Au inceput sa ne soseasca vesti de la oamenii pe care i-am cunoscut acum doua veri in Japonia, unde am fost cateva saptamani ca Liviu sa studieze fizica dezastrelor. Cele cateva mesaje cate s-au intors pana acum cu raspunsuri la intrebarile trimise de Liviu povestesc despre o drama traita mai mult sau mai putin intens in plan personal de ei si de cei apropiati. Ce le uneste, insa, e decenta si demnitatea cu care fiecare priveste nenorocirea. Din niciunul din mesaje nu curge sangele auto-compatimirii, niciunul nu povesteste de o victimiada nationala. Descrierile situatiilor critice sunt sarace in cuvinte. Mai bogate sunt in multumiri pentru faptul de a fi primit un gand bun de departe.
Pe Hiroyo am cunoscut-o in prima seara cand am ajuns la Tokyo in vara lui 2009. O fosta colega de-a mea de facultate din Indiana, prietena ei, ii spusese ca venim in Japonia si ca ne-ar prinde bine un ajutor la sosire. A inteles. Sotul ei ne-a asteptat la aeroport in Narita sa ne conduca la hotelul unde urma sa stam cateva zile in Tokyo. Seara am iesit la masa impreuna, noi si ei, traind pentru prima data experienta mancarii japoneze si a unui sake. Ne-au explicat ce cu ce se mananca, intr-o logica pe care, venind dintr-o cultura ca a noastra, e greu s-o prinzi ca simplu turist. De la ea si Yoshihiro, sotul ei, am invatat zilele alea o lectie care nu ne asteptam sa existe, cea a tolerantei religioase extreme. Cand ne-au condus prin cele mai faimoase temple shintoiste si budiste din capitala japoneza, am observat ca se rugau in fiecare dintre ele, adaptandu-si ritualul la cel cerut de cutumele locului. In lumea pe care o stiam noi, diferentele religioase erau motiv de conflict si ura, de razboi si de divort. Pentru ei erau doar exprimari ale unor puncte de vedere diferite, care insa se completau in loc sa se respinga.
La intrebarile despre cum au trecut prin dezastrul de vinerea trecuta, Hiroyo isi incepe mesajul multumind pentru interes si abia mai apoi vorbeste despre ei in doua fraze, spunand ca sunt bine. Mai adauga ca familia ei, care traieste undeva in zona afectata, a trecut prin tot cosmarul provocat de nenorocire. “Inca mai sufera din lipsa de apa, dar din fericire sunt teferi. Tokyo este bine si de maine ne vom intoarce cu totii la viata normala.” – mai spune ea, la numai trei zile dupa ce o lume intreaga a fost coplesita de durearea poporului ei, fara sa fi avut timp destul timp sa-si revina.
La momentul vizitei noastre in Tokyo, Hiroyo si Yoshihiro ne-au prezentat si alti prieteni. Si-au facut si ei timp sa vina sa ne cunoasca, sa iesim impreuna si sa ne duca in locuri care nu sunt in pliantele agentiilor de turisti. Ne-au invatat despre ceremonia ceaiului, despre cum merge WC-ul japonez, s-au imbracat traditional pentru noi, mi-au pregatit si mie un kimono ca surpriza pentru ziua in care ne-au invitat la unii din ei acasa sa ne arate cum se face sushi invelit in iarba de mare si cum se mananca, am pus in joaca impreuna sonor la filme si desene animate vizitand NHK (televiziunea lor nationala, primul si deocamdata ultimul loc in care Liviu a prezentat – tot intr-o joaca, dar de oameni mari – un buletin de stiri intr-un studiou profesionist), ne-au povestit despre viata lor si au ascultat interesati ce aveam de spus despre a noastra.
La e-mail-ul lui Liviu de dupa cutremur a raspuns Michiko: “Va multumesc ca va faceti griji pentru mine. Eu si prietenii mei suntem bine, multumim. Da, am fost foarte speriata. Inca mai sunt replici ale cutremurului, deci inca mai stam cu frica. La momentul respectiv eram la birou. Eram la etajul 8, asa ca scuturatura a fost puternica, chiar daca nu la noi (n.r.: Tokyo) a fost cel mai tare resimtit cutremurul. Ca sa va spun tot adevarul, am fost ranita. Am fost taiata pe fata in jurul barbiei, m-au cusut pe urma in trei locuri. Si am fost si putin socata. In plus, trenurile au fost oprite peste noapte si a trebuit sa dorm la birou. Ieri dimineata am ajuns la spital din nou si mi-au spus ca din fericire totul merge bine. Acum am ajuns acasa. In camera la mine, lucrurile sunt date peste cap, dar nu s-a stricat nimic. Am trecut si pe la parintii mei. Sunt bine si ei, si cainele meu. Casa lor nu a patit nimic din fericire. Ma simt norocoasa. Ma rog pentru cei care sunt la nord de noi.”
In seara de dinaintea plecarii noastre din Japonia, Miciko si Yoshihiro au facut, venid direct de la serviciu, doua ore pe drum pana in Narita doar ca sa petreaca timp cu noi. Nu a fost vreme decat pentru o discutie prieteneasca intr-o camera de hotel. In lumea din care veneam noi, ne-ar fi fost greu sa ne imaginam ca oamenii ar da timpul asta de la ei pentru o prietenie de numai cateva saptamani, din care numai trei zile petrecute impreuna.
Prietena noastra Maki, care se afla in Florida in ziua cutremurului, ne trimite si ea vesti de acasa. I-am scris pentru ca stiam ca are un frate care sta in nordul Japoniei. „Familia mea este in siguranta.” – ne spune. Fratele meu, care lucreaza in prefectura Ibaraki, langa Tokyo, a simtit puternic cutremurul. De fapt, cladirea in care isi avea biroul s-a si prabusit. Imi scrie ca totul in jur este haos. Tot ce pot sa fac e sa ma rog.”
Unul din profesorii universitari cunoscuti in Japonia contactat de Liviu povesteste ca fiica lui a stat blocata doua zile pe autostrada dupa ce autoritatile au interzis traficul de coasta, dar ca acum el si toti ai lui sunt bine. Ataseaza mesajului informatii tehnice din surse autorizate despre cutremur, tsunami, evolutia situatiei de la centralele nucleare Fukushima si Onagawa, precum si perspective in timp asupra fenomenelor naturale de acelasi tip inregistrate vreodata in zona vizata.
Rie, pe care am intalnit-o la Institutul de cercetare a cutremurelor de pe langa Universitatea din Tokyo, povesteste si ea: “In noaptea de dupa cutremur, toate trenurile in Tokyo au fost oprite si cei mai multi dintre noi am fost fortati sa ne intoarcem acasa pe jos sau sa ramanem peste noapte la birou. Dar asta e nimic comparat cu dezastrul facut de tsunami. La universitate, toti muncesc din greu. (…) Profesorii sunt plecati la locul cutremurului, fac permanent masuratori si intalniri pentru analiza datelor. Cred ca au lucrat zi si noapte inca de dinainte de cutremurul din Noua Zeelanda si asta ma face sa ma gandesc cu ingrijorare la toti cei din institut. Va rog sa ne pastrati in gandurile si rugaciunile voastre. Primesc mesaje de la prieteni de peste tot din lume si le multumesc tuturor ca se gandesc la noi. Cutremurul are inca o multime de replici, dar incercam sa ramanem calmi si pozitivi. Chiar daca inimile noastre plang numai cand ne uitam la stiri la dezastrul facut de tsumani in partea de nord-est a Japoniei, incercam sa ne intoarcem la viata noastra normala. Multumesc inca o data pentru mesajul trimis.”
Prin ochi de japonez, ultimul cutremur care i-a lovit si tragedia de dupa par doar un alt punct in care viata i-a unit in numele unei nenorociri, punandu-i sa o ia din nou de la zero.
(Mesajele primite mi-au adus in minte toti oamenii extraordinar de respectuosi si amabili intalniti in Japonia care ne-au primit la ei in casa, ne-au explicat traditiile, ne-au ajutat ca necunoscuti in plina strada, si-au facut timp sa ne raspunda la intrebari sau ne-au insotit ca ghizi benevoli sa ne arate tara lor.)
Impresionant, Crisa. te lasa fara cuvinte oamenii astia. Si te fac sa te gandesti serios la oamenii de langa tine, la cum rectionam noi, cum suntem educati, formati, cat de diferit intelegem noi civilizatia, cat de egoisti tindem sa devenim, sa ne educam juniorii ….
ApreciazăApreciază
Cutz, iti dau dreptate. In izolarea lor, par mult diferiti de ce am mai vazut. Pana la urma, cred ca si ei, ca si noi, sau ca americanii, sau ca oricare natie, suntem ce ne-a lasat istoria sa fim, modelati de una, alta. In plus, mamele lor nu pleaca de acasa dupa bani sa-si lase copiii cu bunicii sau treaba lor cu cine raman acasa. Dar ca sa nu plece – si mai spuneam asta – societatea de acolo vede inca echitabil deal-ul de a-i plati mai bine pe barbati, ca sa-si poata tine nevestele acasa la educat copiii.
Pe de alta parte, Cutz, cat de adaptat la realitatea romaneasca, sa spunem, ar veni un copil dintr-o educatie in care il inveti sa puna valorile mai presus de bani, instincte si ce mai e sa se faca de-o jungla sociala?
ApreciazăApreciază
Emotionant.Nu cunosc nici un japonez,dar descrierile facute m-au lasat fara cuvinte.Dumnezeu sa va aiba pe toti in paza si sa va ajute sa treceti cu bine peste aceasta nenorocire!Din tot sufletul va transmit numai ganduri bune si mult curaj!
ApreciazăApreciază
Georgeta, gandul tau bun sa ajunga la ei, pentru ca au nevoie! Sunt niste oameni absolut speciali speciali. Printre ei asa politicosi, cu bun simt si saritori fara sa te stie de undeva ne-am simtit ca pe o alta planeta.
Multumesc de vizita 🙂
ApreciazăApreciază
Cu tot cu bune si rele, japonezii au fost si vor fi in continuare o civilizatie absolut fascinanta pe care noi europenii, americanii si restul lumii non-asiatice cu greu o putem intelege. Sunt atat de multe lucruri care ma surprind la ei, dar probabil ca la fel simt si ei fata de noi…
ApreciazăApreciază
LB, asa surprinzatori cum spui si tu ca sunt prin diferente, ce ma uimeste e ca si la ei generatiile mai noi sunt cu capul intors tot spre modelul american. O spun oameni de acolo, generatii mai vechi si mai putin incantate de evolutia asta. Dupa parerea mea, japonezii sunt cei care au multe de transmis lumii de azi, pentru ca modelul lor mi se pare mai asezat si cu mai multe valori.
ApreciazăApreciază