Pai Coa vine la cina, puslamaua! A reaparut de vreo doua zile, dupa ce nu-l mai vazusem din mai. Pentru mai, iunie si o parte din iulie n-a fost numai vina lui: mai intai am fost eu plecata in tara, apoi am revenit in State si am mers in vacanta cu Liviu. Dar pe la sfarsitul lui iulie noi ne-am adunat acasa. El nu, i-au mai trebuit alte patru luni sa se adune.
Vara, pentru un motiv sau altul, veveritele din spatele casei dispar toate. Reapar pe la sfarsitul lui august – inceputul lui septembrie sa reintregeasca normalitatea noastra, cu veverite prin copaci si prin iarba in ea. Anul asta, trecusera si mama lui august, si cea a lui septembrie, plus mamele a inca doua luni si Coa niciun gand sa mai revina. Cand ai un pet liber cu coada stufoasa, „de gradina”, ideea ca dispare nu ia dimensiuni de tragedie, pentru ca te gandesti ca a ales un trai mai comod, in vreun spate de casa cu stejari sau aluni prin el (ceea ce i-asi dori si lui Coa daca ar fi sa ma gandesc numai la binele lui). Dar nici comoda sentimental nu e ideea asta, ceea ce te face sa iesi cu speranta si cu miez de nuca in mana la fiecare veverita care iti bate la geamul de la usa sau pe care o vezi prin curte. In speranta ca, vazand-o ca se apropie bulucindu-se cu botul in pumnul tau cu mieji, iti dai seama ca e Coa. De fapt, e una singura care stim clar ca nu e Coa atunci cand vine la usa. E cea care, daca nu deschidem din prima cand se urca cu labutele pana dincolo de marginea de lemn a usii sa priveasca in casa, incepe sa se arunce in usa ca o kamikaze (cu luari de avant anterioare), sau se catara pe tocul usii ca pe pom. Asta o fi probabil Una, veverita cu obiceiuri chiaune.
Coa e acasa acum. Cu toate apucaturile lui: izgonitul celorlalte veverite cand e vorba de intaietatea la alunele de pe prag, apropierea de noi fara retineri cand ne vede cu palma cu mancare intinsa, intrarea in casa, intoarcerea cu coada spre noi dupa fiecare miez de nuca luat din palma. Cat despre pozitia tugulaneasca, cu spatele la noi, pe care o prefera la masa, daca vrem sa profitam de ea si sa-l mangaiem usor, ochiul de soacra de la spate ii asigura o reactie super-rapida de retragere un metru mai incolo. Unde ramane pana trebuie sa vina la palma dupa alt miez.
tu nu știai că de fapt eu *vânez* cu el. îl trimit să caute mâncare, atunci când mi-e foame. 🙂
ApreciazăApreciază
Mi-a luat ceva pana sa aflu …
ApreciazăApreciază