Ce se-ntampla, profesore?

O ora obisnuita de fizica, intr-o clasa obisnuita dintr-un liceu american obisnuit. Ultima eleva ajunge la cateva secunde dupa ce profesorul incepuse explicatiile. Se aseaza in banca. La putin timp, un coleg se ridica. Se duce pana in partea opusa a clasei, apoi se intoarce si se aseaza la loc. Mai trece putin si de altundeva din clasa un alt elev se ridica pe fondul explicatiilor profesorului si se plimba prin clasa. Dupa el, inca unul. Profesorul isi vedea de ale lui. Cand fata nu mai intelegea chiar nimic, unul din colegi se apropie de catedra si se opreste in fata profesorului. Il imbratiseaza. Desprinsi din imbratisare, profesorul isi continua lectia iar elevul pleaca la loc. Eleva e confuza, o tradeaza fata si intrebarile catre colegi. Putin dupa, toata clasa izbucneste in ras. Nu au mai rezistat. Atunci intelege si eleva intarziata ceva: jucasera toti o farsa. Special pentru ea.

Nu era prima farsa pe care o clasa de-a lui Liviu o pregatea in pripa pentru un intarziat. Alta data, inainte sa apara ultima eleva, s-a potrivit una spontan. El scria pe sulul de folie de la retroproiector si, cand a vrut sa-l rearanjeze, l-a pus gresit, cu scrisul de la dreapta la stanga. S-a gandit sa-l lase asa si le spune elevilor din clasa ca va continua sa scrie si el invers si de la coada la cap, asteptand reactia elevei care urma sa intre. Apare si ea. Profesorul explica mai departe, proiectand pe ecran scrisul inversat. Eleva se uita in jur, isi vede colegii luand notite. Se uita din nou la ce face profesorul si nu intelege de ce in normalitatea aia care i se parea generala numai ei i se parea anormal ce se intampla. Rezista ce rezista si isi intreaba uimita colegul de banca: “Auzi, el o fi stiind ca scrie invers?” Urma sa afle din hohotul general de ras ca stiau si el, si restul clasei.

Cand simte ca are cu cine, Liviu le mai pipereaza orele cu cate o farsa. In amintirea orelor lui de liceu si de facultate cand facea corp comun cu colegii in acelasi scop, dar avand ca victima profesorii.

Imi povestea ca odata, in facultate, studenti din doi ani diferiti au convenit sa schimbe intre ei amfiteatrele, ducandu-se la prelegeri ale unor profesori care nu erau ai lor. Fiind multi, profesorul, necunoscandu-i, nu isi dadea seama de ce se intampla decat spre mijlocul orei, cand se ridicau toti si ieseau din clasa motivand ca era amfiteatrul gresit. Cei din celalalt amfiteatru la fel, si inversau astfel locurile migrand in grup dintr-o parte in alta.

Alta data, tot in studentie, cand un profesor avea demonstratii care pareau inexplicabile daca nu ai fi stiut legea fizicii care le statea la baza, se strangeau din toti anii sa se uite. Profesorul facea experimentul punand un giroscop in rotatie pe marginea unui pahar, sprijinindu-se doar pe o parte. Pentru ca asa vroiau legile fizicii, giroscopul ramanea in echilibru, invartindu-se in continuare. Cand venea partea mai impresionanta a demonstratiei, studentii din anii mari incepeau sa ii strige: “Inselatorie!”, “Vrajitorie!” Din ce in ce mai iritat, profesorul le explica iar si iar normalitatea intamplarii prin prisma stiintei. Tocmai iritarea profesorului ii aducea in fiecare an si pe cei din anii mari, desi stiau experimentul pe derost.

(Vrajitorie echivalenta)

In alta ordine de idei, cand il aud povestind din facultate cat erau de uniti in ce-si propuneau sa faca, ma mir cum de Revolutia n-a izbucnit de pe platforma Magurele. In aceeasi oridine de idei, norocul lui Liviu e ca astazi e de partea de baricada a celor care imagineaza farsele.

Reclame