Scurt tratat de palmierologie

Pana la varsta asta am crezut ca palmierul e si el un pom ca visinul, de exemplu. Mai precis un pom care are o tulpina, frunze si ce mai presupune trecerea lui prin natura la fel ca ceilalti pomi de felul lui. Ei bine, nu! In California, unde ii vezi la tot pasul, bagi de seama ca exista palmieri piticuti de un metru si uriasi, de zeci de metri, palmieri singuri pe o radacina sau cu una pe care o impart cu alti palmieri, palmieri cu scoarta neteda sau care poarta urmele de unde i-au tot fost taiate frunzele, fiind lasat sa creasca doar in varf, etc.






Una din zilele petrecute in California a fost programata pentru o intalnire a lui Liviu cu un profesor japonez de la o universitate din Pasadena, zi care s-a nimerit sa fie ploioasa. Vreme numai buna sa observam palmieri din masina, plimbandu-ne pe strazi.

Dar palmierii iti atrag atentia absolut peste tot din zonele cu staif din Beverly Hills pana in Los Angeles downtown (“zona de razboi”, cum spune Liviu*) si pe marginea autostrazilor. Diferenta intre ei o mai face si modul cum sunt ingrijiti, respectiv daca sunt lasati sau nu sa atarne frunzele uscate pe ei. Ceea ce in cazul unora, fara stapan sau cu stapan neglijent si care nu au fost curatati niciodata (sau daca da foarte rar), se intampla. Raman astfel pletosi, cu tulpina ingropata de jur imprejur pe cativa metri in propriile frunzele care au fost candva verzi, acum atarnande fara viata. Si pentru a crea imagini mai sugestive din cuvinte vorbind despre ei il citez tot pe Liviu, care a constatat vazand unul de genul asta pentru prima data: “Sunt niste Yeti ai palmierilor”.

(Semi-Yeti la marginea „zonei de razboi” in LA.)

(„Yeti ai palmierilor„, foarte multi pe marginea autostrazilor dar greu de pozat la viteza aia, pe inserat si cu camera de filmat care stie mai ales sa filmeze.)
______________

* Am mers de curiozitate in LA downtown intr-o seara, cautand unul din teatrele de pe Broadway-ul lor pe care ghidurile turistice le scot in fata, in ideea ca poate putem sa intram la vreun show. Am parcat si am iesit sa facem doi pasi si ne-am trezit intr-un bazar in stilul pietelor romanesti Gorbaciov unde nu vedeai decat un ocean de mexicani de jur imprejur (in paranteza spus, incredibil de mici, de ne veneau doar pana la buric; cu noi rivalizau la inaltime doar patrulele de politie pe care le intalneam in echipe de cate doi la tot pasul). Un singur teatru era deschis. Pe fatada cladirii, pe un afis in spaniola, scria ca se joaca o piesa cu subiect religios. Pe gangul de la intrare, o mexicanca imbracata neglijent vindea direct dintr-un sac ceva de mancare. Ceva mai incolo, alti doi mexicani vindeau la randul lor niste obiecte de cult. Nimic sa ne faca sa poposim.

La cateva zile dupa, la reprezentanta Canon dintr-un orasel scuturat din zona aflat la aproximativ 70 km distanta, Liviu a stat de vorba cu un emigrant de aiurea care ajunsese sa lucreze acolo la paza cladirii. Intr-o discutie despre plimbarea noastra de noapte prin centrul LA s-a uitat lung dupa care a spus ca lui sa ii dea cineva si un milion de dolari si nu s-ar mai intoarce sa lucreze acolo (unde a inceput de fapt cand a sosit in State), la cat de periculoasa si mizera e zona. Prefera sa stea acolo, la Irvine (un orasel foarte scump) si sa plateasca din leafa lui de paznic 1400 de dolari pe luna pe un apartament cu un singur dormitor decat sa traiasca ieftin dar pe muchie de riscant in LA. Dupa asta nu ne-am mai fortat norocul sa vedem LA-ul si pe lumina.

Reclame