turn Eiffel in miniatura, intr-un loc special amenajat, ii imbia pe pasageri la o poza sau un selfie. La poarta de imbarcare, festin in toata regula, in fundal cu conferinta de presa tinuta de primarul Indianapolisului si oficiali francezi din reprezentantele americane ale unei institutii sau alta. De dincolo de usa avionului am aflat ca toate fusesera bine de data asta cu Delta, cu exceptia unor turbulente care i-au zgaltait prelungit si i-au tinut ceva timp cu sufletul la gura.

tn_20180524_163008

 

Read Full Post »

Nu asa am vrut, asa au iesit. Au iesit mulatri, mai precis. Gustosi dealtfel pentru cine are gustul format pentru macinici muntenesti. Mai aveam faina alba vreo 2 cupe, exact cat sa-i fac, dar am pus sa-i framant cu masina si din inertie am pus apa cat pentru paine. Era 11 noaptea si, desi aici magazinele sunt deschise non-stop cu exceptia a 2, 3 zile pe an, picam de somn si nu m-am indurat sa mai pierd 20 de minute. Am completat cu faina neagra si am mers mai departe.

???????????????????????????????

Nu stiu care mai pastrati traditia asta, dar eu una sunt pe cale de a ma lipsi de ea. E prea migaloasa si e cu coca si zahar (deci degeaba ca aport de substante hranitoare si ingrasator). In plus, as fi singura dupa atata efort care pune dintii pe ei. Liviu sa nu-i simta in gura iar astuia mic nu-i dau, mananca nuci oricum, nu trebuie sa fie cu zahar prin ele.

Ce m-a impins totusi sa tricotez la ei pana la 3 si ceva noaptea a fost o vorba aruncata de soacra-mea duminica, la intoarcerea de la biserica:

– Bine ca mi-a amintit doamna Mihaela ca maine sunt macinicii!

Aici cam uitam de toate cele strict romanesti daca nu stam cu un ochi pe ele (si nu stam), nu avem romani aproape sa ne reimprospatam memoria unii altora.

A, da? – zic. Faceti acasa?

Oooo, da! In fiecare an.

Daca era bine ca-i reamintise si face in fiecare an acasa, mi-a fost clar. Imi impleteam ochii de somn printre 8-urile de coca la ora aia, dar nu poti da cu traditia de pereti chiar in anul cand se nimereste soacra-ta in vizita de macinici. Singura favoare pe care mi-am facut-o a fost renuntatul la ultima treime de coca (cea din castron), care e inca prin frigider, dar o pe care paste gunoiul.

???????????????????????????????

E a doua zi cand ma lupt cu soacra-mea sa-i dovedim, intr-un raport de contributie de un castron pe zi soacra-mea, cam 4 eu. Soacra-mea mananca foooooaaarte putin si la ore fixe, fara gustari de vreun fel intre mese. Deci greul e pe mine si la figurat, si ca ce se depune din amestecul de coca cu zeama dulce si aromata si cu nuci si migdale.

Una peste alta, daca va pasioneaza mucenicii multenesti, incercati si cu faina neagra. E un gust mai interesant si, estetic vorbind, se asorteaza mai bine cu nuca in farfurie (n-am mai pozat, mergeti pe simtul meu estetic). As spune si ca sunt mai sanatosi, dar la cat zahar au nu cred ca se pun caracteristicile fainii.

Read Full Post »

Au inceput sa ne soseasca vesti de la oamenii pe care i-am cunoscut acum doua veri in Japonia, unde am fost cateva saptamani ca Liviu sa studieze fizica dezastrelor. Cele cateva mesaje cate s-au intors pana acum cu raspunsuri la intrebarile trimise de Liviu povestesc despre o drama traita mai mult sau mai putin intens in plan personal de ei si de cei apropiati. Ce le uneste, insa, e decenta si demnitatea cu care fiecare priveste nenorocirea. Din niciunul din mesaje nu curge sangele auto-compatimirii, niciunul nu povesteste de o victimiada nationala. Descrierile situatiilor critice sunt sarace in cuvinte. Mai bogate sunt in multumiri pentru faptul de a fi primit un gand bun de departe.

Pe Hiroyo am cunoscut-o in prima seara cand am ajuns la Tokyo in vara lui 2009. O fosta colega de-a mea de facultate din Indiana, prietena ei, ii spusese ca venim in Japonia si ca ne-ar prinde bine un ajutor la sosire. A inteles. Sotul ei ne-a asteptat la aeroport in Narita sa ne conduca la hotelul unde urma sa stam cateva zile in Tokyo. Seara am iesit la masa impreuna, noi si ei, traind pentru prima data experienta mancarii japoneze si a unui sake. Ne-au explicat ce cu ce se mananca, intr-o logica pe care, venind dintr-o cultura ca a noastra, e greu s-o prinzi ca simplu turist. De la ea si Yoshihiro, sotul ei, am invatat zilele alea o lectie care nu ne asteptam sa existe, cea a tolerantei religioase extreme. Cand ne-au condus prin cele mai faimoase temple shintoiste si budiste din capitala japoneza, am observat ca se rugau in fiecare dintre ele, adaptandu-si ritualul la cel cerut de cutumele locului. In lumea pe care o stiam noi, diferentele religioase erau motiv de conflict si ura, de razboi si de divort. Pentru ei erau doar exprimari ale unor puncte de vedere diferite, care insa se completau in loc sa se respinga.

La intrebarile despre cum au trecut prin dezastrul de vinerea trecuta, Hiroyo isi incepe mesajul multumind pentru interes si abia mai apoi vorbeste despre ei in doua fraze, spunand ca sunt bine. Mai adauga ca familia ei, care traieste undeva in zona afectata, a trecut prin tot cosmarul provocat de nenorocire. “Inca mai sufera din lipsa de apa, dar din fericire sunt teferi. Tokyo este bine si de maine ne vom intoarce cu totii la viata normala.” – mai spune ea, la numai trei zile dupa ce o lume intreaga a fost coplesita de durearea poporului ei, fara sa fi avut timp destul timp sa-si revina.

La momentul vizitei noastre in Tokyo, Hiroyo si Yoshihiro ne-au prezentat si alti prieteni. Si-au facut si ei timp sa vina sa ne cunoasca, sa iesim impreuna si sa ne duca in locuri care nu sunt in pliantele agentiilor de turisti. Ne-au invatat despre ceremonia ceaiului, despre cum merge WC-ul japonez, s-au imbracat traditional pentru noi, mi-au pregatit si mie un kimono ca surpriza pentru ziua in care ne-au invitat la unii din ei acasa sa ne arate cum se face sushi invelit in iarba de mare si cum se mananca, am pus in joaca impreuna sonor la filme si desene animate vizitand NHK (televiziunea lor nationala, primul si deocamdata ultimul loc in care Liviu a prezentat – tot intr-o joaca, dar de oameni mari – un buletin de stiri intr-un studiou profesionist), ne-au povestit despre viata lor si au ascultat interesati ce aveam de spus despre a noastra.

La e-mail-ul lui Liviu de dupa cutremur a raspuns Michiko: “Va multumesc ca va faceti griji pentru mine. Eu si prietenii mei suntem bine, multumim. Da, am fost foarte speriata. Inca mai sunt replici ale cutremurului, deci inca mai stam cu frica. La momentul respectiv eram la birou. Eram la etajul 8, asa ca scuturatura a fost puternica, chiar daca nu la noi (n.r.: Tokyo) a fost cel mai tare resimtit cutremurul. Ca sa va spun tot adevarul, am fost ranita. Am fost taiata pe fata in jurul barbiei, m-au cusut pe urma in trei locuri. Si am fost si putin socata. In plus, trenurile au fost oprite peste noapte si a trebuit sa dorm la birou. Ieri dimineata am ajuns la spital din nou si mi-au spus ca din fericire totul merge bine. Acum am ajuns acasa. In camera la mine, lucrurile sunt date peste cap, dar nu s-a stricat nimic. Am trecut si pe la parintii mei. Sunt bine si ei, si cainele meu. Casa lor nu a patit nimic din fericire. Ma simt norocoasa. Ma rog pentru cei care sunt la nord de noi.

In seara de dinaintea plecarii noastre din Japonia, Miciko si Yoshihiro au facut, venid direct de la serviciu, doua ore pe drum pana in Narita doar ca sa petreaca timp cu noi. Nu a fost vreme decat pentru o discutie prieteneasca intr-o camera de hotel. In lumea din care veneam noi, ne-ar fi fost greu sa ne imaginam ca oamenii ar da timpul asta de la ei pentru o prietenie de numai cateva saptamani, din care numai trei zile petrecute impreuna.

Prietena noastra Maki, care se afla in Florida in ziua cutremurului, ne trimite si ea vesti de acasa. I-am scris pentru ca stiam ca are un frate care sta in nordul Japoniei. „Familia mea este in siguranta.” – ne spune. Fratele meu, care lucreaza in prefectura Ibaraki, langa Tokyo, a simtit puternic cutremurul. De fapt, cladirea in care isi avea biroul s-a si prabusit. Imi scrie ca totul in jur este haos. Tot ce pot sa fac e sa ma rog.

Unul din profesorii universitari cunoscuti in Japonia contactat de Liviu povesteste ca fiica lui a stat blocata doua zile pe autostrada dupa ce autoritatile au interzis traficul de coasta, dar ca acum el si toti ai lui sunt bine. Ataseaza mesajului informatii tehnice din surse autorizate despre cutremur, tsunami, evolutia situatiei de la centralele nucleare Fukushima si Onagawa, precum si perspective in timp asupra fenomenelor naturale de acelasi tip inregistrate vreodata in zona vizata.

Rie, pe care am intalnit-o la Institutul de cercetare a cutremurelor de pe langa Universitatea din Tokyo, povesteste si ea: “In noaptea de dupa cutremur, toate trenurile in Tokyo au fost oprite si cei mai multi dintre noi am fost fortati sa ne intoarcem acasa pe jos sau sa ramanem peste noapte la birou. Dar asta e nimic comparat cu dezastrul facut de tsunami. La universitate, toti muncesc din greu. (…) Profesorii sunt plecati la locul cutremurului, fac permanent masuratori si intalniri pentru analiza datelor. Cred ca au lucrat zi si noapte inca de dinainte de cutremurul din Noua Zeelanda si asta ma face sa ma gandesc cu ingrijorare la toti cei din institut. Va rog sa ne pastrati in gandurile si rugaciunile voastre. Primesc mesaje de la prieteni de peste tot din lume si le multumesc tuturor ca se gandesc la noi. Cutremurul are inca o multime de replici, dar incercam sa ramanem calmi si pozitivi. Chiar daca inimile noastre plang numai cand ne uitam la stiri la dezastrul facut de tsumani in partea de nord-est a Japoniei, incercam sa ne intoarcem la viata noastra normala. Multumesc inca o data pentru mesajul trimis.

Prin ochi de japonez, ultimul cutremur care i-a lovit si tragedia de dupa par doar un alt punct in care viata i-a unit in numele unei nenorociri, punandu-i sa o ia din nou de la zero.

Această prezentare necesită JavaScript.

(Mesajele primite mi-au adus in minte toti oamenii extraordinar de respectuosi si amabili intalniti in Japonia care ne-au primit la ei in casa, ne-au explicat traditiile, ne-au ajutat ca necunoscuti in plina strada, si-au facut timp sa ne raspunda la intrebari sau ne-au insotit ca ghizi benevoli sa ne arate tara lor.)

Read Full Post »

Revin, vorba prietenei Anca, la “una clasica” despre Japonia, tara care-si traieste prezentul cu 11 ore mai devreme decat o facem noi in Indiana. Madlena lui Proust a fost pentru aducerile mele aminte scrisoarea de la autoritatile din US care imi cerea sa demonstrez ca relatia mea cu Liviu e una solida si nu doar de dragul cetateniei americane. Cotrobaind astfel dupa poze care sa arate cumva americanilor, printre altele la cerere (una mai amuzanta decat alta*), profunzimea sentimentelor care ne tin impreuna unde a intarcat mutu’ iapa, am evadat din nou in vara in care am calatorit si noi in viitorul asiatic.

Prilej cu care am retrait vizita la niste prieteni (cuvantul poate parea fortat in ideea ca i-am intalnit atunci pentru prima oara, dar caldura si deschiderea lor spre noi au aratat ca ii putem considera mai mult decat atat).

Am foat acolo gheisa in haine traditionale pregatite ca o surpriza de gazde iar Liviu a fost samurai cu costum de Halloween adus la pachet din America.


Liviu si-a gasit in aceeasi casa fani cum doar la liceu la el i se mai intampla cand face capitolul despre electricitate din fizica mai digerabil povestind despre cum a reusit o vaca din Argesul copilariei lui, impiedicata intr-un fir de casetofon alimentat direct de pe stalpii de curent, sa lase o vale intreaga in blackout mioritic.


Au mai fost interviuri, parte din proiect


… lectia de japoneza …


… si sushi cu wasabi, care ne-au zdruncinat amandurora sinusurile pana la lacrimi.


Japonia cu restaurante unde chelnerul ti se aseaza respectuos in genunchi langa scaun sa ia comanda, intr-o pozitie in care se recunoaste inferior celui de la masa …

… tara unde am vizitat televiziunea nationala ca pe un muzeu …

… si in care, singuri cuci pe cea mai frumoasa plaja pe care am calcat noi pana acum, am scapat vaca in papusoii libertatii dupa cum ne-a taiat capul.



Gata acum cu amintirile, ca ma cheama prezentul meu, unul usor confuz si aglomerat din cauza ca am viitorul in renovare pentru un face-lift dupa standarde americane. Si care viitor, nici macar fatuit enough, iaca sta pe muchie pana or ajunge americanii la concluzia ca iubirea mea pentru sotul meu dar cetateanul lor e una pe bune si nu din interes, cum spuneam ca banuiesc ei rosi de obsesia ca nu e om pe lume sa traiasca pentru altceva decat pasaportul albastru (ultima varianta legitimandu-i dupa regulile lor sa ma trimita acasa). Dar, desi au refuzat primul set de probe trimis, nu ne lasam nici noi prinsi cu una, cu doua, in fixatiile lor, drept care vor avea si ei parte de pozele noastre sarind in sus de bucurie de drag ce ne e ca suntem impreuna.
______
*Daca nu figurezi unul langa altul cu numele pe bill-ul de curent sau telefon casatoria e ca si falsa. Reciproca nu dovedeste automat contrariul dar iti da o sansa.

Read Full Post »

Cand „vrea” muschii lor, pentru sunt acoperiti moral: le-o cere traditia. Prin urmare, descaltatul la usa poate sa-i surprinda pe ici, pe colo, pe calatorii care vin de departe cu alte culturi in background.

Mi-am adus aminte de descaltatul la japonezi tragand cu ochiul zilele astea la un film cu mafioti la care se uita Liviu. In film, un chelner japonez ii cerea unuia dintre duri sa se descalte la intrarea intr-un restaurant tot japonez pe motive de traditie. Dupa insistente suparatoare din partea chelnerului mafiotii au decis sa il omoare. Mafiotul pus sa isi dea pantofii jos era un politist sub acoperire drept care, decat sa isi vada aparatura de ascultat cazand din pantofi in fata asa-zisilor confrati si sa o mierleasca el, a preferat sa o faca pe ofensatul cultural si sa ii asmuta pe adevaratii mafioti pe bietul chelner. Care, dupa o bataie incasata … ca in filme, cu sange mult din zona fetei, a fost impuscat. De unde ne dam seama ca nedescaltatul la usa in Japonia poate fi periculos.

In realitate insa, in Japonia te descalti ca nu ai incotro. Sa poti aduce mai aproape vederii bogatia spirituala japoneza, la intrarea in temple, muzee si castele deschise publicului poti vedea raftulete unde trebuie sa lasi incaltarile si sa iei in schimb cu imprumut pe durata vizitei doi papuci. Uneori cu posibilitatea de a identifica stangul in raport cu dreptul, alteori doi la fel, dar cu care se poate merge relativ comod.









(Ultimele doua poze sunt din Miyajima, insula cu caprioare care stau la mangaiat, de la Senjokaku – Hokoku Shrine, o constructie din secolul 16 fara usi, fara ferestre dar care pastreaza o temperatura incredibil de confortabila fata de zapuseala de afara, drept care e un popas preferat de cei care vor sa se relaxeze la adapost de caldura. In papuci verzi, albastri sau portocalii, in functie de intrarea pe care patrunzi.)

Eu si cu Liviu ne-am mai descaltat de nevoie in Tokyo intr-o mica ceainarie in care am fost sa participam la ceremonia traditionala a bautului ceaiului (un obicei japonez care vine din istorie si inainteaza o data cu ea, doar ca azi e numai un ceremonial demonstrativ, de aratat mai departe si de scris in carti pentru turisti si cei dintre ai lor care trebuie sa perpetueze traditia).

Am mai fost descaltati prin surprindere la intrarea in Institutul pentru Cercetarea Cutremurelor din Kyoto, pe care l-am vizitat in parte in papuci. Intr-o atmosfera evident oficiala, insotiti de o doamna cercetator de acolo care ne-a aratat cum functioneaza masinariile de supraveghere a cutremurelor din Institut.



(Mai sus, Liviu – profesorul american bursier si cercetatoarea. Ambii in papuci prin institut.)

Ne-a mai vazut picioarele desculte faimosul onsen din Tokyo (o baie publica japoneza, loc unde japonezii merg sa se relaxeze in modul lor traditional; e de povestit, dar ma tot chinui sa montez singura un filmulet de acolo).

(Partenerii nostri in ale descaltatului la onsen, uitandu-se la un spectacol de dans acrobatic traditional intre o leneveala fierbinte in bazin si un masaj de relaxare.)

Pentru ca parte din proiect era “sa descoperim spiritul japonez” prin apropierea de japonezul de rand, o saptamana din cele 6 petrecute in vara acolo am stat impreuna cu doua familii din Hiroshima si Nagasaki (din care una cu o casa din cele traditionale, cu tatami -niste … covoare vegetale traditionale si foarte scumpe, sa le zic asa – si pereti glisanti dintr-un material lemnos pana aproape de hartios, subtiri ca in filme). Nu mai incape discutie ca nu poti depasi holisorul de la intrare fara sa iti dai jos incaltarile de afara. Prin traditie, nu se calca niciodata pe tatami incaltat. Asta o citisem de la plecarea de acasa in lista cu “ce sa faci si ce nu” valabila pentru calatorii care merg in Japonia (ca multe alte detalii care tineau de cultura locala si a caror nerespectare ar fi fost jignitoare), asa ca nu am fost in situatia de a calca pe bec tatami neregulamentar.

(Camera cu tatami intr-un muzeu.)

La fel ca in cazul institutului de cercetare din Kyoto, descaltarea la usa unei sali de sport impresionante unde am fost sa jucam tenis de masa cu familia care ne-a gazduit in Hiroshima ne-a trasnit cultural in moalele curiozitatii cu intrebarea: “Da’ aici de ce?!”. Nu ne-a raspuns nimeni, pentru ca nu am spus-o cu voce tare. Am lasat incaltarile in rafturile speciale de langa usa si am jucat fix desculti (noi ne incaltasem sport de acasa, fara sa ne spuna nimeni ca trebuia sa avem incaltari de schimb). Mie mi-a prins bine contactul cu parchetul rece pentru ca avem unul din picioare butuc. Cu o zi inainte calcasem stramb la coborarea de pe un munte de pe insula Myiajima in timp ce ochii imi erau prin copaci dupa maimute japoneze si mintea preventiv la rucsacul din spate pe care il pazeam pentru situatia in care ar fi aparut una (sunt renumite sa sunt hoate iar sfatul e sa iti pazesti bagajele).

(Liviu in cel mai intim contact posibil cu parchetul salii de sport din Hiroshima. By the way: i-am batut pe japonezi la sange, mai ales pe echipe, noi doi si ei doi. Ulterior ne-am simtit prost ca nu le-am dat si lor macar un joc si am platit masa de dupa drept consolare.)

In plus, ca sa nu mai lase la latitudinea turistilor descaltatul in camera, toate hotelurile in care am poposit aveau papuci de unica folosinta sau pe care doar scria “dezincfectat”, pusi undeva in zona de la intrarea in camera.

Unde se mai descalta ei … unii chiar la intrarea in bloc, de unde isi iau direct papucii de casa si o iau spre lift. Mi-a sarit asta in ochi in trecere prin plin Kyoto, pe una din strazile principale, cea care leaga gara de Palatul Imperial.

Asa ca japonezilor lumea le e suficient de draga oricand sa-ti dea si sa-si dea papucii. Nu neaparat dupa o logica general valabila, dar in bun respect al traditiei locale, cum ne era motivat (nu a fost nevoie sa ne descaltam, de exemplu si prin comparatie cu Kyoto, la Institutul de cercetare a cutremurelor din Tokyo).

Tot ce pot spune dupa experienta asta e ca ciuperca piciorului nu are raspandire in insulele japoneze, sau macar nu am plecat noi cu niciuna acasa in ciuda zecilor de perechi de papuci la comun incaltati. Si care papuci m-au facut sa traiesc toate saptamanile petrecute acolo cu obsesia ipohondra ca e imposibil sa nu ma aleg cu vreo boala de piele fata de care imunitatea mea crescuta zeci de ani la mii de kilometri de Japonia sa nu aiba nicio sansa sa reactioneze.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: