Caznele ipotetice ale urmasilor domnului Lazarescu

Cineva apropiat din tara a cazut pe gheata, si-a rupt soldul si acum e intr-un spital de provincie. Realitatea e mai colturoasa decat pare din cauza unor complicatii preexistente, care fac imposibila interventia chirurgicala. Interventie vazuta acum de medici ca singura sansa de reparare a ce e de reparat. De pe dinafara, te poti gandi ca e imposibil sa nu existe solutii alternative.

Sa aflu, sun la Spitalul de Ortopedie-Traumatologie Foisor din Bucuresti:

Robotul: Ati sunat bla, bla, bla, formati interiorul sau 0 pentru operatoare.

Formez 0.

Eu: Buna ziua, doamna. Ma numesc X si as dori sa vorbesc cu un specialist in legatura cu o fractura de sold.
Operatoarea: Care e problema?

Ezit putin, pentru ca vroiam intr-adevar sa vorbesc cu un specialist, dar continui:

Eu: Pai fractura de sold e problema. S-a intamplat cuiva din familie. A venit pe fondul unor complicatii care fac interventia chirurgicala dificila si as vrea sa aflu daca exista si alte metode prin care soldul sa se poata repara.
Operatoarea: Nu, nu cred ca exista.

Tac. Tace si ea putin, dupa care continua:

Operatoarea: Dar va dau la camera de garda daca vreti sa vorbiti cu un specialist.
Eu: Vreau. Multumesc.

Telefonul suna, raspunde cineva. Doar imi dau seama de asta, pentru ca de spus, celalalt nu spune nimic. Spun eu:

Eu: Buna ziua!

Persoana de dincolo continua sa taca, dar ii aud respiratia. Merg mai departe:

Eu: Ma numesc X si va sun pentru o informatie de care am nevoie.

Astept in ideea ca se va prezenta. Nu o face, continui eu cu ce aveam de zis. Dupa ce aude despre ce e vorba, primesc primul raspuns.

Cineva: Nu pot sa va dau un raspuns prin telefon. Persoana respectiva trebuie vazuta de un anestezist de la noi. In principiu, din ce imi spuneti, interventia chirurgicala nu poate fi evitata. Oricum, daca il aduceti pe pacient la noi, sa il aduceti cu o salvare, intre orele 7:30 dimineata si 6 seara.

Si imi enumera niste documente necesare, dupa care continua:

Cineva: Si vedeti ca e posibil ca, daca il luati de acolo si la noi nu il primesc, sa nu-l mai primeasca inapoi la spitalul de unde a plecat.
Eu: (ma blochez si intarzii putin cu replica) Logica si bunul simt imi spun ca, dupa ce lucrezi 40 si ceva de ani ca profesor pentru tara ta, macar respectul asta il meriti, o ingrijire medicala la batranete. Lasati-ma sa cred ca asa ceva nu este posibil.
Cineva: Doamna, eu va las. Va spun doar ce se intampla.
Eu: Multumesc … Cu cine am stat de vorba?
Cineva: Dar, doamna, sa nu ma cautati pe mine, mergeti la medicul care e de garda. Eu sunt de garda doar azi.
Eu: Domnule, nici macar nu o sa fiu acolo daca e sa vina, va sun din Statele Unite. Vroiam numai sa stiu cu cine am vorbit. Sunteti medicul de garda, da?
Cineva, respectiv medicul de garda: Da. Ma numesc H.

I-am multumit, am inchis si am ramas sa ma mir singura de posibilul sugerat de doctorul de la Foisor.

Foto: de aici

Vreo idee de Valentine’s Day?

Da, stiu: noi, romanii, nu cu V-Day. Noi cu D-Day, cu “D” de la Dragobete. Dar …

Dar pot sa mai astept alte 10 zile cand Liviu si-a pregatit acum terenul si m-a dus in ajun la un pranz cu lasagna, mancat cot la cot cu ministrul educatiei? Daca e Hugh Laurie ministrul educatiei in Indiana? Da’ voi la ce filme va uitati? Care-i spilul atunci daca nu e? Dar care ar fi daca ar fi?

N-ar fi niciun spil, pentru ca in povestea asta eroul e Liviu. Suficient de erou incat insusi ministrul educatiei sa vrea sa faca poze impreuna.

Fiecare pozand pentru ce stia ca trebuie sa pozeze, respectiv Liviu pentru blogul meu. Un motiv in plus sa nu ignor V-Day-ul macar anul asta.

Trebuie sa-mi vina o idee de idee, pentru ca lui Liviu nu-i place dragostea de magazin! Trebuie sa-mi vina o idee de idee, pentru ca lui Liviu nu-i place dragostea de magazin! Trebuie sa-mi vina o idee de idee, pentru ca lui Liviu nu-i place dragostea de magazin!

Legenda:

Daca-i sambata, e seara la gura sobei :)

Amintiri de dupa copilarie

De la 10 mii de kilometri, intalnirile mele cu prietenii sunt covarsitor de mult la suta virtuale. Pentru ca prietenii mei in marea lor parte sunt cei lasati acasa. Spun de prietenii venind cu mine din zeci de ani de relatie si dintr-un background cimentat la comun. Background care ne ajuta sa intelegem lucrurile judecand dupa aceleasi criterii si sa credem in grup ca normalitatea e de partea noastra. Cand crezi doar de unul singur e sau poate fi altceva.

La ultima sedinta online cu prietena Nicole am scos de la naftalina memoriei amintiri ramase sa supravietuiasca timpului in poze exact asa cum s-au intamplat. Supravietuiau in computerul ei si mi le-a trimis si mie. Mi-am adus aminte asa ca o dupa-amiaza frumoasa de alta data putea fi una in care te suiai dupa serviciu cu o prietena in masina si va opreati 120 de kilometri mai incolo, ca sa va vedeti cu alta prietena, comuna. Nimic special de comentat mai mult de atat. Poate doar o propozitie in plus, despre colectia de peruci a inaintaselor familiei aruncata in geanta la plecare de una din voi, in ideea unei sedinte foto de batut ziua aia in cuiele memoriei.

Pozele sunt, unele, mult mai haioase decat atat. Dar ca angajat la altul, intr-un mediu cu o rata a somajului de 13%, te uiti intotdeauna ce pui si ce spui pe net. Indiferent de limba de cand cu Google Translate. E o joaca nevinovata, insa experienta arata ca exista intotdeauna minti mai odihnite ca a ta, care te-ar putea contrazice in interesul lor cu argumente care n-au avut niciodata legatura cu ale tale. Despre veriga intamplarii care lipseste din poza, descriu numai ce am in fata ochilor: un om cu o halaciuga roscata de multe ori mai mare si mai dezordonata decat originalul, tinand intre dinti si de coada, cu o mimica de “marrrr!”, o lalea galbena. Poza face toti banii. Dar poate face bani cat cariera ei si constientizez asta. Ce client vazand-o si-ar mai aduce aminte de ea altfel? Macar lalaleaua, ziceti? Bine, fie … Dar sa stiti ca mimica si fata aia sub peruca fac partea cea mai mare din bani.

5 din 50 (I)

Ana are mere lepse. Una a sosit la mine. O sa ma ocup de ea intr-o abordare putin diferita fata de ce mi s-a cerut: voi da motive pentru care citesc 5 dintre cele 50 de bloguri din blogroll. In doua serii, 2 + 3, sa las motivele sa respire.

Incep cu Ana si cu locul unde povesteste tuturor despre realitatea ei, pe blogul “Despre sufletul meu“. Prima data, ce m-a atras spre blogul ei a fost povestea unei copilarii chinuite. Un chin mai ales psihologic. Am stat intr-o noapte – atunci, la inceputurile apropierii virtuale – sa merg inapoi pe firul povestii. Am plans pana n-am mai putut, de a trebuit sa las pentru o data viitoare ce ramasese necitit. Stiu ce m-a atras spre povestea aia trista si spusa frumos. Si stiu si ce ma atrage azi spre continuarea ei – o continuare ca in povestile cu zane bune, care au transformat cosmarul intr-o viata de familie frumoasa, cu oameni fericiti, care isi traiesc zilele cat de frumos pot. E un blog despre o poveste de viata, dar si despre literatura, calatorii, prietenii. Cu Ana si sotul ei ne-am si intalnit in vara, cand ne-au dus din Bucuresti pana la Curtea de Arges. Un ajutor venit pe neasteptate, intr-un moment in care noi nu puteam merge cu masina, pentru ca actele lui Liviu (singurul sofer de Romania al familiei) tocmai fusesera furate.

“Festina lente” e un blog pe care nu stiu cum am ajuns initial. Dar stiu de ce am revenit: respira libertate. E un blog despre calatorii cu lumea in cap pe doua roti (ambele de motocicleta), in cuvinte si poze. Unele poze cu animalele intalnite de blogger pe drum Cel care il scrie e biker. Nu stiu cum il cheama. Despre cine e ca om, mi-a spus cate ceva faptul ca el, impreuna cu un grup de prieteni bikeri, ajuta oameni saraci din initiative care le apartin. Strang bani, pe care ii transforma apoi in ce le trebuie oamenilor pe care vor sa-i ajute. Intr-un weekend au umplut 9 motociclete si 3 masini cu ce au strans si cumparat si s-au dus sa ajute 30 de copii saraci din Glodeanu Sarat (Buzau). Intr-altul, de curand, au ajutat-o pe batrana Constanta. Batrana care traieste intr-un sat din Arges impreuna cu magarusul Puiu, doi catei, o pisica si o capra. Toti dintr-o pensie de un milion vechi. Motociclistii au strans iar bani si i-au cumparat batranei mancare, lemne, fan pentru magar si capra si mancare speciala pentru caini si pisici. Si, cati au putut din ei, s-au dus si pana la ea sa-i vorbeasca si sa o asculte, cu constiinta ca simpla interactiune e o bucurie in sine pentru un batran uitat de lume. In plus, i-au reparat ce era de reparat prin casa, pentru ca batrana nu are pe nimeni apropiat s-o ajute.

La runda a doua de ajutor, prietenul meu virtual biker mi-a promis si mie un loc pe lista prietenilor ad-hoc ai mamaiei Constanta si ai animalelor ei. Am zis cu Liviu ca la vara, daca e sa ajungem in tara, dam si noi o fuga pana acolo.

Ma opresc aici si o sa continui cu leapsa Anei intr-un articol viitor.